Ați mințit! Ați mințit! Ați mințit! (scrisoare deschisă către evreii români, oriunde s-ar afla) (2)

Pentru a afla cât a fost de anti-semit Ion Antonescu, îl convocăm ca martor pe unul dintre cei mai cunoscuţi publicişti evrei din acea vreme – Marius Mircu, fratele academicianului Solomon Marcus. La o jumătate de secol după consumarea holocaustului din România, în cadrul unei dezbateri publice desfăşurate în Israel, Marius Mircu consemnează, pentru ştiinţa tuturor evreilor deci, că prin legile anti-semite ale guvernării antonesciene şi mai ales prin legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menţine evrei, pe evrei“. În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci şi nu numai de atunci. Şi anume, în perioada 1940-1944:

„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;

a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;

au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată;

au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;

au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;

evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcăminte şi medicamente;

evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospodăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;

cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;

autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)

Nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul Bareşeum n-a avut şi nu va avea asemenea săli arhipline, deşi funcţionau două săli;

Nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreieşti, magazinele alimentare evreieşti, tot atâtea prilejuri de adunări evreieşti;

Urmăriţi colecţia „Gazeta evreiască“ din acei ani: pentru fiecare zi e anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă.

La 28 noiembrie 1940 (deci pe vremea guvernării legionare! n.n.) evreii au obţinut de la Ministerul Educaţiei Naţionale aprobarea pentru înfiinţarea „Colegiului pentru Studenţii Evrei“, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. (…) Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenţi. (…) Un sprijin important l-a acordat Crucea Roşie din România (preşedintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătăţii a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenţilor. Această policlinică a servit şi populaţia săracă din cartier, în marea majoritate evrei. (…)

Important a fost şi sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învăţământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învăţământ şi punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esenţial pentru viitorul studenţilor.“

Marius Mircu ne oferă şi mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste şcoli evreieşti din România au fost unice printre ţările bântuite de fascism, au fost o componentă a rezistenţei poporului evreu.“ Şi concluzia aceluiaşi onest martor Marius Mircu:

Dar dacă aceste şcoli n-ar fi fost susţinute de oficialităţile româneşti, dacă nu ar fi fost tolerate de mareşalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest „mic Israel“ din Bucureşti, anticipaţie a Statului Israel?“

(apud Teşu Solomovici, România iudaică, p. 389-392)

Așadar, ce rău le-a făcut Ion Antonescu evreilor?

Ion Antonescu a interzis evreilor participarea la războiul anti-sovietic. Nu interesează nici cauzele, nici scopul acestei decizii care pe mulți români i-a scandalizat! Au murit sute de mii de tineri români pe front, iar tinerii evrei în timpul acesta se luptau în București cu nămeții de zăpadă!… În loc să-și dea viața la Cotul Donului, evreii au fost obligați de Antonescu să facă donații pentru armata care dădea zilnic tribut de sânge războiului!… Așa se face că multe familii de români au avut motive să-l perceapă pe Ion Antonescu ca pe un ocrotitor al evreilor din România, nu ca pe un opresor! Greșeau? Deloc!

Din ordinul lui Ion Antonescu au fost arestați și judecați mai mulți ucraineni din Odessa vinovați de uciderea unor evrei ucraineni din Transnistria. Evreii români strămutați în Transnistria au fost păziți de jandarmii români nu ca să nu fugă din lagăr, ci ca să nu fie atacați de bandele de ucigași de evrei din Ucraina, ucigași care le reproșau evreilor genocidul din anii 1930, ani de înfometare a ucrainenilor, genocid care a făcut milioane de victime printre țăranii ucraineni… Vinovăția unor evrei pentru acest genocid este deasupra oricărei îndoieli, din păcate.

În anul 1944, când soarta războiului era evidentă, guvernanții români au apelat la evreul Mișu Benvenisti, șeful sioniștilor din România, cerându-i ca în schimbul comportamentului față de evreii din România, evreii din Occident să intervină pe lângă guvernele din America și Anglia pentru a nu permite instaurarea unui regim comunist în România. Niciun lider evreu în 1944 nu a refuzat să recunoască comportamentul corect al autorităților românești și datoria de recunoștință a evreilor. Singurii evrei care au avut de suferit în timpul guvernării Antonescu au fost evreii comuniști, care au avut un regim de izolare, alături de comuniștii români. Dar nici vorbă de exterminare!

Antonescu s-a pregătit și pentru un final nedorit: victoria Aliaților, a Uniunii Sovietice. Și-a dat seama că va avea de dat socoteală pentru politica sa față de evrei. Așa că s-a pregătit din timp pentru acest moment: a adunat câteva lăzi de documente care urmau să-l exonerexe de orice acuzație gravă formulată la adesa sa de evrei și de ocrotitorii acestora. Din păcate, aceste documente au fost luate de ruși ca pradă de război în 1944 și duse la Moscova. După 1990 emisari evrei au tratat cu rușii cumpărarea acestor depozite de documente și, în final, au reușit să le obțină. De 30 de ani aceste documente ale nevinovăției românești se află în posesia evreilor de la Yad Vashem care nu-și manifestă nici cea mai neînsemnată intenție de a le face publice!

