Gherla, „Înghenuncheat de soartă”…

Statueta – aflată în inventarul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din municipiul Cluj – Napoca – este din argint, fiind creată prin turnare în  epoca romană (prima jumătate a secolului al II-lea d.Hr.). Este executată în stil realist, înfăţişează – după cum spun istoricii – un captiv îngenuncheat, bine proporţionat, cu trăsături atletice. Bărbatul, cu capul descoperit şi bustul gol, poartă pantaloni lungi, cu pliuri, strânşi pe picior. Genunchiul drept se sprijină pe pământ, în timp ce piciorul stâng este îndoit. Mâinile sunt legate la spate. Detaliu tipic în stabilirea apartenenţei etnice a personajului, îl constituie coafura: părul este pieptănat şi strâns într-un coc pe tâmpla dreaptă, modă specifică triburilor germanice (triburile getice de factură germanică, ce s-au născut din același „germene” – Geții de Aur primordiali) și care prin acest amănunt de coafură ne semnalizau care este sensul bun al lucrurilor în materie, așa precum marii magiștrii get-daci reprezentați în statuile de marmură și porfir de către romani purtau brațul stâng suspendat în eșarfă. Cocul reprezintă și „nodul” lui Isis („încurcătura”) care va apare la momentul dintre oprirea timpului și repornirea acestuia (fenomenul de histerezis – „hister-e-zis” – sau „rămânerea în urmă”). Vom fi ca legați de mâini în acel moment, și îngenunchiați de soartă. Nu vom putea face nimic și vom aștepta „judecata”. Vom fi „robii” sistemului cosmic și a materiei din care ne-am născut (galaxia noastră se mai cheamă și „Calea Robilor”). El, bărbatul germanic – cel reprezentat în această statuie – se aseamănă până la identificare cu o reprezentare aflată pe metopele Bisericii Omului de la Adam-Clisi (Dobrogea), aflată sus, pe metereze, unde sunt prezente toate semințiile salvate de către Geții de Aur primordiali, aliații de nădejde ai geto-dacilor ce, după cucerirea romană a Daciei Felix (Fericita Dacie),  au bătut la porțile Romei până au desființat-o. Statueta a fost descoperită în retentura castrului roman de la Gherla (jud. Cluj). Municipiul Gherla este situate pe drumul național DN1C, la o distanță de 45 de km. de Cluj-Napoca și la 15 km. de Dej. Prima atestare documenară este menționată la 6 ianuarie 1291, cu numele de Gherlahida („Gherlă” are sens de „zar ghinionist” („Am dat gherlă!” – „Am încurcat-o!” – „Am mierlit-o!”; sau „Nu am noroc”; „gherla – hâdă”, sau „Cea urâtă” – de unde și „gherțoi”, ca „bădăran”, „țopârlan”, dar și „penis”, „eșec” (ratare), „timp pierdut” (irosit.; „întorcerea la izvoare” – epoca de piatră).

Pentru că aici a existat mult timp o închisoare de temut, denumirea localității mai are înțeles și de arest, închisoare, ocnă, penitenciar, pușcărie, temniță. Pentru a vedea că înțelesul este total altul, localitățile învecinate poartă nume elocvente: Fizeșu Ghelii („Fi-Zeul – Șu”, sau „Zeul meandrat Șarpe”) și Mintiu Gherlii („mintiu”, ca „mintia”, anteriu, reverendă, sutană, haină lungă preoțească, ca și acoperământ al preotului (care ne-o pune pe cap, ne înfășoară), sau a zeului „G” / „G –e-bel-e-zis”, sau „Cel frumos”), ca și comune în județul Cluj. Municipiul Gherla este format din localitățile componente Băița, Gherla (reședința), Hășdate și Silivaș. Pe vatra actuală a localității au fost descoperite urmele castrului roman în care a staționat Ala II Gallorum et Pannoniorum, parte din cele opt unități militare romane localizate în Dacia