Ați mințit! Ați mințit! Ați mințit! (scrisoare deschisă către evreii români, oriunde s-ar afla) (1)

Evreii români sunt evreii care s-au născut în România ori au trăit în România o vreme, și mai ales îi consider evrei români pe evreii care trăiesc azi în România. Mă adresez lor în calitatea mea de antisemit, cum mă consideră mulți evrei români, dar și români români. Mă simt obligat să pun lucurile la punct și să îndepărtez din mintea compatrioților mei evrei și români o acuză atât de gravă și de nedreaptă.

Stimați compatrioți!

De ce ar fi gravă acuzația de antisemitism? De ce nu-mi convine să fiu etichetat astfel? Pentru că, după mine, a fi anti-semit este un defect de înțelegere și asumare a propriei tale condiții de om. A nutri sentimente de ură, de dispreț sau respingere a unei persoane deoarece acea persoană aparține unui anumit grup etnic, oricare ar fi acesta, dovedește neputința de a accepta și de a înțelege lumea în care ne este sortit să trăim. Dovedește prostie și superficialitate, dovedește existența unor traume grave care au mutilat conștiința persoanei în cauză, anulând-o propriu zis. A fi anti-semit sau anti-rus, anti-maghiar sau anti-român etc. este dovada unei neîmpliniri personale, a unui eșec, a unui complex de inferioritate, iar cel mai des este efectul prostiei, al judecății greșite care a interpretat eronat, abuziv, simplist anumite evenimente, publice sau personale.

Cu alte cuvinte, consider că ușurința cu care unii evrei sau români mi-au pus eticheta de anti-semit dovedește prostie și superficialitate, incapacitate de a judeca corect anumite fapte sau evenimente etc., etc.

Cred că este interesant de lămurit totuși pentru care fapte am ajuns eu anti-semit, să fiu anti-semit sau, mai exact spus, cum am ajuns să fiu considerat anti-semit…

Am ajuns să duc povara acestei etichete dintr-un motiv care, în ochii multor compatrioți, inclusiv evrei, mă onorează: n-am putut suporta minciuna, minciuna propagandei anti-românești practicată de o seamă de autori evrei și români pe tema deportării evreilor în Transnistria, pe tema așa zisului „holocaust” din România. Sunt cu sutele de mii românii care nu acceptă această acuzație din principiu: nu-și pot imagina că părinții lor au putut comite un genocid, o crimă atât de inumană cum este cea de care este acuzat guvernul Antonescu, autoritățile românești din acea vreme, anii 1940 – 1944. Printre acești români se află câteva mii de români care au și argumente pe baza cărora resping această acuzație nedreaptă și prostească! De ce prostească? Pentru că sunt nenumărate aceste argumente, sunt ușor de găsit și, de cele mai multe ori, rezistă la orice critică, la orice contra-argumentație.

Iată bunăoară un argument simplu și elementar: dacă românii au asasinat în Transnistria peste 200.000 de evrei, unde sunt cadavrele acestor victime?

Temutul NKVD a ucis cinci mii de polonezi și au încercat să le ascundă cadavrele în pădurea Katyn, dar stratagema nu le-a reușit și cadavrele au fost descoperite… Oare jandarmii români au fost mai pricepuți decât NKVD-iștii lui Stalin și au reușit să ascundă în Transnistria un număr de 40 de ori mai mare de cadavre?!… Nu există acuzație de crimă în absența cadavrului, iar în Transnistria este vorba de 200.000 de cadavre care lipsesc la apelul de după război!… Lipsesc cadavrele, dar nu și victimele, rămase în viață și risipite în lumea largă înainte de a fi înregistrate ca supraviețuitori ai deportării în Transnistria. De exemplu, din București au fost deportați în Transnistria 300 de evrei suspecți de spionaj ori de simpatii pro-sovietice, iar 290 dintre aceștia s-au întors bine merci din Transnistria. Trei dintre ei au murit de bătrânețe, iar șapte au evadat din lagăr și au trecut linia frontului la ruși! (apud Sonia Palty)

