Pentru cei ce sunt dispuși să pornească într-o excursie de o zi, trecând peste maiestuosul fluviu Dunărea, aceștia pot vizita vechiul Cadrilater. Aici, pe lângă locațiile cunoscute (Ruse, Balcicul, Capul Kaliakra, etc.), se mai află și orașul Turtucaia (în bulgară Тутракан, în turcă Turtukai, în engleză Tutrakan), ca oraș port la Dunăre situat în regiunea Silistra din nord-estul Bulgariei. În perioada anilor 1913-1940 acesta a aparținut de Regatul României, împreună cu restul Dobrogei de Sud, ca urmare a celui de-al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Turtucaia, a fost redobândit de Bulgaria. Orașul se află pe malul drept al Dunării, la 58 km est de Ruse și 62 km vest de Silistra. Pe malul opus se află orașul românesc Oltenița, cele două localități fiind legate prin intermediul feribotului.
Turtucaia este cunoscută ca port pescăresc, dar și pentru bătălia ce a avut loc aici între 1 și 6 septembrie 1916, în timpul Primului Război Mondial, între trupele române și cele bulgare și germane. Bătălia s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod. Așezarea a fost înființată în antichitate de către romani la sfârșitul primei jumătăți a secolului I, sub denumirea Transmarisia. Între secolele I și al III-lea, localitatea a făcut parte din sistemul de fortificații militare pe granița de pe Dunăre a Imperiului Roman, atingând apogeul în secolul al IV-lea, când, sub conducerea personală a împăratului Dioclețian (284-305), a devenit una dintre cele mai importante cetăți de pe linia Dunării. Orașul vechi și cetatea au fost distruse la începutului secolului al VII-lea, iar orașul modern care poartă denumirea actuală a apărut la sfârșitul aceluiași secol. Turtucaia a continuat să aibă importanță militară și pe parcursul Evului Mediu, ca parte a Țaratului Bulgar sau ca parte a Țării Românești în timpul lui Mircea cel Bătrân. La sfâșitul secolului al XIV-lea, așezarea a fost cucerită de Imperiul Otoman și a fost sub dominația acestuia timp de aproape cinci secole. Turtucaia a fost eliberată de sub stăpânirea otomană de către ruși în timpul Războiului Ruso-Turc din anii 1877-1878, devenind ulterior parte din Regatul Bulgariei. În urma celui de-al Doilea Război Balcanic ce a avut loc la mijlocul lui 1913, Turtucaia, împreună cu restul Dobrogei de Sud (cunoscută și sub denumirea de Cadrilater) a fost încorporată în Regatul României.
În perioada 1916-1918, în timpul Primului Război Mondial, orașul a fost ocupat de armatele bulgară și germană. La începutul lui septembrie 1916, timp de șase zile, aici a avut loc Bătălia de la Turtucaia, soldată cu o grea înfrângere pentru trupele românești în fața Puterilor Centrale. Prizonierii au fost puși la muncă în lagărul de la Turtucaia. Mai târziu, în cimitirul militar al orașului a fost ridicat un monument închinat acestei bătălii, cunoscut ca Memorialul de la Turtucaia. În perioada interbelică, localitatea a aparținut României Mari, constituind una dintre cele trei comune urbane sau orașe (împreună cu Silistra și Ostrov) ale județului Durostor. Turtucaia era reședința plășii omonime, ce includea 43 de sate. Majoritatea populației orașului era constituită din români (inclusiv aromâni, vlahi). La recensământul din 1930, orașul avea o populație totală de 11.175 de locuitori, dintre care 6.871 români, 2.591 turci, 1.358 bulgari, alături de alte minorități. Turtucaia a fost oraș românesc timp de aproape trei decenii, până în anul 1940, când, în urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie, este restituit Bulgariei (împreună cu restul Cadrilaterului) ca urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului român. În prezent Turtucaia este oraș bulgăresc, reprezentând reședința comunei omonime din cadrul regiunii Silistra. Portul fluvial constituie una dintre principalele activități economice ale localității. Orașul este cunoscut pentru practicarea pescuitului și pentru construirea de bărci, fiind un vechi port pescăresc. În 1974 aici a fost deschis Muzeul pescuitului pe Dunăre și a construcției bărcilor. Turtucaia continuă să atragă pescari, turiști, sportivi sau diferiți artiști.
