În vara anului 2017, arheologul Adrian Andrei Rusu a coordonat scoaterea la lumină a unor fragmente de istorie din curtea Mănăstirii Bistrița (jud. Neamț). Zi de zi, pe prispa mănăstirii s-au adunat zeci de fragmente ceramice, dar și părți din foste conducte de apă sau fragmente osoase (aici a fost un spital militar, în perioada 1916-1918). Spre dezamăgirea părintelui stareț nu s-a descoperit încă nici o monedă, însă descoperirile făcute pe un perimetru restrâns sunt deja spectaculoase.
Piesele de rezistență ale acestor săpături sunt cahlele de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Pe una este reprezentată scena în care un rege vânează un cuman (populație de neam turcic), îl prinde de chică și-l trage de pe cal. O a doua cahlă are o reprezentare heraldică, respectiv un coif cu vizieră în profil și dedesubt un scut. Pe o altă cahlă, este reprezentat un animal fantastic hibrid. Se văd clar corpul, capul, urechea, gura deschisă și aripile. Foarte valoroasă este și cahla pe care sunt Adam și Eva, cu pomul vieții în mijloc și șarpele încolăcit. Arheologul dr. Adrian Andrei Rusu (n. 8 noiembrie 1951, la Mediaș) este un istoric medievalist ce lucrează la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj, care funcționează în cadrul Academiei Române. Este specialist în cercetarea monumentelor istorice medievale si premoderne, al culturii materiale, istoric al Evului Mediu clasic și tîrziu, al Transilvaniei. A fost cercetător principal la ruinele mănăstirii Bizere din Frumușeni (jud. Arad). Are și alte șantiere arheologice la activ: Mănăstirea Cerna, Densuș, Ostrov, Galați, Nălațvad, Rîu de Mori (Țara Hațegului), Vințu de Jos (mănăstirea dominicană și castelul Martinuzzi), Teiuș (mănăstirea franciscană), cetatea Oradea, cetatea Râșnov etc. Este un colaborator și animator al revistelor de specialitate („Mediaevalia Transilvanica”, „Arheologia Medievală”), promotor al unor programe de cercetare privitoare la Hațegul medieval, elitele medievale românesti din regatul Ungariei, bisericile medievale (seria „Arhitectura religioasă medievală din Transilvania”), promovarea disciplinelor de medievistica în pagini web. Este autorul unor studii în domeniul castelologiei, monasteriologiei, sticlăriei și ceramicii de construcție.
Despre descoperirile de la Mănăstirea Bistrița spune că: „Avem și o dantelărie gotică, destul de precară, dar într-o cunună rotundă, ca un cerc vegetal, precum și turnulețele care ornau partea superioară a sobei și aveau numai cupolele smălțuite (…) Avem trei tipuri de smalț, de calitate foarte bună. O piesă habană, rară pentru Moldova este reprezentarea tenanților – figură antropomorfă care susține scutul – cu smalț policrom, dar avem și cahle de colț, cu o gaură în partea de sus și cu smalț. Sunt atât de combinate încât ori au fost mai multe sobe, ori aranjamentul sobei inițiale a fost foarte eterogen. Am găsit zgură pentru smalț de sobe, zgură pentru feronerie și zgură pentru metale neferoase , deci elementele de producție există. Un unicat în Moldova este un ochi de geam uriaș. am văzut niște ferestre care se potrivesc la dimensiunea asta la sârbi, dar nu am văzut nicăieri în Moldova. Există ochiuri mai mici, de la 9 până la 12 centimetri în diametru, dar acesta are aproape 20 și este făcut dintr-o sticlă cu mult cobalt în ea, e o piesă unicat. Colegii noștri moldoveni n-au prea publicat despre sticlărie pentru că se temeau de ea, ori n-au știut s-o trateze. Cahlele s-ar putea să fie din perioada care urcă până la Ștefan și să fi fost date afară cu prilejul unei restaurări”. Starețul Luca Diaconu, care a cercetat în detaliu istoria Mănăstirii Bistrița, are o explicație pentru aceasta: „În 1539, Soliman a dărâmat mănăstirea”.
De altfel, arheologii au găsit un sfert de ghiulea, de mari dimensiuni, iar părintele crede că, pe turnul din incinta mănăstirii, sunt două urme de ghiulea, posibil din vremea asediului lui Soliman. Mănăstirea Bistrița se află în satul Bistrița, comuna Alexandru cel Bun și a fost zidită înainte de anul 1407 (prima atestare documentară) de către domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care a înzestrat-o cu sate, moșii și odoare scumpe. În anul 1498, Ștefan cel Mare a zidit aici un turn clopotniță, cu paraclis, închinat Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictură în frescă de o mare valoare artistică și iconografică, care se păstrează până astăzi. În 1546, Petru Rareș a renovat mănăstirea și a construit un zid împrejurul ei. Tot el i-a dăruit satul Mojeștii cu tot cu venitul produs de acesta. La 1554, Alexandru Lăpușneanu a renovat mănăstirea complet. Mănăstirea Bistrița este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare NT-II-a-A-10593 (surse: mesagerulneamt.ro; omgnews.ro; wikipedia.org). Prin aceste săpături arheologice s-au putut confirma unele legende istorice legate de această mănăstire și s-au putut aduce dovezi despre modul în care construiau moldovenii și ce simboluri foloseau spre a fi expuse pe cahlele sobelor lor, spre a „liniști” focul sacru din vatră. (G.V.G.)
Lasă un răspuns