Cu gândul „Către poporul român”! (2)

Bilanţul guvernării lui Maniu l-a făcut reputatul teolog, scriitor, poet Nichifor Crainic: „Trei ani de Regenţă au fost trei ani de haos în capul statului. Iuliu Maniu, împins la cârmă de forţele populare, ar fi putut face orice în România, dar n-a ştiut ce să facă. Crescut în binecuvântata opoziţie ardeleană faţă de unguri şi în opoziţia de zece ani din ţară, bărbatul de stat în care se pusese atâta nădejde se dovedea un nihilist incapabil să respire într-o iniţiativă creatoare. Ca preşedinte de Consiliu n-a fost decât o poză. Dar în acel moment [iunie 1930] a avut un mare merit: a stat pasiv în faţa evenimentelor de frica permanentă a răspunderii.”  (Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 214)

Carol a II-lea şi-a dorit impunerea în stat a primatului monarhiei şi i-a încredinţat mandatul lui Maniu pe 14 Iunie 1930. Pe 12 August 1930 a sosit şi Duduia lui Carol. Maniu a alergat la rege s-o alunge. Regele l-a trimis la plimbare. Maniu şi-a înaintat demisia. Carol al II-lea l-a refuzat. Pamfil Şeicaru consemnează reacţia premierului ca fiind: „insuficientă şi echivocă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitate de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fi fost arestată, sub acuzaţia că a intrat în ţară cu un paşaport fals? Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930, el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate.” (Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 171)

Venirea Elenei Lupescu a constituit de fapt noua eră a camarilei regale, care a impus politica ocultă în cadrul monarhiei române, căreia i-a pregătit sfârşitul.

Iuliu Maniu şi-a prezentat din nou demisia. Carol i-a acceptat-o şi l-a împuternicit pe Gheorghe Gh. Mironescu ca premier. O altă caracterizare a guvernării ardeleanului unit a făcut-o marele profesor Nae Ionescu, cel care a susţinut vehement restauraţia şi cel care a fost apoi răpus de ea: „Guvernarea d-lui Maniu trebuia să fie un început de regim. <<Noul curs>> pe care toată ţara îl dorea şi pentru care atâta se înhămaseră la carul d-lui Maniu. Şi în loc de noul curs, am avut o guvernare care s-a târât de pe o zi pe alta, izbită la fiecare cotitură de drum, ameninţând la fiecare pas să sucombe sub o nouă dificultate.” („Cuvântul” din 19 iulie 1930)

Toată vina, remarca filosoful, îi aparţinea în exclusivitate „sfinxului” prăbuşit ca „o ocnă de ambiţii neputincioase, o pungă care distilează venin, amorţind, paralizând, dezagregând totul în juru-i – singura formă sub care poate stăpâni.” (idem., p. 172)

„Viitorul” – cotidianul liberalilor capitalişti îşi răspândea şi el vâlvătaia „elogioasă” a roşilor latifundiari, asupra lui Maniu: „Sub guvernarea d-sale personală s-au întâmplat cele mai mari fraude şi abuzuri. Sub guvernarea sa personală s-a anarhizat administraţia ţării prin direcţii regionale şi s-a dezorganizat economia naţională […] D-sa face politică prin mijloacele şi cu scopurile de acum două decenii: iezuită în formă şi negativă în fond.” („Viitorul” din 29 Iulie 1932)

A urmat guvernarea fatalistă a profesorului Iorga, 18 Aprilie 1931- 31 Mai 1932. Un Om prea mare în domeniul ştiinţei şi culturii. Un om prea mic în domeniul politic. De la „O ţară în care nu te poţi compromite”, articol fulminat în aria creativă a ajuns la: O ţară pe care a compromis-o prin partitura sa politică: „Viaţa lui e un şir întreg de contraste şi contradicţii. Consecvenţa în păreri şi atitudini e ceva străin de firea d-sale… El dărâmă ca să construiască şi construieşte ca să aibă ce dărâma. Foarte impresionabil şi impulsiv, el este omul care nu cunoaşte măsura; admiră fără rezerve, loveşte fără cruţare, se agită fără calcul. Cu îndrăzneală şi cu o impetuozitate care uimeşte lumea, el atacă fără menajamente oameni şi instituţii.” (Sterie Diamandi, Galeria Oamenilor Politici. Ed. Gesa-1991, p. 178-179)

În mandatul său de profesor-premier de un an de zile, tagma lui de învăţători şi profesori n-au fost plătiţi o jumătate de an, tolerând folosirea banilor destinaţi plăţii salariilor la finanţarea unor bănci deja prăbuşite. Cuvântul lui de mângâiere, al unui Profesor-Părinte a fost: Sfertodocţilor! Duceţi-vă şi cântaţi la nunţi! Cultivaţi grădini de zarzavat! Apoi ca să-şi confere autoritatea politică a adăugat: Eu nu sunt eu!