Legat de existența cetății, pe parcursul a şase secole (sec.I – sec.VI) aşezarea şi cetatea antică „Transmarisca”, aşezată pe teritoriul oraşului contemporan Tutrakan a jucat un rol important în apărarea şi funcţionarea periferiei Imperiului Roman şi a Imperiului Bizantin timpuriu. Referitor la denumirea aşezării „Transmarisca” în literatura ştiinţifică s-a afirmat că aceasta provine din două părţi componente „trans” – cu sens de „în faţă” şi „Marisca” – denumirea antică a râului Argeş din România. Însă două publicaţii istorice recente contestă acest lucru. Acestea remarcă faptul că denumirea antică a râului Argeş este Ordesos (Bakardjiev, 1995, 76-83; Todorov, 1995, 84-89). Prin urmare, toponimicul „Marisca” semnifică altceva. La fel şi partea componentă „trans”, conform autorilor înseamnă mai curând „dincolo“. Pentru noi este acceptabilă ipoteza lui Todorov, precum că „Marisca” se numeau mlaştinile de pe malul la vest de Tutrakan. Așa că, pentru romanii care soseau din această direcţie, era normal ca aşezarea antică de lângă Tutrakan să fie dincolo de mlaştini. Istoric, pot fi urmărite trei etape principale din viaţa şi istoria aşezării. Prima este de la apariţia sa şi până la sfârşitul sec. ІІІ. A doua etapă include perioada de la sfârşitul sec. ІІІ până la începutul sec. ІV. Şi ultima etapă din istoria Transmariscăi este până la sfârşitul antichităţii, respectiv începutul sec. VІІ. Referitor la datarea apariţiei aşezării, cercetările arheologice din ultimele două decenii indică faptul că Transmarisca a apărut la sfârşitul primei jumătăţi a sec. I. Geograful Ptolemeu menţionează Transmarisca după aşezarea Trimamium, „oraşul” Prista şi Durostor, ca sediu al legiunii ХІ Claudia, iar odată cu instalarea cohortei І Tracică – Siriană (oare erau soldați din Tracia și Siria, sau erau traci ce proveneau din Siria?), la începutul sec. ІІ, Transmarisca s-a transformat într-o verigă a lanțului de fortificații de apărării romane de la Dunărea Inferioară. Printre alte descoperiri, un sigiliu al legiunii ХІ Claudia este de tip H. Datarea sa este atribuită sec. ІІ şi primei jumătăţi ai sec. ІІІ. În acest caz importantă este informaţia că un „vexilatio” din legiunea menţionată era prezent în Transmarisca în perioada respectivă. Dislocarea sa acolo este concomitentă cu cea a cohortei І Tracică. Un alt sigiliu descoperit este de tip С, al legiunii ХІ Claudia. Acesta este datat cu începutul sec. ІІ. Prezenţa sa în Transmarisca presupune că unităţi ale legiunii au fost instalate aici încă de la sosirea lor în Moesia Inferioară. În acest sens există şi dovezi scrise indirecte. În geografia lui Claudiu Ptolemeu, Transmarisca, spre deosebire de alte aşezări, nu este amplasată în succesivitate strictă de la vest spre est, ci urmează după Durostorum. Acolo era deja amplasată legiunea şi aceasta presupune subordonarea acestei părţi a periferiei direct centrului legiunii.
De menţionat este precizia absolută a coodonatelor geografice ale Transmariscăi. A fost descoperit şi un sigiliu de tip А varianta 2. Acesta are aceeaşi datare ca şi cel de tip C şi comentariul de mai sus este perfect valabil şi pentru el. În Transmarisca a fost descoperit şi un sigiliu al legiunii І Italiană. Acesta face parte din tipurile timpurii de sigilii ale legiunii. Aceasta admite posibilitatea ca unităţi ale legiunii să fi fost dislocate aici încă de la apariţia aşezării la sfârşitul primei jumătăţi a sec. І şi înainte de sosirea legiunii ХІ Claudia. Pe parcursul primului şi al doilea secol, Transmarisca îşi păstrează natura de tabără a unei unităţi militare nu prea mari şi aşezare civilă, favorizată de posibilităţile de transport ale râului, de existența drumului antic de-a lungul periferiei şi de condiţiile economice favorabile ale regiunii. În ceea ce priveşte stratigrafia, în limitele perioadei menţionate, arheologii au observat 4 straturi culturale. Primele urme de aşezare pe acest teren constau din vase tracice (geții sudici) lucrate manual, cu multe amestecuri de minerale, oase de animale şi lemn ars. Următorul strat conţine ceramică tracică târzie, vase romane din lut, pereţi văruiţi pe de o parte. Începutul acestui strat datează, luându-ne după castroanele italiene cu pereţi subţiri descoperite aici, din timpul guvernării lui Claudiu (41-54) şi Nero (54-68). Dacă această aşezare era de natură militară şi când a fost distrusă, acest lucru încă nu poate fi stabilit. Alături de vasele din lut de culoare deschisă din cea de-a treia perioadă a aşezării au fost descoperite destul de des şi fragmente din vase tracice. Prezenţa monedelor provinciale cu valoare nominală mică din Pautalia, Nicopolis ad Istrum şi Marcianopolis, bătute în timpul guvernării dinastiei Severilor, atestă legături comerciale intense din acea perioadă. Ca terminus post quem al unei distrugeri majore la sfârşitul perioadei servesc monedele împăratului Alexandru Sever (222-235). Ceramică tracică lucrată manual a fost descoperită şi în cel de-al 4-lea strat cultural. Aici predomină prezenţa vaselor negru-cenuşii, olăreşti. Ca terminus post quem este determinat incendiul din timpul lui Claudius al ІІ-lea Goticul (268-270). Sfârşitul sec. ІІІ marchează începutul unei noi dezvoltări a sistemului de apărare şi rolului Transmariscăi în apărarea periferiei.
