Atacurile politice la independenţa BNR decredibilizează România pe plan internaţional. Pieţele financiare vor răspunde la planurile de amputarea a autonomie BNR prin cel mai eficient instrument pentru a sancţiona iresponsabilitatea unui guvern: Prin scumpirea datoriei publice. Prin consilierul prost inspirat Darius Vâlcov, Guvernul Dragnea ne arată încă odată, că nu stăpâneşte noţiuni elementare ale sistemului monetar. Domnul Vâlcov ne expune pe plan politic exact visele unei beizadele pierdute de sub control, care fără permis de conducere vrea cu tot dinadinsul cheia de la maşina părinţilor. Eu nu doresc să văd cum cum Domnul Darius la volanul BNR, într-un concurs de patriotism de cartier, bagă o ţară întreagă în pom. Odată aurul adus acasă, nimeni nu ar mai putea opri PSD de la lichidarea tezaurului în scopul pomenilor electorale.
Vom analiza câteva argumente de ce ideea PSD de repatriere a tezaurului de la Londra ar fi cea mai proastă decizie a unui guvern. Istoria economică a consemnat faptul că întoarcerea la aur a fost acceptată cu scopul de a asigura stabilitatea monetară. Experiențele multor țări au dovedit că aurul a fost una dintre cele mai sigure investiții pentru guverne și gospodării, atât în perioadele de creștere economică, cât și în timpul crizelor. Începând cu anul 2010, băncile centrale din G7 s-au remarcat drept cumpărători de aur, confirmând faptul că există o relație strânsă între rezervele de aur și ”puterea” unui stat.
Cercetările și statisticile au arătat că nivelurile rezervelor de aur au crescut, iar cererea nu mai are rațiuni mercantiliste, ci obiective de ordin monetar. Aurul, al treilea cel mai lichid activ pe piața valorilor mobiliare și unul dintre cele mai reprezentative instrumente de rezervă, a ajuns să fie considerat un concurent foarte puternic al monedei euro și al dolarului. Așa cum a consemnat Banca Centrală Europeană, gestionarea activă a aurului în portofoliul rezervelor băncilor centrale are rolul de a asigura o mai bună diversificare a riscurilor din portofoliile lor. Rezervele constituite de băncile centrale sunt considerate, în cea mai mare parte, un stoc tampon sau o acoperire împotriva efectelor potențialelor crize. Mai mult ca oricare altă rezervă, datorită valorii sale intrinseci, aurul are puterea de a stabiliza economiile.
Marele avantaj al deținerii de rezerve în aur este că emisiunea de aur nu poate fi controlată de niciun guvern sau bancă centrală. Inițial s-a considerat că valoarea aurului nu poate fi influențată de deciziile politice sau de solvabilitatea unei instituții individuale. Ulterior, acest aspect a fost infirmat de intervențiile băncilor centrale asupra cotației aurului (încă din 1990), care s-au materializat pe linia ofertei, prin operațiuni simple (de vânzare) sau mai complexe (precum împrumuturile). Prin urmare, aurul (ca marfă cu funcție monetară) poate servi eficient pentru revenirea din criză atâta timp cât băncile centrale nu intervin asupra cotațiilor/prețurilor (în special atunci când se înregistrează o scădere a prețului aurului în fazele critice ale crize). Cercetările au relevat că prețul real al aurului are proprietăți reverberante și acționează ca un hedging eficient împotriva inflației.
