Să scriem o carte și să facem un film! Acestea sunt sugestiile guvernatorului Băncii Naționale când vine vorba de recuperarea tezaurului de la Moscova! Să încropim o cărticică, și aia „mai simplă”, să nu cadă greu „consumatorului”, și un film pe care să-l trimitem pentru difuzare unui canal „history” tematic. Și poate că așa ne va sfătui Mugur Isărescu și în clipa în care, în sfârșit, va fi ieșit la pensie, desigur, vorbind despre rezervele actuale de aur ale României! Să facem și despre ele un film, să scriem o broșurică! Mai ales că numele fantoșei „acaparatorului” este în fond de același roșu nestins…
Dar și poziția venită dinspre un fost președinte al comisiei de discuții, că alea nu au fost negocieri, cu rușii este de o slugărnicie răsăritean-dureroasă. Dureroasă doar pentru noi, evident. Pentru că, să vii să te lamentezi, după ce ai condus comisia vreme îndelungată, că nu vezi nici o perspectivă „în această problemă”, înseamnă că degeaba ai stat acolo. Din nou, degeaba pentru interesele noastre, dar cu folos pentru ăia care îți serveau ceaiul în ceșcuțele de argint de la masa „tratativelor”.
De fapt, nimeni nu a vrut să facă un pas înainte, să spună acel ceva hotărât pe care îl așteptăm de trei decenii, de când, măcar teoretic, nu aveam de ce să mai mergem ploconiți la Moscova pentru a primi hrisoave despre cum a fost prin istoria noastră. Nu am făcut măcar un pas în(spre) coasta Rusiei… Iar capacele stilourilor de aur (căci acela a fost singurul aur pe care îl vor fi văzut cei din comisii) erau deșurubate doar pentru a puncta data și concluziile deja hotărâte.
Ceea ce au făcut atunci și fac acum, felul supus, se vede și din tonul de abordare pe care îl au… Îi trădează felul de a vorbi despre acest subiect (și nu la Moscova, unde trebuie să primeze diplomația, dar nu aia care aduce a lașitate și slugărnicie gata antamate, ci chiar aici, în țară), prin trimiteri fără pic de indignare și revoltă (istoric documentată și, mai ales, îndreptățită), îi dă de gol chiar felul lor de a „atinge” subiectul prin cuvinte gumoase ce nu ar emoționa nici măcar o cititoare din biblioteca unui pension.
Cuvintele „dure” pe care le așteaptă românii din partea unora care negociază recuperarea unei părți din istoria noastră se limitează la tonuri aproape poetice: „tezaurul evacuat”, „tezaurul trimis la Moscova”… Așa au început și încă încep toate abordările noastre… De aici, de acasă, se pleacă deja cu fruntea plecată, fără pic de avânt justițiar, ci prin asumarea unor vinovății (că doar noi „am evacuat”, noi „am trimis” tezaurul la Moscova, de bunăvoie, și, atunci, punctum în istorie, nu?!…) care să justifice eșecurile „negocierilor”.
Dar poate că a venit momentul să schimbăm toate aceste „titulaturi”… Poate că ar trebui să căutăm oameni care să ne reprezinte cu adevărat interesele… Poate că un volum-tom, tot și nu o plachetă cum vrea Mugur Isărescu, ar trebui să plece din start cu un titlu cuvenit pentru un asemenea subiect: „Tezaurul rechiziționat”, ca formulare diplomatică pentru abordările oficiale, și Tezaurul furat, răpit, confiscat, ascuns pentru numeroasele seminarii pe care le organizează ai noștri pe aici. Pentru că, să fii de atâția ani în fruntea BNR și să vii cu sugestia, „la și alții”, pentru alții, privind scrierea unei cărți este deplasat. Să te speli pe mâini că prin arhivele Băncii Naționale nu ai găsit „al doilea dosar al tezaurului” (poate ar fi trebuit să se găsească volumul gata întocmit, ilustrat și broșat) arată gradul de interes al acelora care ne reprezintă.
Și chiar așa, de ce nu vorbește Mugur Isărescu, nu despre cărți și filme (deși, se prea poate că așa o să mai vedem și noi o poleială de aur când vine vorba de Tezaurul de la Moscova, cu un premiu cineastic „d’or”!) ci despre aceia care ne reprezintă. Și felul în care apără interesele României când vine vorba despre modul în care ne putem recupera Tezaurul. Pentru că, a merge la asemenea negocieri cu „emisari” culeși de prin biblioteci, și arhivari care nu-și găsesc nici măcar propriile antete, darămite documente ale trecutului, nu reprezintă o acțiune asumată pe măsura greutății în aur istoric a Tezaurului.
De fapt, la toate aceste întruniri, partea română, s-a prezentat a priori ca la o ședință de cenaclu istorico-literar. Pe viitor, poate și cineastic!…
Or, trebuie depășit acest stadiu! Din perspectivă istoriografică avem suficiente date. Ne lipsește abordarea juridică. Iar dacă noi nu suntem în stare să trimitem juriști care să-și deșurubeze ei stilourile la Moscova, nu să le primească gata înmuiate în cerneala unor concluzii deja decise (în cel mai bun caz, cu formulări de felul „nu s-a ajuns la un acord”), de ce să nu apelăm la experți internaționali?…
Să luăm aminte! Pentru apărarea intereselor sale (ca imagine) în Europa, partidul de guvernământ a angajat firme de lobby chiar și la Bruxelles. Nu îi mai ajungeau consilierii evrei pe care i-a antamat aici pentru a îndrepta imaginea cârpei roșii șifonate la nivel intern. A găsit bani să plătească „lobbyiști” pentru imaginea, nu de țară, ci de guvernare, la Bruxelles!
De ce nu se ridică nimeni în Parlament să ceară angajarea, pentru interesele țării, a unei firme de experți, juriști și lobbyiști? De ce nici unul dintre europarlamentarii noștri nu a făcut așa ceva acolo unde ne reprezintă, în inima Europei? E drept, ar fi fost destul de straniu, ca europarlamentarii puterii de la București să aducă în plenul PE problema aurului din trecut când ei vor să-l „destaurizeze” și pe cel al „prezentului”…
Și totuși, toți ceilalți europarlamentari ce fac? Că despre ce au făcut nu s-ar strânge nici măcar de un strop de cerneală…
Lasă un răspuns