În cadrul P.N.Ţ.-ului s-a mai comis o fisură: plecarea lui Grigore Iunian, fapt atât de aşteptat de rege, care s-a perfectat în ţesătura intrigilor politice. Maniu declanşează lupta împotriva camarilei regale: „în ţara noastră sunt anumite forţe oculte care împiedică o guvernare reală […] în ţara aceasta se poate critica oricine, poţi să înjuri pe Dumnezeu, dar anumite persoane sau anumite nume nu pot fi amintite, nici criticate… Spuneţi dv., cum se poate aceasta că cenzura consecventă şterge cuvintele camarila, Wieder. Cine este Wieder în ţara aceasta? Cine este în ţara aceasta d-l Lupescu şi familia lui? Ce prerogative au în ţara aceasta de nu pot fi numiţi în ziare?” („Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, nr. 56, 13 martie 1935, p. 1637)

Muncitorii au declanşat greva de la Griviţa din anul 1933, guvernul Vaida a reprimat-o, „iezuitul” a lăsat preşedenţia lui Mihalache, iar în 1935, Vaida a părăsit P.N.Ţ.-ul.

La 21 Noiembrie 1937, Maniu reia şefia P.N.Ţ.- ului. „Primul act politic important al lui Iuliu Maniu, după realegerea sa în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost stabilirea unor contacte directe cu Corneliu Zelea Codreanu.” (Ioan Scurtu, p. 86)

Se pare că a fost singurul act cu adevărat îndrăzneţ din partea „sfinxului”.

La sfârşitul anului 1937, regele a mai reuşit o victorie: desprinderea lui Armand Călinescu şi a unei grupări din P.N.Ţ.  Goga a fost admis, apoi Goga a fost demis. Carol al II-lea a instituit dictatura regală la 10 Februarie 1938, instituţionalizată prin Constituţia din 27 Februarie 1938. La 30 Martie acelaşi an, prin decret regal Carol al II-lea a dizolvat toate partidele. Prima măsură, represivă a regelui s-a îndreptat împotriva Gărzii de Fier, arestându-i Liderul şi o parte din fruntaşii Mişcării. Procesul a fost o înscenare şi o mişelească răzbunare, care s-a soldat cu uciderea ocultă a celor 14 căpetenii naţionaliste în noaptea Sfântului Apostol Andrei 30 Noiembrie 1938. Maniu a fost şocat, cerând regelui asasin „pedepsirea guvernului asasin.”  (Zaharia Boilă, Memorii, p. 329)

Politica internă şi cea externă a regelui dictator a fost o FATALITATE pentru ţară.

În faţa victoriilor germane, Carol al II-lea a imprimat dictaturii sale o faţă totalitară. A transformat Frontul Renaşterii Naţionale în partid unic, realizând şi o conciliere cu Garda de Fier, numai că fosta Mişcare creştin-naţionalistă fiind decapitată la 21-22 Septembrie 1939, Noua Mişcare simistă era condusă abuziv de un individ parvenit, fără scupule, fără coloană vertebrală, fără conştiinţă, fără Patrie, fără Dumnezeu.

