În România nu a existat o politică de exterminare a evreilor!

(Scrisoare deschisă către Excelența Sa domnul Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite în România)

Aflu din presă că sunteți foarte interesat de realizarea în România a unui Muzeu Național de Istorie a Evreilor și a Holocaustului din România. Realizarea acestui muzeu este în momentul de față blocată de sentința tribunalului prin care se anulează decizia Primăriei Capitalei de a repartiza viitorului muzeu spațiul din Palatul Dacia, de pe strada Lipscani. În pronunțarea sentinței tribunalului am avut și eu o contribuție, bănuiesc, deoarece am depus în instanță o cerere de intervenție în sprijinul acțiunii juridice formulate de concetățeanul meu Mihai Tociu versus Primăria București. Cred că este de datoria mea să vă aduc la cunoștință motivele intervenției mele împotriva proiectatului muzeu, argumentele pe care întemeiez opoziția mea. Sunt argumente de interes public și le expun în scopul de a vi le pune la dispoziție atât Domniei Voastre și celorlalți susținători ai poiectului, cât și pentru a le aduce la cunoștința opiniei publice din România și de oriunde, dar mai ales din SUA și Israel.

Contestația mea cea mai importantă privește documentele care vizează istoria evreilor din România, dar pe care Federația Comunităților Evreiești din România refuză să le facă publice, le ține ascunse și nu le recunoaște existența.

Mă refer în acești termeni la arhiva de documente pregătite de însuși mareșalul Ion Antonescu pentru Conferința de pace cu care urma să se încheie al Doilea Război Mondial. Ca bun cunoscător al uzanțelor internaționale, Ion Antonescu a știut că va avea de dat socoteală pentru soarta avută de evrei sub guvernarea sa. A pregătit din vreme documentele din care să rezulte adevărul cu privire la situația evreilor din România. S-au strâns astfel câteva lăzi de documente menite să fie cercetate de posteritate, de instanțele internaționale ce vor fi însărcinate cu această misiune. Cât era de conștient mareșalul Ion Antonescu de importanța atitudinii sale față de ervei se vede și din împrejurarea că în primăvara anului 1944 le-a cerut liderilor evrei din România să ia legătura cu evreii din America și să le transmită acestora cererea românilor ca mult așteptata debarcare anglo-americană să se facă în Balcani, pentru a împiedica Rusia să ocupe țările din această parte a Europei. Antonescu a apelat la recunoștința evreilor față de România, iar liderii evreilor din România au recunoscut la data aceea că au datorii de recunoștință față de România și au transmis mai departe doleanțele Mareșalului!

Din păcate, felul cum a fost înlăturat Antonescu de la guvernare și ocupația sovietică care s-a instalat imediat a avut și acest rezultat: lăzile cu documentele pregătite de Antonescu au fost capturate de sovietici și duse la Moscova. N-au fost niciodată puse la dispoziția cercetătorilor, iar după 1990, în debandada declanșată în Rusia, documentele au fost vîndute unor cumpărători din Israel, unde se află și în momentul de față, în posesia autorităților de stat israelite. Vă sugerez să cereți explicații de la partenerii dumneavoastră din Israel cu privire la soarta acestor documente: de ce nu le publică, de ce nu le pun la dispoziția istoricilor? De ce nu le înapoiază proprietarilor de drept: arhivele naționale ale României?! Ce dovedesc aceste documente?

Desigur, în principal este vorba de „holocaustul din Transnistria”, reclamat de unii evrei, cu care este acuzată România. Firește, se găsesc și persoane care neagă acest holocaust. Printre ele mă număr și eu. Negația mea este bazată aproape integral pe mărturii ale unor evrei dintre cei mai importanți, precum rabinii Alexandru Șafran și Moshe Carmilly Weinberger, liderul Wilhelm Filderman, scriitorii Vasile Grossman și Marius Mircu și mulți alții. De partea cealaltă, susținători ai ideii de holocaust, sunt o mână de evrei care s-au exersat până în 1990 ca activiști politici comuniști, teoreticieni ai marxism-leninismului, specialiști în istoria PCUS. Până după 1990 n-au scos nicio vorbă despre un holocaust petrecut în România acelor ani.

