Sunt mereu provocat de un ziarist român, care îmi scrie că este nefericit în lumea în care trăiește. El evocă nostalgic lumea care a fost, cu argumente zdrobitoare față de epoca actuală în care se zbate să supraviețuiască. Sigur, nu este o soluție să plece de acolo, niciodată nu am dat acest sfat, dimpotrivă, am spus că locul ideal al românilor este în România, că departe de ea, mai devreme sau mai târziu, se vor pierde. Mulți dintre intelectualii în vârstă sunt nemulțumiți de ceea ce văd și trăiesc. Mi-aduc aminte de istoricul Florin Constantiniu, care mărturisea că se roagă la Dumnezeu să-l ia cât mai repede la El, să nu mai fie martor la ceea ce se întâmplă acum în țară noastră. L-a luat. Poate e mai fericit acolo unde e. Da, dar ca duh, nu ca om.
Ca oameni nu avem decât o existență. Aceasta pe care o trăim. Și eu sunt nemulțumit de lumea în care trăiesc. Sigur, este o lume strâmbă. Și mă chinui să mă strâmb după ea, după sfatul lui Gopo. Am trăit și în comunism, și în neocomunism (anarhie), și într-un capitalism democratic (epoca Obama), și acum în imperialism (epoca Trump). Nici una dintre aceste forme de existență nu este dreaptă, dar fiecare dintre ele este – așa ni s-a spus-, cea mai bună dintre lumile posibile. Nu mai vorbesc de faptul că eu nu am dreptul de la natură să ignor sau să sfidez o realitate în care trăiesc și alții – și alte generații -, și în care poate se simt bine. E lumea lor. E dreptul lor. Constantiniu era nefericit într-o lume în care alții se simt fericiți. Nu discut calitatea lor, faptul că un om nefericit într-o lume normală este mai bun decât un om fericit într-o lume ticăloasă.
Desigur, nu pot să compar Bucureștiul cu New York-ul sub nici un chip. Aici este o revărsare de bogăție. E altă planetă. Față de București, New York-ul este „o aventură în paradis”, așa cum am subintitulat o carte pe care i-am dedicat-o. Însă viață mea este observația. Și am observat că sunt mulți oameni care se simt mai bine la București decât la New York. Eu nu am dreptul să-i ignor sau să-i sfidez. Nici să fac ierarhii inutile, nu mai vorbesc de criterii, de calitatea oamenilor, de pretențiile pe care le ai de la viață, de cultură și ideal, de ceea ce înseamnă sectetul civilizației, care este Muncă. De dimineață până seară, americanii muncesc pe ruptelea. Zi de zi, cu rare zile de sărbătoare. E punctul unde ne asemănăm. Munca este singura cale care ucide păcatele, care îți dă satisfacții imediate și de durata, căci rodește în om și-l face să se simtă ca un pom al vieții.
America a generat un sistem care funcționează al dracului de bine, după niște legi pe care românii nici nu le visează, și nici nu cred că se vor aplică vreodată pe pământul românesc! România nu mai este țara cu-minte și curată, cum era odată, este alterată, de nerecunoscut, nici în car, nici în căruță. Drepturile și libertățile obținute după ’89, nu au acoperire în fapte. Au apărut numai profitori. Țara este departe de piatră de temelie a americanizarii, mai bine s-ar întoarce la socialism, ar avea ca exemplu Suedia sau alte țări occidentale, fiindcă România, în momentele ei benefice, a fost o țară bine occidentalizată. Sistemul american s-a format în 300 de ani, iar la noi sunt conducători de paie care se compară cu senatorii americani, dar nu există nici un partid în stare să conducă bine țara. Guvernanții, niște amatori. Nu se poate conduce o țară cu miniștri de paie. Cu plicul. Ei trebuie să învețe să guverneze. România este neguvernabilă din cauza amatorilor care o conduc. Proști politicieni mai avem! Mediocritățile care au încălecat țară au găsit un teren fertil în masa pe care o manevrează. Un ales ar trebui să dovedească faptul că este învățat, că a urmat o școală politică. Altfel votul, minunea libertății, este steril. Mediocrităţile vor alege tot mediocrități. Poate pe 26 mai să apară dintr-odată o populație educată?
Profesiunea mea de credință constă din a scrie numai despre ceea ce trăiesc nemijlocit. Sunt precum câinele care îl iubește și pe negru și pe galben, ca și pe alb, iubesc toți oamenii, indiferent de culoarea pielii. Nu am prejudecăți. Cred că România își va găsi calea, va renaște. Am o fire optimistă și nu m-au doborât păcatele pe care le-am întâlnit pretutindeni, în cele patru forme de existența în care am trăit. La Event ’66, când am sărbătorit 66 de ani de viață, Geo Saizescu a scris în revista sa „Harababura” un articol formidabil – dovedind că mă cunoste bine – un de scria: „Oare care să fie secretul permanenței stări feerice a lui Grid Modorcea? Sănătatea, credința și iubirea. Ce arme fantastice!”
Multe elemente de auto-portret le puteți găsi în prefața volumului de poezii Sanctuar. Nu știu cât mă va mai ține starea feerică, dar am observat că fericirea este ceva relativ. Ca și binele. După cum nu există sfaturi bătute în cuie de urmat. Nu există o rețetă atotfăcătoare de minuni a succesului. Dar oriunde aș fi, am găsit Soluția să nu fiu disperat sau nefericit. Și în București mă simt bine, fiindcă am găsit o cale de a fi și acolo fericit. Eu am avut o șansă, o mare revelație, și le-am oferit oamenilor nefericiți, aflați în dilemă, o soluție, Soluția descoperită de mine în toate utopiile care s-au creat de-a lungul timpului: inocența, care m-a condus la crearea unei Cetăți a Inocenței: „Inocentopia”, „Spiritul Critic”, „Armaghedon revelat”, „Sanctuar” și „Civitas Innocentiae”.
Cei care au citit aceste cărți, sau doar unele dintre ele, și s-au umplut de spiritul lor, mi-au mărturisit că se simt mult mai bine, eliberați de păcate și fericiți că au învățat să trăiască în viitor, într-o realitate nouă, purificată. Poate nu este o lume perfectă, dar e mai bună decât cea în care trăim. Îi îndemn pe cei nefericiți, nemulțumiți sau încă nerealizati, să apeleze la această soluție, pe care eu o văd posibilă ca împlinire practică. Și poate că și ei vor deveni co-părtași sau co-fondatori ai acestei lumi a omului, cea mai bună dintre lumile posibile, o lume total umanizată, fără iluzii deșarte.
Lasă un răspuns