Ultimatumul sovietic din 26/ 27 iunie 1940, a dus la ocuparea fără luptă a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Poporul a fost aproape singurul care s-a revoltat. A urmat guvernul Gigurtu care, sub trăznetul Dictatului de la Viena s-au încercat negocierile de la Turnu Severin din 16 August 1940. Pentru noi, tratativele au eşuat, nu şi pentru Ungaria susţinută de Germania şi Italia care ne-au luat Nord-Estul Ardealului, fără nici un foc de armă tras. În aceste împrejurări dramatice de nemulţumire generală a poporului, a armatei a partidelor apare generalul Ion Antonescu în postura de Salvator. L-a convins pe rege să-l instituie Conducător al Statului, apoi i-a cerut demisia suveranului dictator care a distruţ ţara prin tot ce a făcut. La 6 Septembrie Carol II a abdicat şi i-a urmat fiul său, un tânăr necopt, nepriceput, nedespărţit de tutela maicii sale şi a camarilei grecoaicei, girat însă de generalul Antonescu, care din nefericire s-a aliat fiara sângeroasă de Horia Sima, predispus la violenţe, la fără de legi, la acapararea puterii depline. Singura orientare politică a guvernului Antonescu-Sima era cea către Axa: Germania-Italia-Japonia care promiteau sprijin pentru recuperarea Provinciilor smulse din Trupul Ţării. Acordul la Pactul Tripartid a fost semnat la 23 noiembrie 1940.

La 22 iunie 1941, Regatul Român a intrat în războiul împotriva U.R.S.S.-ului, de partea Germaniei, eliberând Provinciile cedate prin ultimatum, consecinţă nefastă a guvernării dictaturii regale dezastruoase, a corupţiei politico-monarhice, a dezagregării politice, a absolutismului Camarilei Lupeascăi Wolff-Wieder şi a afacerilor veroase şi amoroase ale regelui-playboi Carol al II-lea.

Dezastrul de la Stalingrad a întors soarta războiului în defavoarea noastră. Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu au cerut mareşalului Antonescu retragerea armatei de pe front la 12 August 1942. Răspunsul mareşalului a fost un rechizitoriu adus ţărăniştilor şi liberalilor de peste 100 de pagini: „Vă reamintesc, d-le Brătianu, că împreună cu dl Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic în presă, în întruniri, în parlament, de <<incapacitate>>, <<tâlhării>> şi <<furturi de urne în alegeri>>, demostraţii ridicole, cu plata şi pe socoteala statului… Cum îndrăzniţi dv. şi d-l Maniu să mă acuzaţi pe mine pentru faptul că am reuşit să reîntregesc în doi ani ceea ce aţi sfărâmat dv. în cei 20 de ani şi să mă condamnaţi că nu am obţinut asigurări că se vor reconstitui ceea ce aţi mutilat atât de groaznic?” (Gheorghe Buzatu, Istorie interzisă. Mărturii şi documente cenzurate despre mareşalii României: Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Ion Antonescu, Craiova, Editura Scrisul Doljean, 1990, p. 144-163)

Anul 1943 l-a apropiat pe Maniu de consfătuirile de la Palat şi de Partidul Comunist prin care întrezărea o fructuoasă colaborare din două motive: unul internaţional „care ne va obliga să alcătuim un front unitar democratic, întins până la extrema stângă”, şi altul intern, pentru ca „reformele sociale ce le vom realiza să se facă cu colaborarea Partidului Comunist – şi nu în afara acestuia – pentru a tăia astfel orice posibilitate de noi agitaţiuni radicale.” (23 August 1944. Documente, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică , 1984, p. 535-536)

Cu voinţa Mareşalului Antonescu, cu acordul regelui, a lui George Brătianu şi al lui Maniu, prinţul Barbu Ştirbey a fost împuternicit să negocieze cu Aliaţii la Cairo, condiţiile armistiţiului. Nenorocirea a constat în faptul că deşi Uniunea Sovietică s-a pronunţat pentru Armistiţiu, Anglia în care Maniu avea cea mai mare încredere cerea capitularea necondiţionată, adică cedarea integrală a ţării.

Când Armata Roşie şi-a mutat teatrul de război în teritoriul nostru pe Prut, la 26 Martie 1944, Mareşalul s-a întâlnit cu Maniu la Snagov, discutând că dacă condiţiile puse de el sovieticilor le acceptă, îi va preda administrarea ţării, sprijinindu-l militar.