Porolissensis. Ulterior, așezarea apare menționată ca Novum Castrum (sec. IX – XI) în Chronicom pictum. Pe teritoriul orașului Gherla s-au descoperit însă și urme de viață socială și activitate economică din timpuri mai vechi, predacice. În decursul vremurilor, pe aceste locuri au evoluat toate orânduirile sociale cunoscute de istorie și s-au suprapus diferite civilizații, începând cu civilizația pietrei și apoi a bronzului și fierului. Prima atestarea apare într-un document emis de regele Andrei al III-lea al Ungariei, act prin care locuitorilor Ocnei Dejului li se confirmă anumite privilegii. Tot aici este specificat și faptul că așezarea avea un punct vamal pentru drumurile de uscat. De-a lungul timpului localitatea va apărea menționată sub mai multe nume: 1291 – Gherlahida; 1410 – Gherloah (Gerlah); 1458 – Gerlah; 1578 – Gherlya possesio; 1643 – Gherla oppidum; 1721 – Gherla altfel Szamosujvar; 1726 – Örményváros – Armenopolis; 1830 – Szamos-Ujvár, L.R.C. Armenopolis, Armenierstadt Gyerlá; din 1922 – Gherla. Odată cu anul 1540 se ridică Cetatea Gherlei, care va purta și ea mai multe denumiri în timp: 1540 – Novum castrum Balvanos vocatum, 1542 – Wy Balvanos; 1548 – Arcis Balwanyos; 1553 – Wyvár (Cetatea Nouă); 1554 – Arx nostra Wyvár; 1558 – Vivaroz; 1599 – Zemos Ujvár; 1632 – Szamos Ujwár. Gherla este singurul oraș din România care a fost construit în secolul al XVIII-lea după un plan prestabilit și a cărui construcție s-a păstrat până în prezent. Faptul că stilul baroc domină se datorează pătrunderii stilului baroc în Transilvania o dată cu fondarea Gherlei de către coloniștii armeni, veniți din Moldova la inițiativa și cu permisiunea Curții Imperiale de la Viena. Alte orașe din Transilvania au suferit de asemenea transformări radicale în secolul al XVIII-lea, fiind marcate profund de stilul baroc, dar în toate aceste cazuri, a fost prezent un fond arhitectural anterior, care a fost doar particularizat sau transformat. În cazul Gherlei, orașul a devenit nou în întregime, fiind dezvoltat pe terenul ce aparținea cândva cetății Gherlei (locul pe care astăzi este situat penitenciarul Gherla) și lângă care se afla vechiul sat românesc. Orașul baroc s-a edificat pe un teren agricol, fără a fi condiționat de nici o altă construcție premergătoare. Armenii au pătruns în Transilvania după ce la sfârșitul secolului al XVII-lea le-a fost permis de principele Mihai Apafi, care a sperat că îi va putea atrage spre protestantism.

După acest moment, Gherla apare în documente ca Armenopolis. Cel care a adus un plan prestabilit pentru orașul Gherla a fost episcopul Oxendius Vărzărescu, plan care se presupune că a venit de la Roma. Elementele care dau valoare zonei de rezervație, care coincide cu piața centrală, sunt, pe lângă valoarea imobilelor, parcelarea, ritmul, modul de ocupare a terenului, prospectul și fronturile străzilor. Datorită expansiunii Imperiului Habsburgic care promova și se sprijinea pe catolicism, în secolul al XVIII-lea au apărut două programe noi de arhitectură: biserica și mănăstirea. Prima biserică ridicată de armeni este Biserica Solomon, aflată pe strada Cloșca. O altă biserică importantă a Gherlei este biserica armeano-catolică Sfânta Treime, a cărei construcție lasă să se vadă că face parte dintr-un plan prestabilit pentru zona pieței centrale. Mănăstirea franciscană, aflată pe strada Bobâlna, a fost construită după o donație făcută de primarul Gherlei, Victor Daniel, care a dăruit