Dosarul coreean: impas de etapă, dar optimism în perspectivă

Președintele SUA Donald Trump a făcut o călătorie de peste 10 000 km iar omologul său nord-coreean Kim Giong Un a mers cu trenul zile și nopți pentru a se întâlni, în capitala Vietnamului la negocieri fără rezultat. Cea mai ciudată negociere internațională postbelică, dintre Statele Unite și Coreea de Nord, nu-și dezminte calificativul. De ce ciudată, dar și imprevizibilă? Pentru că fiecare dintre cei doi interlocutori are propriul lui stil de comportament: tatonări prudente, rezerve, temeri, eschive, retrageri conjuncturale și reveniri. Deficit considerabil de încredere reciprocă, deci teren nesigur pentru o platforma comună. Iar problema coreeană este ea însăși una cu multe implicații geopolitice, întrucât miza nu este doar reunificarea Peninsulei și normalizarea relațiilor americano-nord-coreene ci un nou echilbru de forțe în Extremul Orient.

Anul trecut, în iunie, la Singapore, cei doi au produs o deschidere spectaculoasă când au deschis un dosar care datează de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, s-a complicat serios prin războiul din Coreea, de la începutul anilor 1950, s-a încheiat în coadă de pește, cu un armistițiu care întârzie să se transforme în Tratat de Pace și care a dus la divizarea în două state a Peninsulei și la o stare de tensiune gravă în zona iar uneori și în lume.

La Singapore s-a convenit pe patru teme: 1. Noi relații SUA-Coreea de Nord, 2. Pace durabilă în Peninsulă, 3. Denuclearizarea completa a Peninsulei, 4. Repatrierea prizonierilor de război și a rămășițelor pământești ale militarilor căzuți în lupte în urmă cu peste jumătate de secol. Au urmat convorbiri frecvente, la diferite niveluri, la Washington și Phenian, dar cu rezultate nesemnificative, căci blocate de o dilema: ridicarea sancțiunilor economice aplicate Coreei de Nord în schimbul renunțării la programul militar racheto-nuclear al Phenianului. Cum și cât trebuie să ceară și să cedeze fiecare pentru atingerea celor două obiective? Suspiciunea reciprocă a împiedicat orice pas înainte. Nici la Hanoi, unde se speră într-un progres, nu s-a reușit deblocarea impasului. Cei doi s-au despărțit totuși încrezători în progrese viitoare. Demnitarii, diplomații, strategii, experții, vor trebui să găsească diavolul ascuns în detalii pentru a netezi calea spre un nou summit. Vor fi atrași pentru a-și aduce o contribuție activă la negocieri și alte state, precum China, eventual Japonia și în orice caz Coreea de Sud. De altfel, președintele sud-coreean Moon a făcut, după summitul steril de la Hanoi, cea mai optimistă declarație. Și el este mai credibil decât mulți alții, căci anul trecut a contribuit decisiv la dezamorsarea crizei acute izbucnită între Washungton și Phenian, când un nou război în Peninsula părea iminent.

Și SUA, și cele două state coreene sunt interesate în lichidarea crizei. Dar problema coreeană are extensii geopolitice care implică, într-un fel sau altul, și alte mari puteri mondiale și regionale: China, Japonia, Rusia, India, Iranul, Pakistanul. Ultimele trei, pentru că se pune în discuție problema proliferării armelor și programelor de înarmare nucleară. Iar prin reunificare, statul coreean ar deveni, și el, o putere regională redutabilă. America ar fi interesată, căci Coreea ar fi o contrapondere (între altele) la contracararea influenței Chinei în Extremul Orient. Chinei și Rusiei le-ar conveni, pentru că s-ar reduce prezența militară a Americii în aceeași zona. Fiecare evaluează câștigurile și pierderile proprii dintr-o nouă configurare a regiunii.

Summitul de la Hanoi nu este, de aceea, o ruptură ci un impas de etapă pe care toată lumea are interesul să îl depășească.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*