Lucian Blaga, lirosoful României unite (1)

Poet şi filosof al tristeţii metafizice, Lucian Blaga a ştiut să dea expresie metaforelor fundamentale ale gândirii, în tăcerea căruia „profetismul“ se împacă atât de bine cu fiinţa rostitoare, care, în cazul său, se înalţă până a fi înzestrată cu însăşi puterea creatoare. Lirosoful, „aplecat peste întrebările lumii”, continuă să domine spiritele şi în mileniul al III-lea, să uimească gândirea noilor generaţii de cercetători. „Supremul mesaj” pe care Lucian Blaga l-a transmis din perioada interbelică către alte secole, mesaj ce extinde lirosofia sa până la proporţiile unui fenomen Blaga, e de fapt mesajul puterii creatoare către viitor şi către lume. Lucian Blaga, „singurul care are sentimentul proporţiilor mari, titanice,” este, prin excelenţă, „poetul preocupat de adânc, în particular de adâncul preistoric, şi de departe, în acelaşi timp şi de departele preistoric, din care izvorăşte „lumina dintâi”: Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină./ Numai ca să umblu printre lucruri/ şi să le fac dreptate spunându-le/ care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? (Scrisoare)

Creaţia poetică a lui Blaga, aceste „bucăţi de suflet” (precum i-a scris Nicolae Iorga în „Rânduri pentru un tânăr”, scrisoare introdusă în „Hronicul…”), atât de actuale azi, stau ca mărturie că „destinul omului este creaţia”, că „Poetul este nu atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturalã şi le aduce în starea de graţie”. După o asemenea dezvăluire sinceră, folosirea unui stil nou sau a diferitelor stiluri e de la sine înţeles.

De la tehnica fluxului conştiinţei (termenul este legat de operele lui Franz Kafka sau James Joyce), la o bizară distorsionare a realului în operele lui Georg Kaiser, Ernst Toller, Frank Wedekind sau August Strindberg (în teatrul german), caracterizat, de peste un veac, în contextul raportării omului la lume, ca făuritor al culturii şi civilizaţiei – expresionismul a dat un avânt substanţial artei moderne europene. Spaţiul unde expresionismul cunoaşte apogeul (fiind „tributar filosofiei lui Nietzsche și Spengler, psihologiei abisale iniţiate de Freud şi continuate de C.G. Jung”) e cultura germană, cel care a introdus în literatura română acest curent artistic fiind Lucian Blaga.

Fără a fi tras la indigo, expresionismul l-a susţinut să poată decoda puterea Eului creator, puterea creatoare care a răsplămădit, răstălmăcit, rezămislit, renăscut orice fenomen, oferindu-ne un chip aparte, blagian. Având o formaţie intelectuală germană, Blaga ridică la alt nivel fascinaţia cosmicului, a spaţiului ilimitat. Stilul nou cere trăiri purificatoare şi Blaga acceptă nevoia de transcendere a fenomenelor, de esenţializare, de abstractizare. Doctrina expresionistă e răstălmăcită prin ceea ce denumeşte fiinţa creatoare, poetul merge pe calea hiperevidenţierii Eului, a identificării existenţei creatoare cu trăinicia pe care o poate impune doar veşnicia timpului.

Universul blagian îl absoarbe pe cel real şi îl ridică la alte înălţimi, oferind posibilitatea ca realul absorbit să se vadă pe sine însuşi în oglinda timpului, la diferite niveluri, să-şi recunoască nimicnicia şi să dorească să se schimbe. Însă Lucian Blaga îşi asumă responsabilitatea devenirii, dar şi satisfacţia de a fi, un paraclisier al divinităţii puterii Eului. Pornind de la teza că „Limita puterii expresive a unei opere de artă e neputinţa de a reproduce strigătul („das Geschrei”, în accepţia lui Arthur Schopenhauer), creaţia sa îi adaugă disperarea dezmărginirii. „Şi iată disperarea urlând de suferinţă, se înalţă din timpul nostru, chiar şi arta urlă în întuneric, cheamă în ajutor, invocă spiritul: este expresionismul”, şi „expresionismul deschide gura omului – acum el vrea ca spiritul omului să răspundă”, după cum susţinea poetul simbolist Helmuth Bahr.

