Am parcurs zilele acestea, ca într-un itinerar şi pelerinaj duhovnicesc, cartea apărută şi intitulată sugestiv: „Mărturisitorii – Minuni. Mărturii. Repere” editată fiind în colecţia „Mărturie Ortodoxă” de către Ciprian Voicilă, şi publicată cu binecuvântarea Părintelui duhovnicesc Iustinian Chira – Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului. Am citit, cu multă luare aminte, materialele semnate de către Părinţii: Iustin Pârvu, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Liviu Brânzaş, Constantin Sârbu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustinian Chira, Mihai Valică, precum şi cele semnate de către Părintele Gheorghe Metallinos,George Enache, Nicolae Purcărea, Gheorghe Andreica, Sorin Lavric şi Danion Vasile.
Vlumul este, așadar, tipărit întru pomenirea sfinţilor din închisorile comuniste. Rostul său este de a atrage atenţia creştinilor români despre valoarea jertfei înaintaşilor lor. Textele sunt dense, bogate şi variate, de la conferinţe, prelegeri şi predici până la scrisori, poezii şi rugăciuni de la şi către noii mărturisitori. De subliniat şi de reţinut faptul şi adevărul că nu toţi cei care au trecut prin închisori sunt sfinţi, dar toţi cei care au murit pentru Iisus Hristos în închisorile comuniste pot fi canonizaţi. De asemenea, pot fi canonizaţi şi cei care, după ani de grele pătimiri în închisoare, au murit în libertate, trăindu-şi însă această libertate în nevoinţă şi rugăciune.
În Biserica Ortodoxă, Biserica cea adevărată, canonizarea oficială a unui sfânt este precedată de aşa-numita canonizare populară, de cinstire evlavioasă din partea poporului. Cinstire pe care Sfântul Sinod o pecetluieşte prin slujba canonizării. Adică “Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinţi. Nu noi, Sinodul Bisericii, îi facem pe sfinţi. Ci pe sfinţi îi face Dumnezeu şi poporul. Dumnezeu – pentru că le recunoaşte sfinţenia lor şi poporul – pentru că păstrează în memoria sa faptele lor. (…) Dar va veni şi vremea sutelor şi miilor de preoţi şi credincioşi care au fost închişi şi bătuţi pentru credinţa lor creştinească în închisorile comuniste…” – ne mărturiseşte, la începutul acestui volum, Preasfinţitul Părinte Sebastian Paşcanu – Episcopul Slatinei şi Romanaţilor.
Cu alte cuvinte, mare parte din textele adunate aici – sub forma minunilor săvârşite, a mărturiilor enunţate şi a reperelor afirmate şi confirmate – nu fac altceva decât să mărturisească faptul că, deja, poporul îşi cinsteşte noii mucenici. Şi aşteaptă canonizarea lor. Aşteaptă intrarea lor în Sinaxare, ca mărturisitori, martiri şi mucenici ce sunt, ca săvârşitori de minuni – în aceste vremuri contemporane, tulburi şi ticăloase, ca repere pentru prezent, viitor, posteritate şi eternitate…
Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Iisus Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o Biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa acestor oameni deosebiţi este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un teolog şi un slujitor al altarului, care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Părinţii Iustin Pârvu şi Gheorghe Calciu Dumitreasa, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie şi Patristică – şi asta pentru că amândoi vorbesc frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lor preferată: aceea a apărării credinţei strămoşeşti, curată, nealterată şi autentică (potrivit Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii), şi a sentimentelor curat naţionale şi patriotice, de cea mai bună calitate – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…
În mod cu totul deosebit la deţinuţii cu afinităţi legionare este subliniată această viziune a suferinţei pentru propriile fărădelegi, dar şi pentru ale neamului. Ei sunt nişte sacrificaţi pe altarul neamului românesc care, prin jertfa lor, s-a curăţit şi s-a fortificat Ei nu doar că nu regretă sacrificiul, ci îl consideră un privilegiu şi din această viziune încărcată de eroism şi sacralitate vine forţa lor de tărie morală şi adesea chiar fizică. Plecând de la experienţa unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune în practică la penitenciarul Piteşti, destinat studenţilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale cărui atrocităţi inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului şi de aceea în cazul lui criterii obişnuite de evaluare morală a actelor şi sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reuşind să găsescă între studenţii arestaţi un grup de indivizi dispuşi să încerce un astfel de experiment şi