franciscanilor în anul 1742 lotul pentru construirea unei biserici. În ceea ce privește problema clădirilor de interes public, printre cele mai importante se numără primăria veche, situată în Piața Libertății de astăzi, clădire care a fost demolată în 1893. Noua primărie care funcționează și astăzi, a fost construită în colțul pieței, în manieră eclectică, edificiul distonând față de atmosfera barocă a pieței. O altă clădire reprezentativă a stilului baroc a fost reprezentată de Galeriile Comerciale așezate în fața bisericii Sf. Treime, care au fost demolate în 1962 la intervenția primarului de atunci, fără a exista un plan de sistematizare. Dezvoltarea Armenopolisului și concentrarea a unei largi populații armenești în zonă (43,4% din cei 5.287 de locuitori ai Gherlei anului 1850) a dus la o dezvoltarea a comerțului și meșteșugurilor (covoare orientale, prelucrarea pieilor). La sud-est de oraș, pe o terasă a dealului „Șapte cruci” (a se vedea simbolismul numărului șapte), la locul numit „Pietriș”, au fost descoperite urmele unei așezări cu mai niveluri de locuire din neolitic, epocile bronzului, fierului, respectiv din epoca romană. Nivelurile arheologice sunt cuprinse într-un strat de 0,70 m grosime. Repertoriul, alcătuit din vetre, ceramică, piese litice, securi, figurine, monede etc. au fost datate, catalogate și conservate de către E. Orosz. La sud de oraș, pe terasă deasupra șesului „Sf. Anton”, la „Ferma Perint”, lângă drumul vechi ce duce spre Săcălaia („Șa – cal – aia” („Cea care stă în șaua Lumii – Anahâța”), sau „ahaia”, de unde și „aheii”) a fost descoperită o statuetă-menhir din piatră, înaltă de 0,57 m, reproducând o figură umană, din epoca bronzului. La „Perii pădureți”, sub Baia „Chira” (cea care „chirăie”, ca o pasăre), a fost descoperit un topor din piatră din epoca neoliticului. De asemenea, la confluența pârâului Fizeș cu Someșul Mic, a fost descoperit tot un topor din neolitic. Lângă podul Someșului au fost descoperite fragmente de ceramică, un topor și un corn de cerb, toate din neolitic. La nord de oraș, pe o terasă a Someșului Mic, înaltă de 21 m, numită „Luncă” au fost mai multe descoperiri: o așezare care se întinde pe o suprafață de circa 14.000 m2. (datare repertoriu: neolitic, bronz timpuriu). La vest de oraș, la poalele dealului „Coasta Gherlii”, pe o terasă a Someșului Mic, înaltă de 42 m., a fost descoperită o așezare fortificată, cu inventar. Așezare este închisă de un val semi-circular de pământ, lung de cca 50 m și înalt de cca 0,60 m. (datare repertoriu: neolitic, bronz timpuriu). La sud de oraș, între „Canalul Morii” și șoseaua Dej-Cluj, la baza castrului roman, au fost mai multe descoperiri (repertoriu: neolitic, perioda de tranziție la epoca bronzului; cultura: Coțofeni: fibulă – din bronz de tip La Tene III (sec I î.Hr.), ceramică – fragmente (neolitic, tranziție bronz; cultura: Coțofeni). La sud de oraș, către Hășdate, la „Valea Slatinei” sau „Fântâna Sărată”, au fost următoarele descoperiri: așezare din perioada de tranziție la epoca bronzului (cultura Coțofeni). Au fost și descoperiri celtice și dacice neprecizate, care se află acum în inventarul Muzeului din Gherla. De asemenea, s-a descoperit un tezaur compus din obiecte dacice de argint (epoca La Tene; cultura: dacică) ce sunt în același muzeu. Castrul roman unde a fost descoperită statuia de argint a fost ridicat în timpul împăratului Traian, între anii 109 – 110, pe o suprafață de cca. 2,7 ha.