Referitor la Blaga, am vrea să credem că este efectul zămislirii propriului destin, supradozat în evenimente din intensa activitate diplomatică, deşi poate fi şi efectul cunoaşterii (recunoaşterii) propriei sale valori, propriei sale puteri creatoare. Dacă „noul stil” îl introduce pe poet „într-o artă pe care el însuşi o consideră iniţiatoare”, atunci analogiile pot fi justificate, aşa cum arată Nicolae Balotă, simbolismul apare ca o „variantă poetică a impresionismului”, fiinţa fiind un simbol cheie la Lucian Blaga, în dezmărginirea ei.

Fiind martorul ocular al secolului care „a trezit cele mai mari speranţe concepute vreodată de omenire şi a distrus toate iluziile şi idealurile” (Yehudi Menuhin), poetul se afirmă prin puterea Eului creator – omul culturii (sunt un om al culturii, zice un contemporan al nostru, acad. Mihai Cimpoi). Or, “existenţa umană implică în mod necesar o suprastructură culturală” – de fapt, o adevărată structură complexă care intervine în metabolismul societăţii şi mijloceşte toate domeniile şi formele vieţii umane. La acest nivel, viaţa umană se diversifică nu în specii biologice, ci în culturi specifice, manifestări ale aceluiaşi mod ontologic se vorbeşte, astfel, despre un expresionism ontologizat. Folosind diferite curente artistice pentru a deschide uşa spre veşnicie, expresionismul asigură o deosebită dezlănţuire metaforică. Lucian Blaga valorifica estetica expresionismului, imaginaţia explozivă a geniului creativ, îndrumându-se pe o traiectorie ontologizată. Existenţa creatoare o personifică chiar el, Lucian Blaga sau, înainte de el, Eminescu sau după, Stănescu… şi uşa e deschisă pentru alte generaţii sau alte veacuri.

În ideea de a „dezmărgini” orizontul de existenţă al omului „devenit fiinţă istorică”, permanent istorică” (Trilogia cosmologică), Lucian Blaga „niciodată nu-şi depăşeşte condiţia de creator“. Expresionismul său ontologizat e predestinat să se distribuie fără a se împarte, spre a crea centrul metafizic al existenţei, „misterul suprem” al puterii creatoare. Catalogat până în prezent ca expresionism îmblânzit, plasticizat, „autohtonizat”, are un rol aparte, dată fiind influenţa catalizatoare a lui Rilke. În eseurile sale nu mărturiseşte o aderare la Stilul nou, dorindu-se un „analist”, sau chiar producător de noi stiluri. Altfel nu avem dovada că pentru el expresionismul ar fi fost un program, poetul întrebuinţându-l mai mult ca pe „o lecţie estetică”. George Gană, constată că Blaga se formează nu sub influenţa expresionismului, în sens lărgit al modernismului, ci paralel cu el. Lucian Blaga vine să ne comunice că era prins în crearea nu a unei lumi exterioare, ci a lumii interioare, sub aspect biologic şi metafizic: „Metafizica, ce-o doresc, nu are un obiect exterior spre care se îndreaptă, ci numai un impuls lăuntric din care se naşte…”. În eseul Cenzura transcendentă filosoful oferă „careva consideraţii” care ne vor „introduce cu folos” în perceperea conceptelor sale. „Metafizica”, acea denumire filosofică de circumstanţă la început, „a devenit încetul cu încetul numele unanim acceptat pentru cel mai nobil risc al spiritului uman”. „Metafizica” e numele, “amintind parcă lansarea unei săgeţi de foc sau aruncarea unei facle aprinse în primare sau ultime tenebre, circumscrie incursiunile de gând încercate de om dincolo de cele tatonabile”.

