Poeţii crucii…

Cele două aripi spirituale, rugăciunea permanentă şi poezia continuă, s-au înteţit lăuntric în sufletul creştinului haric, creator arzând ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind ceresc eticul şi înfrumuseţând divin esteticul. La suprafaţă, fenomenul liric pare paradoxal, dar lăuntric este antinomie, prin faptul că în infernul concentraţionar s-a născut paradisul mistic al poeziei religioase. La fel de paradoxal, deşi nu este, poezia creştină a urcat suferinţa golgotei româneşti, ţâşnind din braţele crucii în sânul ceresc al învierii.

Regina misticii creaţiei creştin-ortodoxe în detenţie a fost  poezia religioasă, iar în regimul postdetenţie a urcat mărturisirea sofianică-eseul. S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel infern concentraţionar, poeziile au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile adânci. Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către atotcreatorul sublimei sale creaţii spirituale-omul.

Poeţii crucii, ca marii sacerdoţi ai cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai suferinţei neamului, au plămădit în sângele, crezul, libertatea, nădejdea, răbdarea, jertfa şi dragostea lor, toată voinţa-sentinţă a pătimirii, întrupată prin ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, dar calvarul golgotei naţiei române şi crucea răstignirii s-au înălţat în harul slavei şi al învierii mântuitorului nostru iisus hristos. Poeţii crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei, a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de patrie şi de creator sub heraldica demnităţii creştine. odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.

În spaţiul infernului concentraţionar pe tărâmul mistic al creaţiei creştine „suma lirică de voievozi” a înrolat peste 200 de poeţi ai crucii, zeci de filosofi creştini, zeci de teologi eminenţi, zeci de artişti, sute de mărturisitori mistici.

Radu Gyr

Radu Ștefan Demetrescu s-a născut la 2 martie 1905, la Câmpulung Muscel. S-a mutat cu familia în Cetatea Banilor – Craiova, urmând cursurile primar şi liceal. În capitala ţării a absolvit cu Magna cum laudae facultatea de litere şi filosofie. Pseudonimul Gyr l-a înfiat de la Dealul Gruiului de lângă Muscel, publicând volumele: Linişti de schituri (1924), Cerbul de lumină (1928), Cununi uscate (1938), Poeme de răsboiu (1942), Balade (1943). A fost conferenţiar univ. dr. la catedra facultăţii care l-a consacrat. Pentru prodigioasa sa creaţie de excepţia a primit numeroare premii: Premiul pentru sonet al Societăţii Scriitorilor Români – S.S.R. (1926), Premiul Institutului pentru Literatură (1927), Premiul Adamachi al Academiei Române (1930), Premiul Socec al S.S.R. (1939).

Arestat sub Carol al II-lea, sub Mihai i şi oferit apoi comuniştilor, a fost condamnat la moarte pentru poezia manifest: Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. A executat 23 de ani temniţă, perioadă de creaţie în mental de zeci de mii de versuri, readunate după eliberarea din 1964, în volumele: Sângele temniţei, Stigmate, Poezia orală, Anotimpul umbrelor, Ultimele poeme, Crucea din stepă, Pragul de piatră, Era o casă albă, Calendarul meu. A trecut în nemurire la 29 aprilie 1975.

Radu Gyr, cu siguranţă cel mai mare poet al crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea neamului întru hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de neam şi mistica iubirii de dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi ne mai vând încă veneticilor alogeni sau oligarhiei oculte. Toate poeziile marelui poet sunt de fapt testamentul divin al vieţii sale martirice.

Rdică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!

 „Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mîine/ Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!// Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cîntecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!// Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Și zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!// Și ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!”

Demostene Andronescu

Demostene Andronescu s-a născut în comuna Câmpuri-Vrancea, la cumpăna dintre Moldova şi Muntenia, în 3 decembrie 1927, într-o familie de buni creştini. Absolvent al facultăţii de istorie, deţinut religios între 1952-1964, la Jilava, Gherla, Aiud, mărturisitor şi poet al crucii, redactor şef-adjunct al revistei Puncte cardinale, între 1991-2010, membru A.F.D.P.R., autorul volumelor: Peisaj lăuntric (versuri), Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii.

Vrânceanul mărturisitor pare o statuie impunătoare dăltuită din cremene, stârnind o autoritate clasică, sobră, cu ochi de fulger, cu părul nins şi sufletul luminos. În altă ipostază arată ca un brad înalt, cu ramurile largi, cât să cuprindă o vatră străbună, încă verde, vânjos, falnic, nefrânt de vitregiile vieţii, înfipt adânc sub streaşina cerului pe o coamă semeaţă din veşnicii carpaţi, scrutându-şi privirea şi dorul peste ţară şi neam într-o părintească şi sublimă veghere.

În poezie este la fel de viguros, combativ, energic, sfredelitor, pătrunzător, arzând ca un rug ce nu se mistuie, pentru a lumina continuu în jur, iubitorilor de poezie şi rugă. Îşi îmbracă versul în catifea verde şi metafora în brocart regal. mărturisirea de credinţă a ţesut-o din porfira inimii sale dăruitoare. În tot ce a trăit şi a înfăptuit demostene andronescu, fie în libertatea îngrădită, fie în libertatea carcerală, a fost cavalerul luptei pentru adevăr, pentru dreptate, pentru credinţă, pentru idealul patriei, pentru reaşezarea naţiei în făgaşul ei spiritual, creştin, demn, cultural.

Rădăcinile lirismului său catehetic au răsărit din verdele primăvăratec al tinereţii sale frânte de temniţele încremenite din piatră şi din sângele cald, curat, sacru, prelins pe aleile concentraţionare ale încercatului şi prigonitului său destin carceral.

Unde-s nebunii?

„Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, doamne, lumea plină de cuminţi,/ E plin pământul de martiri şi sfinţi/ Atinşi de filoxera-nţelepciunii.// Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul/ În faţa lumii şi-a nemărginirii,/ Și-ascultător de rânduiala firii,/ Ca un plăvan în jug trudeşte insul.// Scâncesc cuminţii-n chingile durerii/ Și, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii.// Boleşte omenirea ca o juncă/ Și nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;/ S-a-mpotmolit istoria şi plânge,/ Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.// Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne/ Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,/ Acestui veac să-i pună dinamită/ Și evu-nţelepciunii să-l dărâme.// O, Doamne, Doamne, unde-s don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza,/ Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,/ Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.// Unde-s nebunii? unde-s machedonii,/ Să tragă spada şi să taie nodul?/ Tânjeşte după glorie norodul/ Și nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…// Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,/ S-o răvăşească şi să o răstoarne,/ Ca un berbec să ia pământu-n coarne/ Și-acestui veac să-i surpe temelia.”  (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)