Oraşul devine parte dintr-un program amplu de construcţie, întreprins de către Diocleţian pentru stabilizarea forţei de apărare a periferiei Dunării Inferioare. Împăratul a vizitat personal Transmarisca în timpul inspecţiilor sale pe fluviu. Această acţiune este reflectată în inscripţia de construcţie imperială din Tutrakan (actualmente aflată la Bucureşti). Aceasta este similară unui grup de inscripţii legate de măsurile de fortificare ale lui Diocleţian. Măsurile grandioase de construcţie întreprinse de împăratul Diocleţian la periferie au fost însoţite şi de modificări în organizarea şi dislocarea efectivelor militare în provincie. Aici erau amplasate douălegiuni – І Italiană şi ХІ Claudia. Prefecţii legiunilor menţionate îşi aveau reşedinţa respectiv la Nove şi Durostorum. Suplimentar, teritoriile şi efectivele legiunilor erau împărţite în unităţi superioare şi inferioare şi acestea se aflau sub controlul prefecţilor de la limita legiunilor, indicaţi cu termenul tehnic de „Praefectus ripae legionis ”. Referitor la planul general al amplasării şi datării sistemului de fortificaţii al Transmariscăi dispunem de următoarele rezultate. Partea bine conturată din zidul nordic al cetăţii este datată cu sfârşitul sec. ІІІ. Posibila prelungire a acestuia este în direcţia vestică. Cu un anumit grad de nesiguranţă, din acelaşi timp datează şi turnul din colţul sud-vestic. Din punct de vedere topografic şi al fortificaţiei, este logic să fie legate cu aceasta şi alte sectoare ale zidurilor cetăţii. În această situaţie există posibilitatea să se contureze zidurile nordic, vestic şi sudic, dar şi situaţia topografică generală a terenului şi zidulului estic al cetăţii la sfârşitul sec. ІІІ. În sectoarele sistemului antic târziu de fortificare nu au fost descoperite părţi din construcţii de fortificare mai timpurii – respectiv tabără împrejmuită cu pământ sau cetate din piatră, care să dateze din sec. ІІ-ІІІ. Însă, pe de altă parte se știe cu siguranţă, că aici era cantonată o unitate militară – cohорs equitata compusă din 600 oameni în perioada sec. ІІ şi ІІІ. Aceasta presupune cu siguranţă existenţa unei fortificaţii din aceeaşi epocă. Înălţarea zidurilor descrise este legată de cea de-a 5-a perioadă a aşezării. Construcţia datează dintre anii 292-309/310. Se poate presupune că zidul descoperit al cetăţii reprezintă o parte din „prezidiile” epigrafice cunoscute.