Lumea interioară dominată de puterea creatoare, având permanent nostalgia infinitului, generează lumina. Întreaga sa operă se impune printr-o „liberă rostire poetică”, cu cât mai liberă „cu atât mai deschisă şi mai pregătită este ea pentru neprevăzut”, şi „nu poate fi judecată decât prin prisma corectitudinii sau a incorectitudinii sale”. Povestea acestei puteri a luminii la care munceşte poetul nu caută un loc „undeva jos sau undeva sus”, pentru a slobozi rădăcini şi a fi acea putere pe care autorul şi-o doreşte puternică, dezmărginită, deoarece fundamentul îi este săpat în sufletul şi gândul lui, care atât de insistent a insuflat necesitatea colaborării dintre gând şi suflet. Cunoscând că „împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Luca 17:21), poetul e în căutarea individuală a divinităţii, a Adevărului, fără să se îndrumeze anume, pe o cale tradiţională. Acest parteneriat dintre fiinţa creatorului şi sufletul cosmic, Blaga l-a intuit în clipa când a descoperit „corola de minuni a lumii”. Ar trebui să înţelegem amintirile atât de dragi sufletului său, care presupune o cunoaştere vastă a întregului Cosmos. Blaga ajunge la această cunoaştere prin purificarea impulsurilor şi stărilor Eului. În spaţiul străin în care s-a simţit bine a intuit că puterea creatoare este o dimensiune esenţială a activităţii poetice. Ajungând la momentul recunoaşterii Eului dezmărginit, un Eu foarte sănătos, un Eu aristocratic, Blaga dorea să disemineze acea existenţa creatoare care îl copleşea. Eul aristocrat, Eul cu caracterul său, cu voinţa sa puternică se simţea străin în cadrul lumii politrucilor după cel de-al doilea război mondial.

Dar, din păcate, a fost retras din viața publică. Ştia că tristeţea metafizică nu deprimă, precum tristeţea obişnuită. Prima te ajută să te detaşezi de efemeritatea tuturor lucrurilor lumeşti, a doua, însă, te leagă de ele. Şi-a cultivat până şi somnul, şi umbrele spre a simţi o tristeţe metafizică, cunoscând că este o binevenită nostalgie după perfecţiune. Asta i-a şi speriat pe cei din anturajul său. Ne putem aduce aminte, astfel, de Noul Testament: „Şi vorbind au zis către El: Spune-ne şi nouă, cu ce putere faci acestea, sau cine este Cel care Ţi-a dat această putere?” (Luca, 20, 2). „Nu există, în literatura română, o poezie atât de intens ontologizată ca cea blagiană”, afirmă acad. Mihai Cimpoi. „Blaga ontologizează însăşi structura intimă a poeziei”. „Eul blagian se situează într-o stare de tensiune progresivă care depăşeşte eul, îl transcende, îl înalţă în zona unde relaţiile cu lumea se pun sub semnul cosmicului”. Altfel zis, existenţa Eului blagian se înalţă şi ia chipul existenţei creatoare.

Atingând nivelul conştiinţei fără început şi sfârşit, făcea faţă atâtor factori perturbători, în timp ce lumea „se plimba printr-o pădure” de „trunchiuri, ramuri şi frunze”, filosoful are meritul de-a se plimba „printr-o pădure de rădăcini”, prin adâncimile fiinţei umane, prin infinitul cosmosului, mereu în preajma lui Dumnezeu, întru trezirea spirituală a unei naţiuni, care pe toată perioada de activitate diplomatică a fost o Românie unită. Eul aristocrat personifică, de fapt, bunul simţ al omului. Totul urmează un scop anume, scopul existenţei creatoare, al puterii creatoare ca putere absolută.

În postfaţa la volumul de poezii, editat la un sfert de veac de la plecarea sa în nemurire, exegetul C.Moraru constată: „Impactul expresionismului asupra tânărului Blaga ce se exersase conştiincios până atunci la şcoala lui Goga, determină mutaţii profunde, de o asemenea natură încât teme şi repere consacrate de antecesori apar cu o pregnanţă şi semnificaţii noi, izbitoare. Blaga introduce un nou tip de discurs, o nouă sintaxă poetică, Retorica sa rupe, până la un punct, cu retorica tradiţională, cu cea simbolistă chiar. El renunţă la tehnicile „tranzitive”, declamatorii, la sugestiile delicate şi simbologia postbaudelairiană, pentru o nouă expresie, un nou stil, de o fluenţă şi un firesc impresionante. El nu mai operează cu figuri de stil ornamentale, izolate, ca romanticii. El apelează acum la blocuri metaforice, la bogate analogii poetice care închid un întreg univers în acolada textului”. Pentru poetul expresionist, lumea, obiectele nu mai sunt sugerate, înconjurate de halouri diafane, ca la simbolişti. Ele există cu o concreteţe şocantă, cu atât de mare intensitate încât se încarcă cu conotaţiile magicului, nefirescului, arhetipalului, dezvăluie legături cu inconştientul, cu „mumele”, cu „adâncul”. (va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*