Aș cere evreilor români de bună credință, celor din Israel în primul rând, să facă presiuni pe autoritățile israeliene pentru publicarea documentelor din acest „fond Ion Antonescu”, pentru punerea la dispoziția publicului a acestor documente, a Adevărului.

Din păcate nu ne sunt accesibile nici documentele cele mai obișnuite. Nu poți face cercetarea unei epoci recente fără să apelezi la presa vremii. Comunitatea evreiască a scos o mulțime de publicații, mai mult sau mai puțin oficiale. Colecția acestor publicații se află în posesia Federației Comunităților Evreiești din România. Această federație este bugetată de guvernul României și în această calitate are o serie de drepturi și de obligații. Are în mod specific obligația de a pune la dispoziție oricui propria arhivă. Am încercat să studiem presa evreiască din perioada „holocaustului”, convinși că vom găsi în presa evreiască oglinda cea mai fidelă a celor ce se întâmplau în Transnistria. Am primit un răspuns cu totul neașteptat, de necrezut: arhiva Federației, inclusiv colecțiile de ziare, nu se mai află în România, sunt depozitate în Israel!…

După cum se știe, în România de după 1990 a funcționat o comisie „internațională” de cercetare a holocaustului. Acea comisie a refuzat să includă vreun publicist sau istoric care și-a publicat rezervele față de un genocid anti-evreiesc petrecut în România. Comisia a refuzat să ia în considerație documentele rămase de la Wilhelm Filderman și de la Alexandru Șafran, cei mai importanți evrei din acea perioadă! Comisia a ocolit cu totul principiul audiatur et altera pars!

Transnistria, la vremea când era spațiul de deportare pentru câteva zeci de mii de evrei, a fost inspectată de câteva instituții neutre, cu vocație umanitară, care erau interesate să verifice dacă erau adevărate anumite zvonuri despre soarta evreilor deportați de români. E vorba de Crucea Roșie Internațională, Corpul diplomatic de la București, Ambasada Elveției și Vatican. Aceste patru instituții au consemnat cele constatate în rapoarte riguros întocmite. Aceste rapoarte nu aduc nicio critică serioasă autorităților românești pe subiectul cercetat. Mai mult de atât, raportul Vaticanului se finalizează prin decizia Papei PIUS XII de a-i acorda o înaltă distincție lui George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, pentru modul exemplar în care a guvernat Transnistria și s-a îngrijit de soarta evreilor.

Despre Transnistria și guvernatorul ei George Alexianu mai amintim următoarele:

– Părerea rabinului șef din România acelor ani, Alexandru Șafran, exprimată în anul 1995 când acesta a revenit în România prima oară după aproape 50 de ani:„Lui Șerban Alexianu, amic din tinerețea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viață și activitate profesională și mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă și total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit și total nedrept. Întreaga-i suferință să-i fie izbăvită.”

– Adresându-se ambasadorului român de la Vichy şi doamnei Cantacuzino, mareşalul Petain a declarat : „Cea mai mare glorie a Dumneavoastră, a românilor, se poate considera modul civilizat şi uman în care aţi administrat Transnistria şi realizările obţinute.” (Vezi Olivian Verenca, Administraţia civilă română în Transnistria 1941–1944, Bucureşti, 2000, p. 254).

– La încheierea războiului toți cei care au fost guvernatori pe teritoriul sovietic ocupat de Germania și partenerii săi au fost judecați de Tribunalul Poporului din localitatea în care au fost guvernatori. Din 11 guvernatori 10 au fost condamnați la moarte și executați pentru abuzuri și ilegalități. Unul singur a fost declarat nevinovat de tribunalul sovietic, de la Odessa: românul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei…

Guvernul Ion Antonescu a tolerat funcționarea unor rețele ilegale de scoatere a evreilor din Ungaria, unde persecuțiile împotriva evreilor au fost extrem de aspre și de reale. La cererea Berlinului, Antonescu a emis o lege prin care asemenea fapte erau aspru pedepsite, dar legea nu a fost niciodată aplicată deși s-au numărat cu miile evreii care au trecut fraudulos granița din Ungaria în România, salvându-și astfel viața!

La astfel de situații se referea probabil rabinul Moshe Carmilly Weinberger când consemna, la mijlocul anilor 1980: „Atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiații evrei și a fost gata să deschidă pentru evrei porturile sale.(…) Evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi, lumea și-a pierdut umanitatea, la fel și iubirea creștinească a aproapelui. Poporul român s-a străduit în schimb să-și salveze credința în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem și îi rămânem recunoscători poporului român pentru aceasta.”