Creșterea riscurilor de țară (pe fondul intensificării incertitudinilor geopolitice și economice) a readus în actualitate importanța aurului ca activ de rezervă; dovadă în acest sens este studiul întreprins de Consiliul Mondial al Aurului, în cooperare cu YouGov, care a relevat că 18 din cele 22 de bănci centrale chestionate au cumpărat aur pentru a-și diversifica rezervele. Studiul mai arată că, în anul 2018, cererea (de aur) a băncilor centrale a atins un maxim al ultimilor 65 de ani; și aceasta în condițiile în care majoritatea băncilor centrale nu au o alocare țintă pentru rezervele de aur (reper fiind doar recomandarea FMI conform căreia un nivel optim al rezervei este acela care acoperă importurile de bunuri și servicii ale unei țări timp de trei luni). Majoritatea băncilor centrale au justificat creșterea rezervelor de aur nu doar prin faptul că aurul este un activ sigur pentru diversificarea portofoliului (respectiv, ajustarea riscurilor), ci și prin aceea că a fost utilizat drept garanții în perioadele de criză din ultimele patru decenii. Din aceste considerente se așteaptă ca cererea de aur să crească proporțional cu condițiile globale de risc. Studiul mai relevă că doar 17 la sută din băncile centrale din eșantion stochează 80-95 la sută din rezervele de aur în interiorul țării.
Deși nu există prevederi (directive) care să oblige la păstrarea rezervelor în afara țării (cel mult doar bune practici internaționale), pentru a fi mai vizibile în plan internațional, cele mai multe țări au decis să păstreze rezervele în marile centre financiare ale lumii: New York, Londra sau Paris. Mai mult, practica la nivel mondial este de a diversifica, din motive de siguranță, locațiile unde se păstrează rezervele de aur. Garanțiile de solvabilitate ale acestor țări, precum și „cărțile lor de vizită” pentru investitorii internaționali sunt dublate de dovezi (și certificări) ale depozitarelor internaționale de aur.
În ultimul timp, cu privire la rezervele de aur ale băncilor centrale s-au remarcat două tendințe: a) creșterea volumului rezervelor de aur (Ungaria, Kazahstan, Turcia, Rusia); b) schimbarea locației de păstrare a rezervelor de aur (Ungaria, Germania, Austria). Țările din prima categorie au fost atrase de metalul prețios într-un context care justifică achiziția: ponderea mică a rezervelor de aur în totalul rezervelor (de exemplu, în țările din Sud-Estul Europei aurul reprezintă doar patru-șase la sutădin totalul rezervelor; în China reprezintă doar oi la sută); ieftinirea aurului (prețul unciei a scăzut cu aproape șapte la sută la finalul anului anterior); anticipările de majorare a ratei dobânzii de către Rezerva Federală a SUA.
Tendința de majorare a achizițiilor de aur va continua atâta timp cât statele emergente (precum Rusia, China, Kazahstan, Ungaria etc.) își asumă obiective strategice de creștere a rezervelor de aur din rațiuni strategice.
Țările din cea de-a doua categorie s-au focalizat pe reechilibrarea rezervelor de aur, fiecare având argumente raționale de justificare a deciziilor. În majoritatea cazurilor, această reechilibrare nu a însemnat o repatriere integrală. Relevant este cazul Germaniei care a repatriat doar depozitele din New York și Paris, dar a păstrat depozitele din Londra (menținând la peste 50 la sută depozitele externe de aur). Un alt exemplu este cel al Olandei, care a redus cu 20 de procente (de la 90 la 70 la sută) rezervele de aur din afara țării. Repatriere integrală (pentru doar trei tone de aur) a realizat doar Ungaria. O parte a repatrierilor au fost justificate prin faptul că state precum Germania și Olanda sunt ele însele țări depozitare, având piețe financiare stabile.
Într-un context cu totul diferit s-a lansat inițiativa guvernului României de repatriere a aurului. Sub pretextul nevoii de modificare a statutului BNR (dar fără o consultare prealabilă cu BCE), PSD a inițiat un proiect de lege care prevede, printre altele, reducerea rezervelor de aur deținute în străinătate la cinci procente (în prezent acestea reprezentând 60 la sută din rezerva totală).
