În colecția „Piese romane” a Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei (MNIT) din Cluj Napoca se află un obrăzar de coif roman descoperit în situl arheologic de la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara), undeva în perioada anilor 1950 – 1951 și evaluat ca aparținător de secolul II d.Hr. Pe acesta apare reprezentată scena luptei dintre șarpe și pasăre (simboluri cosmice). Acest mit transcede mai multe civilizații, fiind întâlnit din Egiptul antic, până peste ocean, la maiași și azteci. Este necesar să se sublinieze faptul că opoziția simbolică între pasăre și șarpe există numai atâta timp cât șarpele este văzut în aspectul său malefic. În aspectul său benefic este uneori unit cu pasărea ca în figura Quetzalcohuatl (Șarpele cu pene) în vechea tradiție americană. Pe de altă parte, lupta dintre vultur și șarpe este menționată și în mituri mexicane. În legătură cu aspectul benefic ne amintim textul biblic: „Fiți, prin urmare, la fel de înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii” (Sf. Matei, X, 16).
Simbolul acestuia transcede întreaga istorie post apocaliptică a potopului universal ce a înecat vechea lume. Fiind prezent în basmele populare, dar și în perceptele Vechii Biserici Pământene Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordiali, acest mit este reprezentat simbolic prin nenumăratele brățări de aur și argint geto-daco-trace. Putem face legătura cu Pasărea Phoenix (Fenix) ce renaște și aduce ouălele creației, apoi dispare în cuibul său de flăcări. Șarpele apare ca balaur, cu numeroase capete. Mai apar giganții cu „picioare șerpi” (în gigantomanie, titanomanie) sau eroii înghițiți de șarpe. La fel, eroul Sigfrid caută nemurirea prin îmbăierea în sângele unui dragon – balaur. În simbolul medieval al Peridexion– ului (o corupere a Paradision-ului) se văd păsările pe ramurile unui copac și un dragon la poalele sale. Într-un studiu al simbolismului „păsărilor paradisului”, Charbonneau-Lassay a reprodus o ilustrare a unei piese de sculptură în care pasărea este prezentată doar cu un cap și aripi, o formă în care îngerii sunt adesea reprezentați. Deci, apare un moment istoric când se face trecerea de la imaginea păsării paradisului (pasărea divină ce asigură legătura cu Celălalt Tărâm), la cea a îngerilor (imagine antropomorfă). Printre limbajele de taină ce au circulat de-a lungul istoriei se află și „limba păsărilor”, sau „păsăreasca”, pe care o cunoșteau doar cei inițiați. René Guénon, în a sa lucrare: „Studii de Religie comparată” (Vol. 3, No. 2; 1969), vorbește despre acest „Limbaj al păsărilor”. În diferite tradiții, există de multe ori menționată această limbă misterioasă.
Expresia este în mod clar una simbolică, deoarece însăși importanța atribuită cunoașterii limbii – este considerat a fi apanajul unui nivel înalt de inițiere,- se opune unei interpretări literale. În Coran, de exemplu, se spune (XXVII, 15) „Și Solomon a fost moștenitorul lui David, și a zis: „O, oameni, am fost învățați limba păsărilor (ullimnā mantiq la-tayr) și toate darurile au fost revărsate asupra noastră”. În alte lucrări, am citit despre eroi, cum ar fi Siegfried în legenda nordică, care au înțeleg această limbă a păsărilor de îndată ce au învins balaurul, iar simbolismul în cauză poate fi ușor înțeles în acest context. Victoria asupra dragonului are, drept consecință imediată, cucerirea nemuririi, iar cucerirea nemuririi implică, în mod esențial, reintegrarea în centrul stării umane, adică, în punctul în care comunicarea este stabilită cu stările superioare ale ființei. Este acea comunicare, care este reprezentată de înțelegerea limbii păsărilor și, de fapt, păsările simbolizează adesea îngerii care sunt tocmai stările superioare ale finitelor materiale (totemul geților Mama Gaya Vultureanca). Mai putem să cităm parabola din „Evanghelie” a „păsărilor paradisului”, cele care au venit să se odihnească pe ramurile copacului Pomul Cosmic al Vieții) – același arbore care reprezintă axa ce trece prin centrul fiecărei stări de ființare și conectează toate stările una la cealaltă.
În textul coranic prezentat mai sus, termenul „ca-sāffāt” desemnează literalmente păsări, dar simbolic se referă la îngeri (Al-malā’ikah), și astfel, primul vers semnifică constituirea ierarhiilor cerești și spirituale. Cel de al doilea vers descrie lupta îngerilor împotriva demonilor, puterile cerești față de cele ale infernului, adică, opoziția dintre stările cele mai înalte și stările inferioare. În tradiția hindusă aceasta este lupta Devașilor împotriva Asurilor și, de asemenea, în conformitate cu un simbolism care vine foarte aproape de simbolismul temei noastre, lupta lui Garuda împotriva lui Naga, care este, de altfel, nimeni altul decât șarpele sau dragonul menționat mai sus. Garuda este vulturul și în alte legende locul lui este luat de alte păsări, cum ar fi ibisul, barza sau stârcul, adică toți dușmanii și distrugători de reptile. În cele din urmă, în al treilea vers, îngerii recita „dhikr”, ceea ce înseamnă în mod normal, recitarea Coranului. Nu este lipsit de importanță să spunem că, de fapt Coranul exprimat în limbajul uman își are prototipul său etern înscris pe Tăblița bine păzită (Al-lawh al-Mahfuz) care se întinde de la cer la pământ, ca și Scara lui Iacov, în toate dimensiunile existenței universale.