Mă sprijin în mod deosebit pe mărturiile lui Wilhelm Filderman, evreul cel mai important din Europa, cum îl considerau americanii. A trăit 4 luni în Transnistria, deportat personal de Ion Antonescu, pentru a se edifica asupra condițiilor în care sunt ținuți evreii români strămutați în Transnistria. A avut astfel ocazia să stea de vorbă cu toți evreii care aveau ceva de reclamat. După ce s-a întors din Transnistria nu a pierdut nicio ocazie de a se opune evreilor cominterniști care au lansat și susținut teza unui genocid anti-evreiesc de care se face vinovați românii. Ca jurist, a știut că mărturia cea mai solidă, imposibil de contestat, este cea dată în fața unui notar. Și ne-a rămas de la Wilhelm Filderman o asemenea mărturie sub jurămînt, dată în fața unui notar din New York. Această mărturie circulă pe internet sub titulatura greșită, dar potrivită, de Testamentul lui Wilhelm Filderman. Vă sugerez să-l întrebați pe bunul dumneavoastră prieten Alexandru Florian de ce la institutul pe care îl conduce nu i se acordă nicio atenție și nici un credit celui mai important evreu din istoria evreilor din România?! De ce nu iau seama la părerile evreilor importanți care infirmă teza holocaustului ?

Domnule ambasasdor, veți fi de acord cu mine că pentru a scrie istoria modernă a unei comunități nu te poți lipsi de consultarea presei pusă în circulație de comunitatea respectivă. Evreii din România au în spate circa 150 de presă evreiască, în limba română sau altă limbă. Vă fac cunoscut că preconizatul muzeu de istorie nu va putea oferi vizitatorilor săi accesul la presa evreiască. Colecțiile respective nu sunt accesibile cercetătorilor deoarece nu se mai află în posesia Comunității Evreiești, ci au fost transferate în Israel, ceea ce încalcă legile românești. Federația Comunităților Evreiești din România este un ONG susținut de bugetul României, ceea ce o obligă să țină la dispoziția oricui propria sa arhivă!

Noi, românii, le-am dat evreilor acces liber la arhivele românești. Evreii în schimb inventează fel și fel de pretexte ca să împiedice accesul unor ne-evrei la propriile arhive!

De ce nu avem acces la colecția publicațiilor evreiești? Pentru că aceste ziare, din perioada 1941-44, nu conțin nicio referință la „holocaustul” din Transnistria. Despre acest holocaust nu s-a vorbit decât la o distanță de câțiva ani după desființarea lagărelor din Transnistria de deportare a evreilor suspectați de simpatii comuniste și pro-sovietice. Asemenea lagăre, după cum știți, au existat și în Statele Unite, pentru cetățenii americani de origine japoneză, suspectați de lipsă de loialitate față de statul american.

Cum se explică tăcerea presei evreiești cu privire la suferințele evreilor deportați în Transnistria, supuși unui genocid care ar fi făcut sute de mii de victime?! Există o singură explicație: suferințele acelor evrei nu au atins niciodată aspectul unui genocid! Al unui holocaust! Au existat suferințe și vexațiuni de care au avut parte mulți evrei! Dar ele au fost generate de condițiile inerente la vreme de război!

În România nu a existat o politică de exteminare a evreilor, domnule ambasador!

Iar prin comparație, etnicii români au avut mult mai mult de suferit decât evreii din România, inclusiv cei strămutați în Transnistria! Dacă mă refer numai la sutele de mii de tineri români morți pe front, al căror număr și a căror identitate este riguros cunoscută în documente, și e destul! O listă cu evreii morți sau omorîți în Transnistria nu există! Așa cum nu au fost identificate nici cadavrele sutelor de mii de evrei uciși de români!

În epocă, mulți români l-au acuzat pe mareșalul Ion Antonescu că îi protejează pe evrei, acuzație în mare măsură îndreptățită! Căci, nota bene, domnule ambasador, una din legile anti-semite ale lui Ion Antonescu a fost și …scutirea evreilor de serviciul militar în timp de război! Li s-a interzis evreilor să moară pe front! Asta a fost esența legilor anti-semite date de guvernarea lui Ion Antonescu!…

Vă mai informez că după război fiecare familie de evrei a primit spre completare un chestionar intitulat Suferințele unei familii de evrei. S-au strâns astfel sute de mii de mărturii ale evreilor care au avut de suferit în timpul războiului. Acestor evrei chestionarul le punea 80 de întrebări și le cerea răspunsuri detaliate. Nici măcar o singură întrebare nu avea legătură cu ideea de genocid, de holocaust anti-evreiesc provocat de autoritățile românești. Când eu și colegii mei ne-am adresat Comunității Evreilor din România cerând accesul la fondul de documente constituit de aceste dosare ale suferințelor evreiești am primit, ani la rând, același răspuns: fondul este inaccesibil deoarece este în reorganizare. Pe căi ocolite am primit și răspunsul că acel fond a fost distrus, deoarece infirmă categoric teza Holocaustului din România.

