A sperat și a luptat până în ultima clipă… Chiar dacă boala săpa nemiloasă în ea, smulgând fără milă din trupu-i zvelt de om al muntelui fărâmă cu fărâmă, nu a cedat nici o clipă. A luptat; dar a tot plecat… A plecat însă înainte de a fi murit și ultima noastră speranță. Într-un fel, poate că i-a râs în nas tocmai speranței deșarte. Poate inclusiv Morții, de care nu s-a temut niciodată.
A fost tenace în credința ei în Dumnezeu, lăsându-se în voia Lui. Și nu a plâns niciodată din cauza bolii. Nu s-a plâns și nu s-a întrebat retoric în fața lumii, de ce ea? De ce tocmai ea să fie lovită de o asemenea boală?…
A plâns doar când nu a fost înțeleasă. Pur și simplu când simțea că nu este suficient înțeleasă, căci nu dorea lauri de apreciere, ci doar încrederea celorlalți în ea.
A fost un om bun. Prea bun. Iar noi vom fi mai săraci fără ea. Și chiar dacă doare, gândul că a ajuns în lumea cerească unde își avea locul ca o constelație a zodiei ei, ar trebui să ne păstreze lacrimile pentru noi, cei de aici. Din această lume.
A fost un tovarăș de drum. Un camarad pe care îl știai mereu alături, acolo, tăcând, așteptând să ajungi la ananghie pentru a-i înțelege darurile cerești pe care le-a primit cu prisosință: Iubirea, Bunătatea, Demnitatea, Onoarea, Respectul și Încrederea. O mare încredere pe care nu întotdeauna am așezat-o în locurile lipsă din caracterele noastre.
Ar fi putut pleca poate din primăvara anului trecut, din clipa oribilă a descoperirii unei tumori imense. Dar a mai stat aici pentru a fi înțeles, cel puțin eu, ceea ce nu ne-am îngăduit, ca timp și răbdare, ani întregi…
Suferința ei a fost un exercițiu pentru mine. Am descoperit nu Omul, pe care îl știam, ci scânteia divină pe care o adăpostea în sufletul ei.
Deși ea era ceea care suferea din cauza bolii, a tratamentelor, a radioterapiei, de fapt lecția a fost pentru ceilalți.
Și nu îți spun: „Rămas bun, Cristina!”… Ci, învățând să mă rog, îți voi și îți vom păstra credința de a ne veghea Tu pe noi, cei rămași aici… Să fii mereu alături de noi, să ne călăuzești din lumea cerească devenită de azi, 26 februarie 2019, și a ta.
Omului, inginerului și redactorului de carte, Maria Cristina Drăgan, veșnică recunoștință pentru ceea ce m-a și ne-a învățat să fim…
Să ne veghezi…
https://rugaciune-si-suflet.blogspot.com/2019/03/sa-ne-calauzesti-si-ne-veghezi-tu.html
https://rugaciune-si-suflet.blogspot.com/2019/03/sa-ne-calauzesti-si-ne-veghezi-tu.html
Pare ireal, dar aşa cum există dragoste la prima vedere între un bărbat şi o femeie sau între un băiat şi o fată, cred că la fel, există o dragoste (asumată totuşi diferit) între două suflete, indiferent de sexul pe care îl au în această viaţă. Există ceva nedefinit, dincolo de noi, care ne aşează în faţa unui om şi pentru care simţim o licărire aparte aproape fără să ne dăm seama. O scânteie, o pozitivitate, ceva inexplicabil. Fără să ştii, te simţi atras de o persoană (şi nu vorbesc aici din punct de vedere sexual, desigur), pur şi simplu îţi place de ea, neştiind de ce. Dacă eşti întrebat ce anume îţi place la o femeie – tu femeie fiind – dai din umeri. Vorbesc de femei pentru că sunt femeie şi pentru că, de regulă, astfel de subtilităţi le percepem mai mult noi, sexul slab. Bărbaţii nu au fineţuri atât de profunde şi nu trebuie să se supere, dar aşa sunt construiţi.
Un zâmbet în special, într-o secundă aparte, o privire, un ton din vocea unei femei, pot răsturna un univers, pot răscoli o lume întreagă. În genere, îmi plac ochii oamenilor. În ei vezi liniştea, blândeţea, neliniştea, dar şi dragostea.
M-am întrebat adesea ce anume m-a făcut să n-o pot uita pe Cristina niciodată. Poate zâmbetul jovial, poate privirea plină de bunătate. O singură dată am văzut-o! Doar o dată. A fost mai mult decât suficient. Am fost şi sunt încă cu sufletul alături de ea. Mă gândesc adesea la ea. Cred că mi-a plăcut enorm bunătatea ei. Ca şi a lui Cezar. Iubesc oamenii buni. Toată lumea îi iubeşte. De ce? Fiindcă ei transmit iubirea prin comportament, prin atitudine, prin cuvinte, dar mai ales prin priviri. Alături de ei, simt că sunt şi eu bună, iar în lipsa lor, dispare şi bunătatea mea. E un soi de empatie, probabil. Dar această bunătate pe care o simt prin porii mei, de fapt, nu-mi aparţine mie, ci este împrumutată. De unde? De la ei, desigur. Ei vin cu ea, dar şi pleacă cu ea totodată. E a lor. Le aparţine. Dar tu, cel din faţa lor, o simţi. E ca o aură, ca o undă. Caldă, luminoasă, benefică şi pură. M-am gândit de multe ori cum să fac să am şi eu aşa ceva? Niciodată nu voi putea, spiritual, să-i ajung din urmă, darămite să fiu egalul lor.
Pentru ceea ce dăruiesc, pentru căldura, bunătatea şi lumina izvorâtă din adâncul sufletului lor, le mulţumesc. Lor. Lui Cezar, Cristinei. Două suflete complete. Pe care le simt, chiar dacă sunt departe, şi pe care le-am simţit mereu. Ştiu că ea nu e plecată. Şi nu va fi niciodată. Este nemuritoare. La fel ca noi toţi. E lângă Cezar. Şi va fi mereu. Îl va apăra şi îl va iubi etern. Cei care au iubit pe cineva cu adevărat şi acel cineva a plecat în Marele Necunoscut ştiu la ce mă refer.
Şi cred că cel mai frumos şi mai desăvârşit cadou pentru ea, ar fi să n-o dăm uitării. Cristina, stai fără nicio grijă! Vei rămâne în inimile noastre mereu. Să ai un drum lin, suflet bun! Să fii în lumina de veci, suflete binecuvântat! Şi nu uita să ne veghezi şi să ne ajuţi! Sit tibi terra levis!
Plange printre ramuri luna, noptile-s pustii …