Revizionismul unguresc – boală canceroasă, fără leac! (9)

Chiar dacă și-a mai schimbat, precum lupul părul, metodele folosite înainte și în timpul Conferinței de Pace, pentru revizionismul unguresc adevăratele „ținte” au rămas aceleași.  Cea mai importantă dintre acestea era aceea a refacerii „Ungariei Milenare”. Fiindcă revizionștii unguri nu au renunțat nici un moment la ideea că ungurii aveau dreptul istoric asupra teritoriilor care se aflau în componența statelor succesoare Imperiului Austro-Ungar. Faptul că Ungaria a fost „ciuntită” samavolnic nu putea fi uitat și nu se va uita niciodată!

Dându-și, totuși seama că această dorință, așa cum era ea gândită spre a fi realizată, începea să intre pe tărâmul utopicului, ungurii au schimbat, în cele din urmă metodele, însă nu și scopul de natură revizionistă, la care trebuia să se ajungă în final: refacerea hotarelor Ungariei Mari. Pe la mijlocul celui de al treilea deceniu al secolului 20, Budapesta a început să fie preocupată tot mai mult de principiul autodeterminării popoarelor, la care s-au făcut referiri și la Conferința de Pace. Numai că, acest principiu, absolut just, era înțeles de Ungaria într-un mod propriu, anume că acesta i-ar fi dat dreptul să revendice teritoriile aflate între hotarele altor țări, în care ungurii formau majoritatea populației. Exprimându-și această pretenție, politicienii de la Budapesta intrau tot pe terenul unor idei fanteziste, imposibil de realizat, fără să atingă suveranitatea statelor  succesoare Austro-Ungariei. De exemplu, în România secuii – considerați a fi unguri, sau secui-unguri – formează o enclavă situată chiar în centrul țării. Așadar, imposibil de a se realiza o „lipire” la Ungaria, eventual doar prin „croirea” unui coridor, care ar fi rupt teritoriul Transilvaniei în două, aducând o gravă atingere integrității statului român.

Pentru transpunerea în practică a acestor idei, revizionștii unguri au plănuit atingerea lor parcurgând mai multe etape. Prima era obținerea unor autonomii etnice, care să fie sub ocrotirea Budapestei, ascultând și executând ordinele venite de acolo. Iar aceste autonomii etnice trebuiau să militeze pentru obținerea a cât mai multe drepturi pentru ungurii din autonomiile respective, fiindcă „cu cât vom obține mai multe libertăți, cu atât vom lucra mai intens, cu cât vom avea mai multe dreptui, cu atât vom fi mai periculoși pentru statul român, căci nouă drepturi și liberăți de la români nu ne trebuie decât să le îndreptăm în contra lor”! Cu alte cuvinte ideea unui „revizionism unguresc moderat” era doar o minciună.

Noile dorințe ale acestui „revizionism moderat” nu au avut însă câștig de cauză și nu au fost aprobate la Liga Națiunilor. Astfel, Ungaria, vrând, nevrând, a fost nevoită să stabilească realții diplomatice cu România (1921), ceea ce a însemnat, implicit, recunoașterea hotarelor sale, așa cum se aflau ele la încheierea acestor relații. Iar acest lucru însemna și recunoașterea actului Unirii din 1918. Însă revizionismul unguresc nu a încetat niciun moment, el continuând să sape mereu la temelia României Mari.

Ideile revizioniste privitoare la obținerea autonomiilor etnice, lansate încă în perioada interbelică, au fost repuse pe tapet în peridoada de după 1918, când au căpătat dimensiuni de-a dreptul periculoase pentru integritatea statului român. Este vorba despre „autonomia secuiască”, justificată prin „conștiința istorică a secuimii”, susținută de doi poli: „pe de o parte mitul descendenței din hunii lui Attila, pe de alta nostaligia unei autonomii trecută și ea prin filtrul mitizării”. Despre primul „pol” nu avem ce discuta, fiindcă acesta a rămas până azi doar un mit nesusținut de nici dovadă reală. Cât privește „nostalgia unei autonomii trecute”, despre care „se nasc șiruri întregi de mituri și de legende” nu o au numai secuii, mai ales după niște pahare de palincă, ci o au, mai ales, cei ce nu au nicio legătură cu neamul secuiesc, dar sunt bântuiți de „mitul” refacerii Ungariei Mari, sau măcar de crearea unei „mici Ungarii” în inima României. Aceasta nu poate fi alta decât „ținutul secuiesc autonom”, în care „secuii și-au păstrat caracterul nealterat de popor liber”. Atât de „liber” încât a fost total deznaționslizat și maghiarizat, astfel că secuii de astăzi au devenit unguri sadea.

Pentru a-și justifica pretențiile lor privitoare la autonomia secuiască, revizioniștii aduc în discuție „tradiția istorică” a scaunelor secuiești și săsești din Transilvania, uitând că această „tradiție secuiască” a fost împrumutată de la modelul scaunelor românești, lichidate de regatul maghiar odată cu acea odioasă „Unio Trium Naționum”, care i-a adus pe românii transilvăneni în situația de robi ai pământului. Însă a venit și rândul lichidării scaunelor secuiești și săsești, odată cu destrămarea obștilor și apariția diferențierii sociale, începând din a doua jumătate a secolului XV. Această formă de organizare „structurată pe modele medievale, nu se mai putea moderniza”, astfel că, inevitabil,  s-a ajuns „la procesul ireversibil de criză a autonomiei secuești și săsești”.

Acest proces este văzut de revizionismul unguresc „pe dos”, respectiv că nu realitățile social-istorice și politice din Ungaria secoelor XVIII și XIX au condus la procesul istoric al dispariției scaunelor secuiești și săsești, ci România este vinovată de toate „nedreptățile”. Fiindcă „în România Mare de după 1918 legaliatea a fost adesea încălcată. Nu s-a respectat ceea ce s-a promis la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, dar nici măcar Constituția din 1923”. Este însă clar pentru toată lumea că această propagandă revizionistă și iredentistă nu urmărește doar obținerea de drepturi, ci cu totul altceva, anume acele pretenții ale revizionismului unguresc de a nu renunța niciodată la ideea de a stăpâni din nou Transilvania. Acesta este sindromul perpetuu al Trianonului!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*