Când am venit student la București am avut ocazia să vizitez un muzeu de istorie a evreilor din România. Câteva camere într-o clădire modestă. Nimic interesant, memorabil, în afară de câteva bucăți din vestitul „săpun evreiesc”! Șocul resimțit de mine a fost însă cumplit, teribil! Pentru prima și ultima oară am simțit un sentiment de rușine că aparțin rasei umane. Nu m-am vindecat complet de șocul trăit atunci nici când, după câțiva ani, am aflat că la mai multe universități din Statele Unite s-a făcut analiza bio-chimică a acestor bucăți de săpun și s-a constatat că nu conțin nici urmă de ADN uman. Prin acest rezultat al studenților americani era contestat capitolul cel mai dur din scenariul holocaustului: transformarea în săpun a 900.000 de evrei! O crimă pe care propaganda sionistă a inventat-o cu sânge rece, fără niciun respect pentru ființa umană! Cunoașteți cumva ce soartă au avut universitarii care au descoperit minciuna cu săpunul evreiesc?! Au fost declarați revizioniști sau negaționiști, antisemiți?! Li s-au închis toate căile de ascensiune profesională, așa cum pățesc de regulă negaționiștii Holocaustului??!…

Știați, domnule ambasador, că în România există mai multe monumente închinate acestui săpun? Nu cumva măcar unul dintre aceste monumente ar merita demontat și reconstituit într-o sală a viitorului muzeu, într-o secție a muzeului intitulată Minciuni Evreiești?! La aceste monumente mincinoase s-au făcut pelerinaje ale copiilor, ale pionierilor, duși cu școala să depună flori și să verse lacrimi în memoria celor 900.000 de oameni făcuți săpun de alți oameni! Vă dați seama ce cutremur sufletesc au trăit acei copii?! Ce traumă psihică, la unii nevindecată nici până azi?! V-o spun din proprie experiență!… A fost cumplit! Iar după ce s-a aflat că acel săpun este un fals, a urmat stupoarea constatării că s-au putut găsi oameni care să imagineze acest fals, care să denigreze în acest hal ființa umană! Și însăși divinitatea după al cărei chip a fost zămislit omul! Vinovăția pentru scornirea și propagarea acestei minciuni degradante cui revine?

Să vă vorbesc și de planurile făcute de lideri evrei de a făuri un stat evreiesc pe o bună parte din teritoriul locuit dintotdeuna de români? Să vă vorbesc și de anti-românismul unor evrei care au sabotat interese vitale românești?…

Vă pot vorbi și despre beneficiile de care a avut parte societatea românească de pe urma multor evrei de ispravă, care au făcut cinste omenirii, nu numai propriei etnii! Au existat și acești evrei, despre ei putem vorbi în toată libertatea. Ei nu vor lipsi dintr-un muzeu al istoriei evreilor din România! Dar ceilalți evrei, a căror prezență pe plaiuri românești a adus suferință și mari pagube pentru români, nu cumva merită și ei un loc în viitorul muzeu? La acea secțiune a muzeului intitulată Anti-românism evreiesc își vor găsi locul și evreii care scornesc la Institutul Holocaustului fapte nepetrecute, inexistente.

I-am invitat pe acești concetățeni evrei la discuții, la o confruntare publică a argumentelor, dar nu ne-au onorat cu un răspuns. Mă folosesc de acest prilej pentru a vă solicita dumneavoastră, excelență, organizarea unei sesiuni comune a celor care afirmă și a celor care contestă ideea de genocid anti-evreiesc efectuat de români, de autoritățile antonesciene. Desfășurată sub egida Ambasadei SUA din România, o asemenea confruntare de argumente va fi benefică pentru stabilirea adevărului. Nu vom face decât să aplicăm astfel clasica regulă audiatur et altera pars!… Mai mult nu vă cer!

Excelență, mă opresc aici cu observațiile mele. Aș putea continua, dar ar însemna să mă repet cu alte dovezi, grăitoare în același sens: în România nu a existat genocid anti-evreiesc, nu a existat holocaust, ci România a constituit un spațiu de siguranță și prosperitate pentru evreii care au adăstat printre români.

După modul cum au fost găzduiți evreii în România, meritam recunoștința publică a evreimii. Meritam ca evreii cinstiți și capabili să recunoască această datorie de recunoștință față de români să nu permită câtorva evrei dezaxați să împingă atât de departe nefasta lor preocupare de calomniere și denigrare a celor care le-au fost binefăcători. Da, există o povară a recunoștinței pe care indivizi mai prost înarmați sufletește nu sunt capabili să o ducă! Îi înțeleg și îi iert, dar nu le pot accepta minciunile și calomniile dezgustătoare la care se dedau de ani de zile.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*