În mod similar, în tradiția hindusă, se spune că Devașii în lupta lor împotriva Asurilor (acchandayan), se protejează prin recitarea unor imnuri Vedice cărora li s-a dat numele de „chandas” , un cuvânt care denotă ritmul. Aceeași idee este conținută în cuvântul „dhikr” care, în esoterismul islamic, este folosit pentru formule ritmice care corespund exact mantrelor hinduse. Repetarea acestor formule este destinată să producă armonizarea diferitelor elemente ale ființei și de a provoca vibrații care, prin efectele asupra întregii ierarhii a stărilor, sunt capabile să deschidă o comunicare, cu stările superioare. Acesta este, de altfel, în general vorbind, scopul esențial și primordial al tuturor ritualurilor (de stabilire a unui ritm vibrator comun). Acest lucru ne aduce înapoi în mod direct la ceea ce a fost spus de la bun început despre „limba păsărilor”, că poate fi numit „limbaj angelic”, simbolizat în lumea umană prin „limbaj ritmic”. Știința ritmului, care are multe aplicații, este, în cele din urmă, baza tuturor mijloacelor care pot fi antrenate în scopul de a intra în contact cu stările superioare ale ființei. Acesta este motivul pentru care se spune, în tradiția islamică, că Adam, în timp ce se afla în Paradisul terestru, a vorbit în versuri, adică într-un limbaj ritmic. De asemenea, este motivul pentru care Cărțile Sacre sunt scrise într-un limbaj ritmic, care este ceva cu totul diferit de simplele „poeme” (în sens pur profan) pe care prejudecata antitradițională a criticilor le-ar vrea similare cu acel limbaj; nici poezia nu a fost, în originile sale, literatura deșartă care a devenit acum, ca urmare a degenerării ce face parte din direcția descendentă în care se află ciclul uman. Poezia a avut, dimpotrivă, un caracter cu adevărat sacru. La fel și teatrul, la începuturile sale, când era scris în versuri. Exemplele pot fi găsite încă din antichitatea occidentală clasică, poezia fiind numită „limba zeilor”, o expresie folosită deja, deoarece „zeii”, adică, devașii, reprezintă, la fel ca îngerii, stările superioare ale ființei. În limba latină, versetele au fost numite „carmina” (roșu aprins, culoarea sângelui pe bază de fier), un nume legat de utilizarea lor în realizarea ritualurilor. Cuvântul „Carmen” (ce derivă din carmin) este identic cu acel cuvânt din sanscrită cunoscut ca și „Karma” (soartă, destin), care trebuie să fie înțeleasă aici în sensul său special de „acțiune ritual” (viața ca un dat, ca un ritual).
Poetul însuși, interpretul „limbajului sacru” care este ca un văl transparent peste Cuvântul Divin, a fost „vates”, un cuvânt care implică un anumit grad de inspirație profetică. Mai târziu, printr-o degenerare, „vates” a devenit nimic mai mult decât un „prezicător” sau divinator și Carmen (de unde vine și cuvântul de „charm/farmec”), nu mai mult decât o „vrajă”, care este echivalentul unei magii. Avem aici încă o ilustrare a faptului că magia – am putea spune chiar vrăjitoria – e ceea ce a rămas în urmă, atunci când tradițiile au dispărut. Aceste câteva indicații ar trebui să fie suficiente pentru a arăta cât este de eronat să fie luate în derâdere poveștile care vorbesc despre „limba păsărilor”. Este prea simplu și ușor de disprețuit toate acestea, catalogând drept „superstiții” tot ceea ce nu se poate înțelege; dar anticii înșiși știau foarte bine ceea ce au intenționat să spună atunci când au folosit un limbaj simbolic. Adevărata superstiție în sens strict etimologic (superstat quod) este ceea ce supraviețuiește, adică „litera moartă”; dar această supraviețuire, indiferent cât de lipsit de interes poate părea, nu este mai puțin lipsit de semnificație, pentru Duhul care „suflă încotro vrea” (și când voiește) și poate veni întotdeauna să respire viață proaspătă în simboluri și rituri, și să le dea înapoi sensul lor pierdut și plinătatea virtuții lor inițiale.
Imaginea aflată pe obrăzarul de coif descoperit la Sarmizegetusa Regia (Grădiştea de Munte, jud. Hunedoara) este una emblematică pentru vechile religii. Dacă Marea Pasăre reprezintă planeta noastră (Gaya, Gaeea), atunci Șarpele Cosmic o va ataca. Șarpele se ridică amenințător la atac, în fața Marii Păsări aflată sub un baldachin simbolic. Poate de aceea apare pe acest obrăzar și imaginea în relief a urechii umane, schematizată ca un cârlig de pescuit („Cine are urechi de auzit, să audă!”). (G.V.G.)
Lasă un răspuns