Conform unei inscripţii din Transmarisca, această cetate a fost construită în anii 298-299 din ordinul împăratului Diocleţian. Acesta a vizitat Transmarisca la 18.10.294. Programul său de refacere a periferiei pe cursul inferior al Dunării este cunoscut şi din alte patru inscripţii asemănătoare, însă pentru prima dată acesta este legat de o construcţie fortificată sigură. Curând după construirea aceastei noi cetăți, fortificația a fost iarăşi cucerită – terminus post quem anii 309/310. Următorul atac duşman – probabil al goţilor – datează după anii 367-375. În acel timp au fost ascunse și 15 monede într-un rost al zidului estic, în tencuiala zidului orientat în direcţia nord-sud. Monedele ascunse sunt din anii 364-378. Cetatea a mai fost puternic deteriorată, cel mai probabil în timpul invaziei hunilor, cu terminus post quem anii 408-423. După aceasta, probabil în timpul guvernării lui Teodosie al ІІ-lea, a fost construit un nou zid. În prezent, în partea superioară, stratigrafia este puternic deteriorată de alunecările locale de teren, de multe morminte contemporane şi de activităţi moderne de construcţie. În pofida acestui fapt, 4 monede (dintre care una de la Mauriţius Tiberius, bătută între august 591 şi noiembrie 592, iar alta de la împăratul Foca), demonstrează că viaţa în cetate a continuat până la începutul sec. VII. După evenimentele din anii 323-324 urmează acţiunile întreprinse de Constantin pentru îmbunătăţirea apărării periferiei. Acum deja legiunea ХІ Claudia are un efectiv diminuat la jumătate şi continuă să fie împărţită structural în două părţi. Pedaturae inferioris cu cele cinci cohorte ale sale şi un efectiv numeric de 1250 este concentrată integral numai în Transmarisca. Sub comanda legiunii se află şi unităţile secundare dislocate la periferie. Pentru sectorul periferic care ne interesează acestea sunt: Milites Novenses – militarii din Nove în Transmarisca şi Milites primi Moesiaes. Această organizare a apărării aici este menţionată în Notitie Dignitatum şi după reformele lui Constantin cel Mare nu a suferit nici o altă modificare până la sfârşitul sec. ІV. Absenţa Nigrinianis în Notitie Dignitatum vorbeşte despre pieirea acesteia în sec. ІV. Cu toate acestea, viaţa în aşezarea de lângă ea a continuat până la sfârşitul antichităţii. După distrugerile cauzate de goţi şi reconstrucţia ulterioară a Transmariscăi, oraşul a fost din nou profund afectat de invaziile hunilor între anii 408 şi 423.
Totuși, cercetările arheologice au permis atestarea atât a celei de-a doua jumătăţi a sec. V, cât şi a primei jumătăţi a sec. VІ. Este evident că în acest sector al oraşului se desfăşura o viaţă intensă – stratul cu dărâmăturile din această epocă este foarte viguros. După distrugerea din primul sfert al sec. V oraşul a fost reconstruit şi nu a fost afectat de noi invazii tocmai până la mijlocul sec. VІ. Din păcate, stratul cultural din aceste timpuri nu este legat stratigrafic de zidul cetăţii. Acesta este distrus în sectoarele cercetate de săpături mult mai târzii. Aceasta nu ne dă posibilitatea să confirmăm cu siguranţă funcţionarea anumitor sectoare sau a întregului sistem de fortificare al Transmariscăi din această perioadă. Deasupra zidului cetăţii, aici este construit un zid antic, datat după sec. V. Sursele istorice de asemenea nu sunt categorice. Procopius atrage atenţia asupra Transmariscăi doar în măsura în care aceasta îi este necesar pentru a determina amplasarea Constantiniana Daphne (acest castel nu este încă localizat). Acesta menţionează expres existenţa fortificaţiilor oraşului, zidurile cetăţii în această perioadă fiind probabil într-o stare bună, fără a necesita reconstrucţii. Astfel observăm că sistemul defensiv al periferiei din Bizanţul timpuriu la mijlocul sec. VІ încă era funcţional şi rezistase loviturilor triburilor barbare de dincolo de Dunăre. Probabil, colapsul şi distrugerea definitivă a acestuia a survenit la sfârşitul sec. VІ, continuând şi la începutul sec. VІІ d.Hr., acesta reprezentând un proces relativ îndelungat. O menţionare cunoscută a oraşului se află în „Listele eparhice”. Deşi acestea reflectă doar timpul trecut, existenţa Transmariscăi în ele, în calitate de episcopie, presupune că cel puţin până în timpurile împăratului Iustinian oraşul reprezenta un centru important de pe Dunăre cu un rol de apărare corespunzător (surse: starholiday.ro; cjc.ro; peregrinprinlume.ro; romanialibera.ro; wikipedia.org). Aflată pe linia de apărare a Dunării, Cetatea Transmarisca din Turtucaia (Cadrilater – Bulgaria) este un obiectiv turistic și istoric ce amintește de istoria zbuciumată a acestor locuri, populare în trecut de geții sudici, apoi de aromâni și valahi.
Lasă un răspuns