alegând Piteştiul ca prim loc de desfăşurare. Securitatea viza în fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care după bătăi şi torturi inimaginabile şi-a negat şi terfelit tot ce avea mai sfânt, devenind astfel un supus docil, ascultând fără obiecţii ordinele trasate. Invariabil, toţi cei care au trecut prin acest experiment şi au dat mărturie despre el, afirmă că Piteştiul a fost iadul pe pământ. Fiecare metodă aplicată, de la bătăile de o cruzime înfiorătoare, până la scenele blasfemiatoare sau „statul în poziţie”, ori demascările interne (spovedanii răsturnate în care deţinutul povestea o serie de scabrozităţi referitoare la sine şi la membrii propriei familii, evident neadevărate) viza nu carnea şi sângele ci sufletul: „de sufletul tău am nevoie, banditule”, le spunea Ţurcanu celor intraţi în moara reeducării, el fiind dirijorul văzut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a părut cel mai greu, şi faptul care a produs căderile cele mai spectaculoase a fost atunci când trebuia să-l baţi pe cel mai bun prieten ca să demonstrezi că te-ai transformat, că, după expresia lui Ţurcanu „ai scos putregaiul din tine”. Cazuri de pervertire tragică a interiorităţii ca în cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstrează monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reuşit să îşi revină ca oameni. Pe de altă parte mult mai numeroase sunt exemplele în care, odată bătăile încetate, după chinuri interioare greu de descris, mulţi au reuşit nu numai să se recupereze, dar să iasă mai buni decât înainte, cu o tărie morală de neînfrânt şi cu o sensibilitate spirituală unică. Toţi mărturisitorii spun că singura lor salvare atât în timpul cât şi după perioada de reeducare a fost credinţa în Dumnezeu. Aşa cum concluzionează şi alţi analişti ai fenomenului, dacă experimentul Piteşti poate avea un sens, atunci cu siguranţă acesta este unul mistic.
Aşadar, după cum am mai spus, între ei, la loc de cinste se află Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasă, dar el este cu atât mai elocvent cu cât trecut prin Piteşti şi Gherla (unde a fost reiterat, poate cu şi mai multă fantezie, tot ceea ce s-a întâmplat la Piteşti) el nu va înţelege nici după aceea să se ferească de confruntarea deschisă cu regimul comunist şi pentru că se angajează cu toată fiinţa în noua sa menire pe care şi-a ales-o, aceea de preot şi nu înţelege să facă compromisuri, va cunoaşte şi rigorile detenţiei politice în vremea dictaturii ceauşiste. Mărturisind despre Piteşti el îşi exprimă convingerea că ce s-a întâmplat acolo a fost o bătălie între bine şi rău care s-a dat pe câmpul de luptă din sufletul fiecăruia şi chiar dacă în mai multe împrejurări din pricina terorii paralizante ei au dat câştig de cauză diavolului, la ultima bătălie care a fost post- Piteşti, Dumnezeu a biruit în sufletul lor şi sufletul le-a „înmugurit”. Cei care s-au implicat de la început de bună voie şi mulţi din cei care li s-au alăturat ulterior au fost recompensaţi de sistem într-un proces regizat, în urma căruia au fost executaţi sau recondamnaţi. Experiment al terorii şi abjecţiei extreme, Piteştiul demonstrează viabilitatea şi totodată unicitatea soluţiei creştine în împrejurări limită. „Am rezistat pentru că am crezut în Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Mărturie a lui Gheorghe Stănică). Există în peisajul concentraţionar românesc reprezentanţii a două mişcări religioase care vizau acelaşi lucru, revigorarea vieţii spirituale româneşti: este vorba despre Oastea Domnului şi despre mişcarea Rugului Aprins.
Mişcare elitistă, Rugul Aprins s-a născut la Mănăstirea Antim şi l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Într-o vreme a răsturnării valorilor, a afimării ca punct de reper a materialităţii, intelectualitatea bucureşteană şi nu numai, simţea nevoia unei regăsiri a propriului sine, a propriului suflet şi cum ar fi putut altfel decât prin rugăciune şi meditaţie. Sub oblăduirea unui călugăr isihast rus, Ivan Culighin şedinţele Rugului Aprins se desfăşoară realizând un nucleu de practicanţi ai rugăciunii isihaste care se vor trezi, într-o singură noapte, după gratiile Securităţii. Acuzaţi că „au vrut să dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu şi alţii” vor primi, în urma unui proces mascaradă precedat de anchete dure pedepse care variau între 25 de ani muncă silnică (Părintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) şi cinci ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea dată avea 74 de ani şi căruia detenţia îi va fi fatală.
