Era prin 198… Nu mai știu exact anul. Restricția la alimente era drastică. Totul putea fi cumpărat numai pe bază de tichet sau cartelă, totul era ,,raționalizat”. Apăruse și un decret prezidențial, care interzicea achiziționarea de cereale sau produse alimentare din alte județe. Se preciza acolo că încălcarea acestui decret era faptă penală, se solda cu condamnare penală și confiscarea mijloacelor de transport cu care se făcuse transferul produselor respective. Nu era simplu!
Aveam nevoie de făină pentru pâine. Am plecat cu tăticu în Banat. În satul Biniș comuna Doclin erau câteva femei din Bârda căsătorite acolo. Soțul uneia dintre ele a mers cu noi la moara din Tirol, un alt sat al comunei Doclin. Era o moară veche, nemțească, foarte bună. Făcea o făină excepțională. Nea Stepan mi-a făcut cunoștință cu morarul și l-a asigurat că poate să aibă încredere în mine. Am plătit un metru de grâu. Pentru mine ca oltean era foarte ciudată o asemenea măsură pentru grâu. Un metru de grâu însemna o sută de kilograme. Mi-a dat echivalentul în făină și tărâțe. Aveam o Skodă de ocazie. Am umplut destul de bine mașina. Nea Stepan și morarul ne-au urat bănățenește să avem „Cale curată!”
Am venit bine până la Păltiniș, ultimul sat prin care trebuia să trecem înainte de a ajunge în Caransebeș. Nu ne oprise nimeni în Bocșa, în Reșița și nici în satele de pe traseu. În Păltiniș ni s-a înfundat! Doi milițieni parcă ne așteptau pe noi. Ne-au făcut semn să ne oprim. „- Până aici ne-a fost, tăticule! Ne fac dosar penal, ne confiscă mașina și făina!” Am intrat în panică. Simțeam cum îmi tremura carnea de teamă. Am oprit, mi-am luat actele din bord și am coborât. S-a apropiat unul dintre milițieni de mine și a salutat. Am răspuns la salut abia îngăimat. Mi-a luat actele și le-a verificat. S-a uitat apoi la mine lung și m-a întrebat: „- Dvs. sunteți preotul de la Malovăț?” „- Da!” am bâiguit eu. Tăticu aștepta în mașină cu sufletul la gură. Milițianul a mai făcut un pas spre mine, a deschis brațele, m-a îmbrățișat și m-a sărutat. Eram blocat. Nu mai înțelegeam nimic ce mi se întâmplă. Parcă era vis. „ – Nu mă cunoașteți, părinte?” „ – Nu!” „- Eu sunt Bebe Ploștinaru, copilul cel mic al Gheorghiței lui Orodan de la Malovăț! Sunt șef de post în comuna asta!” Numai Dumnezeu putea să întoarcă astfel lucrurile. Eu nu-l mai cunoșteam pe Bebe, fiindcă era diferență mare de vârstă între noi. Era mic, când eu eram elev la Malovăț, plecasem apoi la seminar la Craiova, apoi la București la facultate, mă preoțisem la Craiova, schimbasem câteva parohii și în tot acest timp nu-l mai întâlnisem. El devenise om în toată firea, se căsătorise, era șef de post, se schimbase.
Am mai discutat cu Domnul Bebe despre oamenii din Malovăț și apoi ne-a urat drum bun și am plecat. Nu ne-a mai oprit nimeni până la Bârda. A fost unul dintre cele mai tensionate momente pe care le-am trăit.
Lasă un răspuns