Prin natura sa echivocă şi strategia de rac, liderul ţărănist a tergiversat propunerea. La procesul Mareşalului, „sfinxul de la Bădăcin”, s-a explicat: „cu ocaziunea convorbirii ce am avut într-o noapte cu I. Antonescu la Snagov la începutul lunii aprilie 1944, când am discutat condiţiunile de armistiţiu ce le primisem, I. Antonescu mi-ar fi spus că dacă le găsesc aceste condiţiuni acceptabile sau dacă dl. Dinu Brătianu găseşte aceste condiţiuni acceptabile să preluăm puterea şi să semnăm armistiţiul şi I. Antonescu să ne dea tot concursul militar, răspund că dacă aş răspunde că nu s-a făcut această propunere nu ar fi exact, iar dacă aş răspunde că mi s-a făcut şi nu am primit, aş avea neplăceri politice.” (Ioan Dan, „Procesul” mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, Ed. Tempus-1993, p. 198)

Atunci când Ţara putea fi salvată, când se putea încheia un Armistiţiu onorabil pentru ţară, armată şi pentru Conducătorul Statului, Maniu cu şovăiala-i caracteristică care în atare situaţie echivalează cu dezertarea şi trădarea faţă de Neam şi Ţară, a preferat colaborarea cu comuniştii, organizând lovitura de stat de la 23 August 1944, în acord cu Camarila regală patronată de principesa mamă Elena şi de nechibzuitul rege, curtezan, ce călca cu mândrie pe urmele tatălui său, şi ca să nu fie mai prejos de crimele tatălui său, a consimţit la trădarea Conducătorului Statului şi a Comandantului Armatei Române  în timp ce acesta era angajat în lupta pe viaţă şi pe moarte cu duşmanul cotropitor, deschizând larg porţile barbarilor sovietici şi oferindu-le Ţara, Armata, Mareşalul, Poporul, Avuţia naţională materială şi spirituală şi pe cei mai bravi Fii ai ei, sute de mii pe care i-a azvârlit în temniţe şi lagăre, sacrificându-i.

La 22 August 1944, Mareşalul a ordonat armatei sale retragerea pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila, unde se putea rezista şi se putea accepta Armistiţiul propus de el, mai ales că U.R.S.S.-ul promitea o zonă neutră unde  Armata Roşie nu va intra, plus cel, Ministerul de Externe a primit telegrama de la Stockholm, în care sovieticii acceptau Armistiţiul propus de Antonescu. Telegrama care putea schimba tot cursul acelui moment istoric, favorabil nouă, a fost reţinută de directorul cifrului M.E., care l-a informat pe Maniu, iar acesta pe rege. Maniu, care în graba lui molcomă de a nu rezolva esenţa problemei, era totuşi de acord ca Armistiţiul să fie semnat de autorul lui şi l-a trimis pe Mihalache să discute în acest sens cu Mareşalul, seara pe 22 August la Snagov, care i-a confirmat lui Mihalache acordul său deplin.

Tot în dimineaţa lui 23 August, Conducătorul Statului s-a întâlnit la Snagov cu Gheorghe Brătianu, căruia i-a confirmat acceptarea de a semna Armistiţiul, cerându-i totodată şi o „scrisoare de garanţie”, „semnată de Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu, prin care aceştia să-şi asume şi ei răspunderea pentru încheierea armistiţiului.” (Ioan Scurtu, op. cit., p. 111)

În atare situaţie, deşi Maniu avea confirmarea lui Antonescu prin Mihalache şi mai ales reconfirmarea acordului sovieticilor prin telegrama trimisă, faptul că l-ar fi angajat în acea mare răspundere a garantării Armistiţiului alături de Mareşal, l-a determinat să-l arunce în braţele putinciosului rege în trădare, ca să-l poată aresta?!

A avut totuşi o sclipire de demnitate în ceasul al 13-lea, ardelenesc, prin reflectarea Adevărului, când soţia generalului Pantazi, aruncat şi el în procesul urzit de comunişti, denumit cel al „marii trădări naţionale”, cerându-i ajutorul, să afirme cuvintele rămase memorabile: „Doamnă, procesul mareşalului este procesul neamului românesc. Nu se poate face nimic. După condamnarea mareşalului, va urma procesul meu, apoi al tuturor românilor. Eu nu am nici o putere.” (Ion Pantazi, Am trecut prin iad, Ed. Constant, Sibiu-1992, p. 227)

În 8 Februarie 1941, „sfinxul de la Bădăcin” şi-a scris testamentul legiferat notarial, lăsând surorii sale, sora Cecilia-Cornelia Maniu, uzufructul averii sale, iar casele, edificiile, întreaga moşie, imobilele intrau în custodia călugăriţelor greco-catolice franciscane a Veneratului Capitlu episcopesc greco-catolic-Oradea. (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*