Concert de orgă la Biserica Actorilor

Față de vioară, nai, oboi, acordeon și celelalte instrumente muzicale create de om, orga pare un instrument care nu e din lumea aceasta. Și totuși este o construcție muzicală, o mașinărie care a presupus multă inventivitate. E ca un zgârie-nor fată de casele obisnuite. Indiscutabil, orga este instrumentul lui Dumnezeu, dovadă că ea se potriveste perfect cu slujbele religioase și face parte din construcția bisericilor catolice, este chiar sufletul lor.

Cele mai frumoase concerte de orgă din viata mea le-am ascultat la Biserica Neagră din Brașov, unde mă simțeam ca acasă, fiindcă de acolo își trage rădăcina neamul meu. Sunt făgărășean prin nume, sevă și blazon boieresc.

În fiecare zi, la orele 18, 30, avea loc la Biserica Neagră un concert de orgă, asa că ori de câte ori mă aflam în Brașov, nu uitam să prind concertul de orgă, iar duminica mergeam la liturghie, fiindcă era susținută de orgă, cea mai mare orgă din tară, la care cânta cel mai mare organist al timpului, bătrânul Josef Gerstenengst, care părea picat din porțile raiului. I-a urmat Hans Eckart Schlandt, iar acum este fiul său, Steffen. Orga a fost construită în 1839 de Carl August Buchholz, de aceea se și numeste „orga Buchholz”. Instrumentul are un sunet de exceptie, fiindcă materialele din care a fost construită orga sunt de cea mai bună calitate. Clapele sunt acoperite cu fildeș, cele superioare sunt din lemn de abanos, iar numerele celor 76 de registre sunt inscripționate pe porțelan și acoperite cu sticlă. Orga are 3 993 de tuburi distribuite pe 84 de rânduri, patru manual și un pedalier. Cel mai înalt tub măsoară nouă metri. E cea mai mare orgă din sud-estul Europei.

Acest lucru i l-am spus zilele trecute lui Stephen Fraser, organistul celebrei St. Malachy’s The Actors’ Church, Biserica Actorilor, de pe 49 St. Poarta numele unul sfânt irlandez, care a trăit la începutul mileniului doi și căruia i se atribuie multe miracole și viziuni. Biserica este o bijuterie gotică, de rit romano-catolic, construcția ei a început în 1910 și a fost inaugurată în 1920, arhitect Thomas Duff, și este închinată actorilor, avându-l ca patron sfânt pe Sf. Genesius, dar este închinată și muzicii, patroana sfânta a muzicii fiind Sfânta Cecilia. Alături este plasat Saint Vitus – patron al dansului, apoi binecuvantata Dina, muzician, și Fra Angelico, artist. Acești patroni dau locului o noblețe sfântă.

Iar dantelaria gotică a construcției amintește de biserica nativității de la Bethleem. Printre evenimentele memorabile petrecute aici, se numără mariajul actorilor Douglas Fairbanks cu Joan Crawford, funeraliile lui Rudolph Valentino si Tennessee Williams, participările la acțiunile bisericii ale unor celebrități ca Gregory Peck, Bob Hope, Spencer Tracy, Alec Guinness, Rosalind Russell și zeci de alții, până la Antonio Banderas.

În acest sanctuar a oferit un recital de orgă Stephen Fraser, canadian de origine, născut în Ontario, cu studii de muzică în Toronto, apoi în Yale University, SUA, ca să ajungă organist la celebra St. Patrick’s Cathedral din New York. Nu întâmplător Fraser a avut un program dominat de compozitori francezi, în ansamblu un program fulminant, complex, vrând să ne arate parcă toate posibilitățile armonice ale instrumentului său.

A cântat întâi Mica suita a compozitoriului canadian Gerard Blaes (1919 – 2002), care are trei părți, Introducere, Intermezzo si Finale. A urmat Sonata pentru orga nr. 5 in Re Major de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809 – 1847), tot în trei părți, Andante, Andante con moto si Allegro maestoso, apoi mareata piesa Fantezia si Fuga in Sol Minor, BWV 542, de Johann Sebanstian Bach (1685 – 1750), ca să atace în continuare lucrări ale unor compozitori francezi: Offertoire sur les Grandes jeux from Messe pour le Paroisses / Oferta pentru Marile jocuri de la Mise pentru parohii de Francois Couperin (1668 – 1733), Cinq Versets sur „Victimae Paschali” / Cinci versete despre „Victimae Paschali” de Thierry Escaich (n. 1965), în cinci parti, Allegro moderato, Adagio ma non troppo, Allegretto, din nou Adagio ma non troppo, Alegro molto ritmico, ca sa incheie cu „Finale” from Symphonie Nr. 7 in La Minor, op. 42 de Charles-Marie Widor (1844 – 1937), un alt compozitor și organist francez, constructor de simfonii romantice.

Ceva fantastic, o diversitate uluitoare, de la piese de meditație, uneori gravă, ca în piesele lui Bartholdy și Couperin, la explozia total înălțătoare a piesei lui Bach, compozitorul despre a cărui muzică se spune că este dovada existenței lui Dumnezeu, cu adevărat muzica divină, care te împinge la o înaltă trăire, cu adevărat această muzică face parte din Civitas Innocentiae, se cântă acolo, în Sanctuar, ca ultimele două lucrări să te ducă într-un plan SF, să-ți sugereze adevărate bătălii intergalactice. Piesa organistului și compozitorului francez Thierry Escaich a avut de toate, și filon popular, și dramatism, și eliberare vizionară. O piesă de o virtuozitate maximă.

Orga este un instrument monumental, la care organistul cântă cu mâinile și picioarele, pe diferite paliere, și este construită ca un sorb, care adună parcă toate sunetele lumii, precum un fluviu adună râurile și pârâiașele, pe care apoi le revarsă în mare, recte în oceanul sufletului nostru. E ca un tavalug, ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește, devine tot mai mare, până acoperă tot orizontul. Nu o mai pot compara decât cu o avalanșă, cu un tumult, cu o mare fierbiere. Iar când organistul e nebun, cum spunea Eminescu atunci cand a ascultat un concert de orgă la Catedrala Sf. Ștefan din Viena, mama bisericilor romano-catolice, totul se învarte cu tine, amețești, intri în tranșă. Așa s-a întâmplat și aici spre final, organistul era nebun, te plimba ca într-un cosmos în rețeaua de sunete tubulare. Simțeai cum un vârtej te ia pe sus, te duce la cer, fiindcă păienjenisul sonor te subjugă total, te face să plutești în lumina increată. Nici un alt instrument, ba nici o orchestră intreagă nu are această forță de tăvălug, care te duce în iureșul de foc al spiritului. E ceva magnific!