La momentul plasării rezervelor de aur s-a admis că păstrarea lor în străinătate este oportună tocmai pentru a evita unele intervenții politice asupra chestiunilor monetare. Prin urmare, actuala propunere a clasei politice de repatriere a aurului poate fi interpretată ca un atentat la autonomia BNR. În plus, asocierea acestei inițiative legislative cu iminentele alegeri (europarlamentare și prezidențiale), dar și cu starea precară a finanțelor publice (acutizată prin amânarea adoptării legilor bugetare) a stârnit o serie de controverse. În primul rând, decizia repatrierii aurului a alimentat și mai mult speculațiile în triada România-Rusia-Anglia (manevra de bruscare a Marii Britanii putând fi considerată un vot de neîncredere față de sancțiunile Londrei împotriva Rusiei după scandalul Skripal). În al doilea rând, s-au amplificat speculațiile privind potențiale aranjamente de păstrare a unor funcții înalte (precum asigurarea unui nou mandat guvernatorului BNR, dar cu condiția subordonării politice). Luarea de poziție a BNR (prin declarațiile din martie 2019) se limitează doar la a explica situația neîncasării de dobândă pentru rezerva de aur a României aflată la Banca Angliei, motivând că ”obiectivele principale urmărite de BNR în activitatea de administrare a rezervelor internaționale sunt siguranța şi lichiditatea, și nu obținerea unor bonificații prin dobânzi”. Fără a răspunde frământărilor privind repatrierea aurului românesc, BNR se rezumă la a puncta cazul Germaniei care a adoptat o decizie de „diversificare a riscului prin țintirea unei distribuții echilibrate a rezervelor de aur între locațiile din străinătate și cele din țară”. Absența negării unui potențial angajament între guvern și BNR privind rezerva de aur a României (pentru acoperirea promisiunilor electorale) alimentează speculațiile privind o potențială interferență a politicului în politica monetară a țării.
Decizia de repatriere a aurului românesc nu trebuie să se fundamenteze nici pe influențele politice interne, nici pe imitarea comportamentele altor țări care au dorit să transmită mesaje „discrete” cu privire la anumite relații bilaterale (avem în vedere relațiile dintre Germania și Statele Unite, respectiv, UE și Marea Britanie). România trebuie să fie conștientă că axa transatlantică va include ca avanpost și Marea Britanie. Pentru a proteja această relație, România nu trebuie să sancționeze Brexit-ul prin retragerea rezervelor de aur plasate la Londra. Acoperirea cheltuielilor unui guvern ineficient prin diminuarea rezervelor internaționale de aur (chiar și la „recomandarea” UE) este, de departe, cea mai proastă soluție. Pentru o țară precum România, diminuarea acestor rezerve doar din rațiuni politice ar însemna o diminuare a credibilității pe plan internațional.
Pentru reechilibrarea financiară, Guvernul României trebuie să urmeze exemplul Poloniei și al Greciei, care au cerut Germaniei achitarea despăgubirilor şi datoriilor de război. BNR a admis că există o sumă din cliring necompensată încă, chiar dacă a estimat-o la un nivel inferior valorii calculate la momentul descoperirii (în urma cu câțiva ani). Prin urmare, formațiunea politică aflată la guvernare ar trebui să folosească expertiza BNR, pentru a articula politic un astfel de demers şi nu să-i reproşeze echipei de la conducerea Băncii Centrale lipsa de patriotism pentru o politică monetară adecvată.
Decidenții politici și, în primul rând, BNR trebuie să învețe lecțiile istoriei care au consemnat că aurul oferă încredere la nivel mondial, acționează ca un hedging împotriva inflației, este o sursă de venit pentru băncile centrale (care îl valorifică eficient), oferă alternative de diversificare a portofoliilor (pentru reducerea riscurilor), nu este afectat de sistemul monetar mondial, asigură o garanție fizică (atunci când alte active sunt blocate) și, nu în ultimul rând, are un preț (o cotație) care nu este afectat de deciziile guvernamentale greșite (precum moneda, care este vulnerabilă la deciziile nepotrivite ale guvernelor).
Am deplina convingere, că nu mor caii când vor cânii şi că Domnul Isărescu va mai obţine încă un mandat la conducerea BNR, pentru a depăşi acest moment de răscruce al României. Este un moment în care Bucureştiul decide dacă doreşte ca eforturile făcute pe plan economic de după Revoluţie să dea roade sau să le arunce la lada de gunoi, plasând România în altă zonă de influentă decât cea la care s-a angajat.
Lasă un răspuns