Trezindu-se în spaţiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins şi-au dat seama că li se oferea cadrul propice exerciţiului lor spiritual. Întrebat în prezent despre relaţia lui cu Dumnezeu în detenţie, unul dintre membrii lotului mărturisea: „…mai aproape de Dumnezeu am fost când ăştia mă băteau până ce cădeam în comă şi atunci Dumnezeu mă readucea la viaţă şi eu Îl simţeam cel mai aproape, în inimă.” (interviu Arhim. Adrian Făgeţeanu, 23.08.2008, Mănăstirea Putna, jud. Suceava, arhiva personală a autorului).
În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.
Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): căci anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Ioan Negruţiu, Nicolae Steiherdt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu, Constantin Sârbu, Liviu Brânzaş, Ioan Iovan, Dimitrie Bejan, Bartolomeu Valeriu Anania ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleaşi persoane, trecute de aici acolo…)”.
După o mărturisire plină de evenimente în care graniţa dintre imanent şi transcendent este estompată, deţinuta afirmă: „Deci, cu adevărat, suferinţa este o cale de catharsis, o cale de purificare şi este o măsură plină de binecuvântare dacă ajungi să-i înţelegi rostul.”(interviu Aspazia Oţel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamţ, arhiva personală a autorului). Mărturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temniţele comuniste, unele dintre ele cu tinereţea îngropată acolo au această constantă a raportării suferinţei la jertfa hristică. Sprijinul şi echilibrul lor se află în lumea sacrului, cu cât stăpânirea le împinge în suferinţă şi mizerie, cu atât nădejdea lor în Pronia divină devine mai tare. În frigul îngrozitor de la Miercurea Ciuc, riscând izolări ce puteau fi fatale, ele recită Sfânta liturghie sau cântă colinde în noaptea de Crăciun.
Atunci când credinţa nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detenţie fortifiat ci rănit şi ani în şir îi trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestată doar la câteva luni de la naşterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, este pe punctul să-i fie tăiaţi sânii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o execută integral. Iar după detenţie nu poate scăpa de ispita urii, îşi simte sufletul chinuit, îi este foarte greu dar nu poate ierta, – dovadă evidentă că singura posibilitate de salvare în încleştarea cu sistemul diabolic comunist este răspunsul creştin, altfel salvarea morală a persoanei intrate în acest conflict devine imposibilă. Deţinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse în temniţă pentru că nu şi-au trădat soţii (Elisabeta Rizea) sau pentru că nevrând să-i trădeze au fugit cu ei în munţi (Lucreţia Jurj), privesc detenţia ca şi relaţia lor cu noua putere dintr-o perspectivă specific tradiţională, conform căreia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului şi vieţii nu pot fi încălcate. Rabdă închisoarea şi torturile ştiind că altfel nu se poate, că în contextul dat, ăsta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.
O serie întreagă de alte exemple mărturisitoare de la personalităţi exemplare ca Mircea Vulcănescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, Arhim. Mina Dobzeu, şi până la destine comune ca Gheorghe Stănciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probează prin viaţa lor, în care detenţia a însemnat un moment crucial că, parafrazândul pe Steinhardt, într-un univers concentraţionar rămâne soluţia mistică a credinţei. Rostind în ultimele clipe ale vieţii acel zguduitor „Să nu ne răzbunaţi!”, profesorul Mircea Vulcănescu pe lângă faptul că ne lăsa de îndeplinit o datorie grea, el mărturisea despre modul în care înţelesese el să privească pe cei care se făcuseră uneltele crimei. Asumându-şi dreptul de a suferi pentru Adevăr a ştiut că pentru a construi ceva nu se poate să pui ca temelie răzbunarea ci temelia trebuia să rămână jertfa lor, a celor ce în gropi comune şi în cimitire fără cruci s-au îngropat spre a rodi. „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (Ioan 12: 24)
Alături de alte personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti care au populat temniţele ţării, Mircea Vulcănescu, ca şi Nicolae Mărgineanu, George Manu, Constantin Noica şi nenumăraţi alţii au făcut din celula de închisoare amfiteatru academic, transformând detenţia care trebuia să secătuiască spiritul şi să usuce mintea, într-un fertil timp al îmbogăţirii culturale şi spirituale. Această atmosferă a efervescenţei culturale şi religioase este viu redată în mărturisirile lui Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, însuşi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a însemnat în viaţa lui Steinhardt închisoarea. Botezul său care a avut loc într-o sordidă celulă din închisoarea Jilava, relatat şi de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburător nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei şi decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea şi totodată firescul cu care este trăit evenimentul.
Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu relatează experienţa închisorii şi a anchetelor, de care nu a fost scutit nici în timpul regimului Ceauşescu, cu convingerea că acesta era răspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia să-l dea în acele vremuri ateiste în care credinţa era abjurată şi numele lui Dumnezeu – hulit. A simţit tot timpul că nimic nu a fost întâmplător şi indiferent că a fost în temniţă sau în lagărele de muncă, el şi-a împlinit misiunea preoţească. A spovedit, a împărtăşit, de câte ori s-a putut a slujit Sfânta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugăciuni de căinţă şi mărturisire pentru tot neamul românesc, căci suferinţa care ne-a fost provocată de comunism, este în mare parte, rezultatul păcatelor de care neamul nostru se face vinovat înaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, Huşi, jud. Vaslui, arhiva personală a autorului).
La majoritatea mărturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugăciune în comun sau particulare, pomenirea acatistelor învăţate sau a sfintelor slujbe; iar pe de altă parte, atrocităţile şi suferinţa pe care o vedeau în jurul lor şi pe care o trăiau ceas de ceas. Iar dacă la nivel raţional mărturisirile lor sunt cât se poate de explicite, la nivel spiritual şi afectiv înţelegerea devine anevoioasă, căci altruismul, evlavia şi sensibilitatea amestecate cu abjecţia, delaţiunea şi teroarea sunt atît de ireconciliabile încât pare imposbil ca sufletul să le experieze deopotrivă ca intensitate şi simultan să reuşească să rămână credincios celor dintâi, ştiind totodată că aceasta este singura lui şansă.
Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine prilej de adâncire spirituală, într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă.
De la efortul personal de interiorizare prin rugăciune şi asceză şi până la manifestările cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfânta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne oferă exemple menite să demonstreze că o autentică viaţă creştină poate fi dusă în orice condiţii exterioare. Cea mai răspândită formă de trăire creştină a fost rugăciunea. Rugăciunile în comun, respectând un program ofereau deţinutului nou venit o schemă pe care îşi putea ordona viaţa duhovnicească. Luând parte la acest program, sesizându-i apoi pe ceilalaţi care îşi continuau rugăciunile particulare, observând ulterior la aceştia o stare de spirit dominată de seninătate şi optimism, deţinutul adopta şi el această reţetă de rezistenţă pe care curgerea timpului şi evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabilă.
Părintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagărele siberiene şi apoi prin penitenciarele României comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenţă pe care rugăciunea o dă celui întemniţat, dar a trăit fericirea unei rugăciuni făcute în suferinţă, când ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fără însă ca acesta să le simtă.
Salvat de rugăciune şi de dangătul clopotelor ce a pătruns prin pereţii celulei în care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiţer român ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat în închisoarea Gherla, simte că reînvie şi capătă puterea de a rezista alungând din cuget gândul ademenitor al sinuciderii la care îl invitau zilnic torţionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum încolo sunt în stare să rezist până la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existenţe, („în regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucureşti, 2003, p.358.) Maşina comunistă, ridicând ura de clasă la rang de virtute, urmărea cu asiduitate inocularea acestui sentiment şi la cei încarceraţi; prin urmare, existenţa, intensitatea şi frecvenţa cu care rugăciunea pentru vrăjmaşi apare în paginile memorialistice devine literalmente miraculoasă.
Arhiepiscopul şi Mitropolitul de pie memorie Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimentează şi el acest act sublim al rugăciunii pentru vrăjmaşi, după ce fusese torturat atât de îngrozitor de Brânzaru încât leşinase: „M-am ridicat în mâini, m-am întins pe pat, am închis ochii, apoi am început să mă rog pentru cei ce mă torturaseră şi mă întrebam dacă mă rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amăgi o conştiinţă ce-mi poruncea să fac aşa şi am fost fericit să văd în adâncul meu că-i iertasem pe călăi şi că mă rugam sincer. Am adormit gândindu-mă că Brânzaru va fi ajuns acasă, bucuros de ispravă, îşi mângâia nevasta sau poate îşi săruta pe frunte băieţelul sau fetiţa prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 271 – 272.) (va urma)
Lasă un răspuns