După unii istorici denumit „Congri” („Conul cel gri”, Conul pyramidal aflat pe tirsul zeului), acesta este relevat de vestigiile aduse la suprafață la aproximativ 1 km. sud-vest de oraș, pe terenul ocupat de C.P.L., azi S.C.Sortilemn S.A., în stânga șoselei ce duce spre Cluj-Napoca. Pe lângă el șerpuia un drum roman ce lega Napoca (cu sens de „Na – poc – A”, sau „Lovitura năucitoare a întoacerii la izvoare”) de Porolissum („Porul” ceresc (Poarta) pe unde va veni „lis” (lin, neted, strălucitor, lustruit, alb) Marea Mamă a Toate (M)). Acesta a fost construit de o unitate de cavalerie având ștampila „AIIP”, adică „Alla Secunda Panoniorum” (Panonia, cu sens de „Pan (Țapul) – on (începutului) – o ia” (Panonia este zonă inundabilă la marele potop planetar care va veni; de aceea Ungaria tot cere Ardealul, ca zonă a salvării planetare; Buda (în partea de vest; ce este buda?) și Pesta (în partea de est; ce este pesta?) sunt așezările (cetăți) ce formează capitala lor, despărțite de Dunăre), care face parte din sistemul de apărare a drumului strategic Apulum (Alba Iulia) – Potaisa (Turda) – Napoca (Cluj-Napoca) – Samum (Com. Caseiu, jud. Cluj) – Porolisum (satul Moigrad-Porolisum-com. Mirișd-Jud. Sălaj), ce apăra granița nordică a Daciei. Construit inițial din pământ, după 143 d.Hr. castrul a fost reconstruit din piatră în vremea împăratului Antonius Pius și avea o formă neregulată. Materialele de construcție din castru au fost refolosite la ridicarea cetății medievale și mai târziu a orașului baroc, de către armenii stabiliți aici. Un bogat material arheologic (statuete, monede, inscripții, etc.) se păstrează la Muzeul din Gherla și la cel din Cluj – Napoca. În anul 1961 s-a descoperit pe teritoriul fostrului castru o diplomă militară eliberată la 2 iulie 133, sub domnia împăratului Hadrian, aparținând soldatului Sepenestus Cornon, fiul lui Rivus, care amintește de Dacia Porolossensis ca unitate administrativă. În anul 1971 s-a descoperit o altă diplomă datată 10 august 123, aparținând soldatului Glavus al lui Navatus din Sirmius, care face referire la existența Daciei Porolissensis, fiind amintit și numele împăratului Hadrian. Aici avem localizată și Cetatea Gherlei (azi folosită ca penitenciar de maximă securitate), cea care este martora istoriei zbuciumate a Transilvaniei (fiind cunoscută și sub numele de „Cetatea Martinuzzi”), fiind construită pe ruinele unei cetăți mai vechi, după planurile arhitectului Italian Dominico Da Bologna. Construirea cetății a început în timpul lui Ioan Zapolya (1526 – 1541), fiind continuată pe durata vieții sale de episcopul croat Juraj Utjesenovici Matinuzzi (frater Georgius), tezaurarul regesc al lui I. Zapolya, care devine guvernator al Transilvaniei.

A fost finalizată în vremea lui Ioan Sigismund (1556 – 1571). În anul 1785 împăratul Iosuf al II-lea o transform în închisoare centrală (Carcer Magni Principaus Trasilvanae), în urma evadării în masă de la închisoarea „Trei scaune”. Congresul penitenciarelor din 1910 o transformă în „Institut Preventiv pentru Minori”, iar administrația hortistă o trasformă în închisoare în 1940. Din anul 1948, sub regimul comunist, devine închisoare grea pentru opozanții regimului: membrii ai partidelor politice, muncitori, țărani, elevi, studenți, vestiți clerici și intelectuali de diferite confesiuni, mulți dintre ei găsindu-și sfârșitul aici, fiind aruncați în gropi comune. Orașul baroc Gherla a fost întemeiat la începutul sec. al XVIII-lea, de către o parte a armenilor veniți din Moldova, sub conducerea episcopului Oxentius Vărzărescu, cu acordul principelui Mihai Apafi. Începând de la 1700, pe parcursul unei jumătăți de veac, au construit primul oraș modern din Trasilvania și imperiul Habsburgic, în stil baroc târziu, după planurile arhitectului Alexis (Alexenian) din Roma. Noul oraș, ridicat „în manieră gherleană”, după istoricul Nicolae Sabău, avea patru străzi drepte și paralele ce se intersectau perpendiculat, toate cu deschidere spre râul Someș, o piață centrală mare cu numeroase edificii monumentale și un parc englezesc în zona vestică, numit „Parcul Elisabeta”. Din 1753 așezarea Candia („can – dia”, cu înțeles de „putere (can) a zilei Domnului”), de lângă Cetatea Gherlei, devine cartier al orașului. În anul 1748, în noul oraș Armenopolis, locuit de pătura bogată a urbei, au încercat să se așeze minoriții, iar în jurul deceniului patru o încercare similară au avut-o iezuiții, ambele ordine însă au eșuat în tentative lor. Slujirea enoriașilor catolici din cetate s-a făcut începând cu anul 1731 de către franciscanii observanți veniți de la Dej, cărora judecătorul suprem Daniel Tudor le-a donat un teritoriu. În 1748, pe timpul guardianului P.Ponori Anaklet s-a pus piatra de temelie a bisericii și datorită contribuțiilor familiilor armenești („Arme – N-ia”, sau „Armele Nașterii din Nou” (Armata cerească ce va veni); de aceea în Armenia se perpetuează credința Creștin – Ortodoxă, ca legătură multimilenară cu Geții de Aur primordiali) înstărite s-a terminat în 1857. Biserica a fost sființită pe 5 noiembrie 1858. Capela Maria de Loretto a fost construită în anul 1760 de către Laszoffy Bogdan, când s-a început  edificarea aripii răsăritene, terminată în 1766. Altarele din piatră al Sfântului Anton și al Sfântului Francisc s-au realizat în anul 1761, sculptorul fiind probabil Johannes Nachtigall, care a realizat mai multe sculpturi la Castelul din Bontida (cu sens de „Ziua celui bont”, Cel fără de vârf precum piramidele). Altarul Sfintei Fecioare Maria și orga s-au construit în anul 1859, iar Altarul Sfintei Ana în anul 1867. Turnurile actuale s-au ridicat în anul 1878. Parohia romano-catolică de rit latin din Gherla, sub administrarea franciscanilor („franc” = drept, cinstit, loial; frâncie, frăție) din cauza numărului mic de enoriași, a fost înființată doar în anul 1825 de către episcopul Szepessy Ignac, până la data respectivă romano-catilicii fiind administrați de parohia armeano-catolică. Dacă domnul episcop avea un nume cu rezonanțe, precum Ignac, putem să cercetăm de unde vine „ignatul”. În vechiul Egipt, deși porcul era considerat un animal dezgustător (pentru că mănâncă aproape orice, fără a face diferențe, sau „a ține post”), oamenii îl jertfeau și îl mâncau, în cadrul unui ritual în cinstea zeului Osiris (cel rupt în bucăți), într-o anume zi din an.

După multe milenii de la atestare a porcului ca divinitate (vânătoarea ritualică a porcului mistreț), romanii păstrează multe elemente ale cultului: îl sacrifică ritual la „Ignatul Porcilor” (20 decembrie), i se imita glasul cu un instrument special, numit surlă, apare în folclorul și în jocurile de copii („De-a Poarca”, „Purceaua”) și, mai ales, are o colindă „Siva”, probabil de la numele marelui zeu indian, Shiva. Cunoscuta mască a colindătorilor, îmbrăcată și jucată de un fecior (Capra, Turca, Cerbul etc), este înlocuită în colindul „Siva” cu capul împodobit al porcului jertfit la Ignat („numit și „Vasilca”, de la Vasileus – Basileus – Împărat, Ziua Domnului, Ziua Sacrificiului). Obiceiul a fost atestat în Europa numai la români și aromâni (românii trecuți prin „A” – Noul Început, Potopul planetar; valahi), iar în Asia la indieni, ca urmași ai tradițiilor Geților de Aur primordiali. Prin ce filieră (greacă, romană, orientală) a ajuns porcul să fie sacrificat ritual în spațiul etnic românesc are mai puțină importanță, spun istoricii. Dar eu spun că este foarte important acest lucru, pentru că porcul este un animal omnivor (ca și omul și ursul), iar sacrificarea sa are loc la timp de cataclism cosmic, pentru că nu a respectat regulile creștine de a ține post și „a mâncat ca porcul”. Semnificativ este faptul că urme extrem de vechi ale ritualului sunt păstrate de români la cea mai însemnată sărbatoare tradițională, Anul Nou. Ritualul tăierii porcului amintește de jertfele aduse în antichitate zeităților care apăreau și dispăreau, se nășteau și mureau în perioadele de înnoire a timpului calendaristic (este vorba de timpul cosmic, când timpul calendaristic se oprește și pornește invers, sens schematizat în forma fibulelor tip „ochelar”, cu „nod” în centru). Tăierea porcilor avea loc într-o anumită zi, la Ignat (20 decembrie; „20” constituind „un pol” – noi numărăm normal până la zece, apoi „ne întoarcem” cu numărătoarea spre unu, deși, se pare că avansăm: unu – spre – zece, doi – spre – zece…etc.. Doar 20 este „un pol”; numele de „Ignat” poate veni de la „agnat” (rudă în linie paternă, cu sens de „sub puterea aceluiași Tată – Dumnezeu”, ca moment al Judecății de Apoi („dacă am mâncat „ca porcii” și nu am ascultat de lege (post), atunci vom fi sacrificați precum porcii; ruperea formelor de corpuri de către forțe necunoscute (armata cerului; mascații) – fenomen de histerezis) și într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori sau dimineața. Credința că porcul („porc” în bustrofedon poate fi citit și „corp”) își visează moartea în noaptea de Ignat, prinderea și înjunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neînsuflețit, jumulirea părului pentru confecționarea bidinelelor, pârlirea sau jupuirea pielii pentru opinci, tăierea corpului în bucăți etc. ofereau suficiente momente pentru săvârșirea practicilor rituale menite să preîntâmpine stingerea „seminței” porcilor, să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obține roade bogate. Este singurul animal căruia îi facem pomană (după sacrificare se mănâncă „pomana porcului”). De altfel, funcția rituală a sacrificiului este bine evidențiată de informațiile etnografice: „La tăiere nu trebuie să stea nimeni primprejur dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi bună. Pe porc să nu-l vaite nimeni.” (Pamfile, 1914, p. 118) și altele. Ignat este, se pare o divinitate solară care a preluat numele și data de celebrare a Sâantului Ignatie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului și ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (Ignis = foc) este o practică preistorică care supraviețuiește în ținuturile românești extracarpatice (Geții de Aur primordiali). Perechea lui feminină, Inatoarea, este de asemenea asociata cu focul și rugul funerar. Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate și opărite cu apă clocotită (cataclismul), așa cum procedează și Joimărița la Joimari (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 93-95).

Catedrala Armeano – Catolică „Sfânta Treime” a fost edificată între anii 1748-1800 și este considerată de unii autori ca una din cele mai maro biserici armenești din europa. Sfințită la 17 iulie 1804, ea a fost înzestrată cu o frumoasă și valoroasă orgă, executată de meșteri din Brașov, având numeroase obiecte de mare valoare materială și spirituală printre care: relicva Sfântului Grigore – Luminătorul, pictura în ulei „Coborârea de pe cruce”, crucea din aur masiv ornată cu pietre prețioase ce a aparținut episcopului Verzescu. Pictura în ulei „Coborârea de pe cruce”, este opera originală a lui Rubens (după unii autori este creată în atelierele lui Rubens) și este adăpostită de Catedrala Armeano – Catolică din Gherla. În anul 1806 Francisc al II-lea a dăruit pictura acestei biserici, „…drept recunoștiință pentru aportul bănesc însemnat al armenilor din Gherla la visteria statului, golită în timpul războaielor împotriva lui Napoleon”. Supranumit și „Micul Schönbrun”, parcul orașului Gherla, care a fost conceput în stil englezesc, a fost inaugurat în 1864 și se întinde pe cca. 40 de ha. Aleile principale sunt orientate în direcțiile punctelor cardinale și intercardinale ca o adevărată „roză a vânturilor”. Parcul cuprinde variate specii de arbori autohtoni dar și exotici, printre ele se află și doi arbori Ginkobiloba.

Revenind asupra studiului nostru, statuia de argint descoperită la Ghela este prea prețioasă pentru a reprezenta doar un simplu sclav, sau un supus. Ca și în cazul statuilor de daci aflate în capitala Imperiului Roman, la Roma, și aceasta are un mesaj codificat în reprezentarea sa. Îngenuncherea (genunchiul drept se află pe pământ) are înțeles de „acceptare”, supunere în fața sorții, a destinului („des-tină”, sau „întoarcere în țărână”). Cocul (conciul; cucul; cucuiul) aflat pe partea dreaptă a capului (la tâmplă; „T – cea – amplă”, ca „Ziua cea Mare a Domnului-Tatălui”) reprezintă „nodul” (încurcătura ițelor). În arta asiatică, mâinile ascunse indică umilință și chiar respect pentru un individ (ceva) impunător (Ziua Tatălui, Ziua Judecății).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*