Cât privește condițiile în care s-a trăit ca deportat în Transnistria vă citez mărturia indirectă a evreilor care povestec cum au primit în vizită prieteni și rude din România, pe care i-au putut găzdui săptămâni de zile în locuințele în care au fost cazați.(apud Norman Manea)

Mai citez cazul lui Wilhelm Filderman(1882-1963), „cel mai important evreu din Europa”, cum era considerat de liderii evreimii mondiale. A fost liderul necontestat al evreilor din România. În această calitate a intervenit pe lângă mareșalul Ion Antonescu reclamând condițiile precare de trai pentru evreii strămutați în Transnistria, unde mulți evrei mureau zilnic din această pricină. Excedat de aceste intervenții ale lui Filderman, Antonescu l-a deportat și pe Filderman în Transnistria, să vadă cu ochii lui cum mor evreii de foame sau asasinați de jandarmii români. A stat patru luni Filderman în Transnistria, i s-a pus la dispoziție o mașină și un șofer cu care să meargă pretutindeni unde se aflau cazați evreii strămutați / deportați, să-i vadă cum trăiesc, ce plângeri au de făcut etc. După patru luni Filderman s-a întors deplin edificat, n-a mai spus o vorbă despre suferințele evreilor deportați, iar cât a mai trăit a scris și a conferențiat împotriva celor care acuzau România de genocid anti-evreiesc. Evident, acest texte pro-românești, pro Antonescu, ale lui Filderman sunt ascunse de cei care omagiază azi personalitatea excepțională a lui Wilhelm Filderman. Repet, de la Filderman avem cele mai importante mărturii împotriva ideii de genocid anti-evreiesc petrecut în anii guvernării mareșalului Ion Antonescu…

Același Wilhelm Filderman în 1955 a semnat la notariat o declarație explicită pe acest subiect, text care circulă pe Internet sub titlul Testamentul lui Filderman. Îl reproducem integral în completarea acestui text. Cităm totuși din acest document, pentru buna desfășurare a argumentației noastre:

„În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple:

– Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.

Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică.”

Spre deosebire de miile de români care nu cred în acuzația de genocid anti-evreiesc în Transnistria, eu, subsemnatul, m-am angajat într-o luptă deschisă, pe față, împotriva acestor acuzații aberante și împotriva persoanelor care au promovat aceste acuzații. De ce am făcut-o?

Las deoparte motivele pentru care nu era cazul „să mă amestec”! Las deoparte ce am avut de pierdut de pe urma acestei preocupări publice. Am avut în schimb parte de un câștig mult mai mare: respectul de sine, de mine însumi, pe care mi l-aș fi putut pierde dacă stăteam deoparte, ca și când acuzația de genocid adusă neamului meu nu m-ar fi privit și pe mine, în modul cel mai direct, mai personal!

Eu, ca persoană, am fost beneficiarul mai multor împrejurări care mi-au edificat educația, personalitatea. Printre persoanele care au avut o influență decisivă asupra acestui proces de edificare interioară se numără și Alexandru Graur și Petre Țuțea. Deși politic vorbind erau din două tabere opuse categoric – un evreu comunist și un legionar, cei doi semănau prin onestitatea intelectuală deplină, fără cusur. Lui Alexandru Graur îi datorez cariera universitară și modelul de comportament academic autentic, de la care m-am străduit să nu mă abat. Esența acestei educații de care am avut parte poate fi redusă la un singur cuvînt: ADEVĂRUL! Respectul pentru adevăr!

Alexandru Graur, ca evreu, în anii 1940-44 a făcut parte din Centrala Evreiască organizată de Ion Antonescu, care a răspuns de viața evreilor din România. Această Centrală s-a ocupat și de rețeaua de învățămînt pentru evrei, care a funcționat în acei ani, iar Alexandru Graur a răspuns de acea rețea ca inspector școlar. Mint cu nerușinare evreii care se plâng că pe vremea lui Antonescu au fost dați afară din școli! Evreii au fost obligați să-și continue studiile, inclusiv cele universitare, în strucurile învățămîntului evreiesc. Cum bine spune evreul Marius Mircu, acei ani au fost pentru evreii din România un exercițiu de auto-administrație care le-a fost de mare folos când au ajuns, câțiva ani mai târziu, să se auto-guverneze într-un stat propriu, Israelul!