Recunoștința! Acesta este cuvîntul! Recunoștința evreilor față de regimul antonescian, față de români, în general! Despre această recunoștință ar trebui să vorbim, așa cum nu sunt puțini evreii care au cuvinte de recunoștință față de românii printre care au trăit o viața de om sau numai câțiva ani! „Nimeni din cei care au trăit în România, înainte și în timpul războiului, nu mai vrea să accepte teza comunistă a masacrării evreilor din România în timpul războiului și cu atât mai mult cifrele aberante care se lansează.” (declarația lui Barbul Bronștein)

Ne sunteți datori cu recunoștința, domnilor evrei! O recunoștință sinceră, prietenească, între oameni care se respectă și se prețuiesc. Pentru oamenii de caracter este o binefacere să aibă motive să fie recunoscători altor semeni! Este un sentiment atât de nobil, de omenesc.

Pentru alți oameni însă recunoștința este o povară greu de suportat. Și este trist și deprimant să vezi că milioane de evrei au ales să se dezică de evrei ca Filderman sau Moshe Carmilly, și l-au acceptat pe un Radu Ioanid sau Liviu Beriș să-i reprezinte prin cele mai oribile calomnii la adresa românilor, deveniți peste noapte prigonitori ai evreimii.

Hai, înțeleg să nu vă grăbiți să vă arătați recunoștința! Să recunoașteți binele de care ați avut parte de la români! Dar cum să înțeleg noianul de minciuni pe care le-ați scornit despre guvernarea Ion Antonescu, despre poporul român?! Cum e posibil să-i acuzați pe români că cumpărau evrei din coloanele de evrei aflați în marș spre Transnistria, evrei pe care îi duceau acasă și îi tăiau la beregată, le strângeau sângele de care se foloseau apoi ca lubrifianți, să ungă osia și roțile de la căruță!… Demență curată, cu care vă faceți complici toți cei care ne acuzați de genocid! (Vezi Cartea Neagră, vol I, p. 23: «Fascismul românesc a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor.(…) Evreii erau bătuţi până la istovire şi expiere, sufocaţi în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi omorîţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, pentru a fi tăiaţi bucăţi pentru ca cu sângele lor să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.»

Formulă memorabilă: „…cu sângele evreilor să se ungă osiile căruţelor…

Sau calomnia inventată de Liviu Beriș cum că în Transnistria jandarmii români luau copiii abia născuți de la sînul mamei lor și jucau fotbal cu trupul acelor bebeluși, până la dezmembrarea acestor fragede făpturi!…

…Este atât de ne-bărbătească și de irațională postura pe care ați adoptat-o, stimați compatrioți evrei! Atât de lașă!… Îi dați uitării pe marii evrei care s-au pronunțat asupra subiectului, și mizați pe niște inși fără căpătâi, care după ce au trăit o viață în minciună, ca „specialiști și propagandiști” ai marxism-leninismului, s-au reciclat după 1990 în mari istorici ai holocastului din România. Mi se face lehamite să tot scriu pe această temă, să încerc să vă înțeleg și să-mi explic comportamentul vostru. Nu am cum să vă înțeleg, mi-e imposibil să vă găsesc o scuză, o explicație, o motivare…

De ani de zile caut un interlocutor printre susținătorii tezei holocaustului din România! Un holocaustolog care să accepte o discuție liberă, un schimb de idei și de argumente din care să înțeleg care sunt resorturile intime ale minciunii, ale calomniei și defăimării nerușinate pe care evreimea o practică în locul cuvenitei recunoștințe, a cuvintelor de mulțumire față de români! Față de părinții noștri!…

De ani de zile acești așa ziși holocaustologi, care până în 1990 erau mari istorici ai marxism-leninismului, evită sistematic orice confruntare de argumente pe tema genocidului anti-evreiesc. Ba au scos și legi prin care este interzisă orice dezbatere pe această temă! Poți nega existența lui Dumnezeu, dar nu te poți îndoi de realitatea holocaustului din Transnistria!…

Admiteți această aberație, voi, evreii, poporul care a născut atâtea doctrine politice noi, revoluționare?! Care vă sunt argumentele pentru acest comportament inuman, rușinos, aberant și mai ales dezonorant?! Există onoare pentru dumneavoastră? Cum vă raportați la idealul onoarei prin aceste calomnii deșucheate aruncate în capul românilor?! Aveți cuvînul onoare în limba dumneavoastră?! Mă îndoiesc!…

Pun capăt aici stupefacției mele! Și vă ofer în încheiere un document de a cărui existență cei mai mulți nu aveți habar! Sper să vă fie de folos în regăsirea drumului drept, al cinstei și al onoarei. Vă stau la dispoziție pentru orice discuție, pentru orice întrebare, pentru orice obiecție. (va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*