În mai multe ocazii am discutat cu Alexandru Graur subiecte dintre cele mai delicate, printre care și faptul că evreii nu au suferit în România nici un genocid! Spre deosebire de soarta pe care au avut-o evreii în alte țări din Europa, unde au avut de suportat un regim de exterminare!!…

De aceea am simțit că sunt dator față de Alexandru Graur să port mai departe mărturia sa: nu a existat o politică de genocid în România anilor respectivi! M-am simțit obligat să aduc la cunoștința publică mărturia marelui profesor! Chiar dacă în felul acesta aveam de pierdut în cariera mea profesională, și nu numai!

O altă împrejurare care „m-a ales”, m-a determinat să mă opun tezei holocaustului din România: după 1990 a apărut lucrarea Cartea Neagră, în trei volume, a lui Matatias Carp. Primul volum este dedicat suferințelor evreiești din vremea guvernării legionare, septembrie 1940-ianuarie 1941. La un moment dat este relatată soarta evreului Alexandru Spiegler, ucis în bătaie la Hârșova de legionari, după ce și-au bătut joc de el expunându-l la „stâlpul infamiei” o zi întreagă. Am avut ghinionul să știu bine că adevărul era altul: nu-l bătuse nimeni pe evreul Spiegler și nici nu-l omorîse. Fusese expus la stâlpul infamiei, alături de trei țărani români, fiind toți patru vinovați de aceeași „găinărie” – stocare de alimente care lipseau pe piață… Mi-am dat seama că eram singurul cititor al vestitei cărți care cunoșteam adevărul. De unde îl cunoșteam pe adevăr? Din familie. Alexandru Spiegler fusese bun prieten cu tata. Atât de prieten că taică meu, când a aflat pe povestea cu stâlpul infamiei, a luat un taxi din Constanța, l-a încărcat cu merindele cuvenite, și a mers la Hârșova, unde a desfăcut portbagajul mașinii și a pus de un pic-nic, deși era în ianuarie, pe marginea drumului. Mi-am dat sema, citind Cartea Neagră, că sunt singurul cititor care știam adevărul despre evreul Spiegler, persoană pe care eu am cunoscut-o, și care fusese eroul unei frumoase povești despre omenie. Puteam să tac și să las minciuna lui Matatias Carp să se eternizeze?! Se cheamă anti-semitism ce am făcut, restabilind adevărul și salvând de la uitare o frumoasă poveste despre solidaritatea umană?!

Povestea de mai sus este una dintre acele nenumărate „mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa” de care vorbea W. Filderman. De-a lungul anilor am auzit o mulțime de povești, de întâmplări asemănătoare, care ilustrau solidaritatea românilor cu evreii aflați în suferință, în primejdie. Din păcate, amintirea acestor scene s-a pierdut din pricina propagandei făcute inexistentului holocaust. N-a existat nicio preocupare oficială pentru recuperarea și salvarea de la uitare a acestor momente sublime, de comportament omenesc exemplar. Este, după părerea mea, crima cea mai mare săvârșită de activiștii holocaustului: au provocat uitarea momentelor și faptelor care fac cinste ființei umane, demnității noastre. În locul acestor fapte pilduitoare au promovat crime și fărădelegi imaginate, puse în seama guvernanților, a autorităților românești! Numai oameni bolnavi au putut imagina crimele oribile puse pe seama românilor, crime care au urîțit chipul Omului. Însăși ideea de genocid, împinsă până la fabricarea de săpun din trupul uman, este un mare păcat, este o calomnie abjectă adusă umanității, ideii de om. Este o insultă adusă omenirii! Cine se face vinovat de atâta abjecție?! (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*