Români, recuperați-vă țara!

În articolul „Dreptul de a fi român”, am desfășurat exemplele cele mai semnificative ale românilor din țară față de Brâncuși. Și am să vă dau acum un alt exemplu. Cazul „operelor necunoscute”, al pieselor cioplite în tinerețe sau mai târziu, dar neterminate, realizate stând pe prispă și făcute spre a fi dăruite. La început erau câteva, circa 47 de piese, dar prădătorii, vânătorii de comori, securiștii dornici de câștig, le-au multiplicat, au făcut zeci de falsuri, au umplut piața cu ele, au compromis astfel și au distrus cercetarea onestă. A trebuit să fac eforturi înzecite să deosebesc bobul de neghină. Descoperisem un nou Brâncuși, diferit de cel consacrat. Dar nu am avut înțelegere și sprijin.

Așa cum statul român a refuzat donația lui Brâncuși, atelierul său de la Paris, așa hapsânii au tăbărât asupra mea, să-mi închidă gura. Și erau printre ei și intelctuali cu pretenții, ca Radu Ionescu. În emisinuni TV și presă făcusem suficientă vâlvă, dar o coalizare incredibilă, a Ministerului Culturii și a unor așa-ziși experți din afară, au creat o diversiune anti-Brâncuși. Ei aveau puterea și numărul, însă eu avem adevărul. Cum să mă îndoiesc de ceea ce am găsit nou, insolit, la Hobița, Polovraci, Tismana, la nepoata lui Brâncuși, sculptorița Maria Pătrașcu-Brâncuși, care deținea o lucrare dăruită chiar de Brâncuși, și cu care a dormit toată viața sub pernă, fiindcă Brâncuși i-o dăduse să se joace cu ea, ca păpușă?!

Acesta era și idealul creator al lui Brâncuși, ca ei, copiii, să se joace peste operele lui! Această „păpușă” se numește Cap de isihast. Ce nume! Ce simbol! Oricând poate fi pusă alături de Cumințenia pământului sau de Rugăciune. Mie la sută Cap de isihast face parte din operele necunoscute, din acest nou Brâncuși. Și am continuat să caut și ce-am descoperit am publicat în volumul BRÂNCUȘI ÎN AMERICA (apărut, din motivele arătate, numai în ediție engleză pe Amazon, cu titlul BANCUSI IN AMERICA. THE CATALOGUE OF THE „UNKNOWN WORKS”).

Cel mai mare expert în opera lui Brâncuși, austriacul Teja Bach, nu cunoștea această comoară și mi-a scris personal, l-am invitat la lansarea cărții, la Târgul Gaudeamus, nu a putut veni, dar mi-a cerut cartea, mi-a dat adresa sa din München, i-am trmis-o, dar nu mi-a mai răspuns. Aveam să aflu că și-a însușit descoperirea mea și că a început să expertizeze „opere necunoscute”, așa cum mi-au spus unii români care au fost la el, și să câștige. El s-a coalizat cu „experta” Brâncuși de la Paris și taie și spânzură. Această coalizare în rău între hoții din interior și cei din afară, nu face bine cercetării. Adevărul suferă. Teja Bach nu s-a comportat ca un coleg, în spiritul cinstit al lui Brâncuși, ci ca un afacerist. Vrea să câștige de pe munca altuia, să ia totul de-a gata. Și blochează pe toate căile aflarea adevărului, dar Noul Brâncuși, o operă impresionantă, va triumfa fiindcă adevărul nu poatre fi ucis, ci doar acoperit sau amânat.

Am semnalat această situație ministerului culturii, miniștrilor săi, de la Andrei Pleșu la Theodor Paleologu. Dar nimeni nu a mișcat un deget. Ne este din nou confiscat Brâncuși, fără să existe nici o reacție românească, așa, ca în cazul antamarii lui Eliade, Cioran și Ionesco. Dimpotrivă, românii se ocupă de mizerii, mai nou, poate ați auzit, vor să-l deshumeze pe Brâncuși din Montparnasse și să-i ducă oasele la Hobița, să le îngroape lângă iubita sa mamă. Dar mormântul părinților lui Brâncuși nu se mai cunoaște, însăși casa lui muzeu s-a prăbușit, ca semn al grijei urmașilor pentru geniul lor, iar Brâncuși nu poate fi deshumat fiindcă e cetățean francez, și nici băiatul său, John Moore, făcut cu pianista Vera Moore, urmaș care este încă în viață, are peste 80 de ani, nu este de acord cu acest sacrilegiu.

Mi-aduc aninte de o întâlnire cu fostul ministru al culturii Andrei Pleșu, care a refuzat să accepte acest adevăr, faptul că Brâncuși nu putea să sculpteze direct Sărutul și Domnișoara Pogany, baza sculpturii moderne, opere realizate la Paris, el nu s-a născut geniu peste noapte, a avut o ucenicie, un parcurs. Operele necunoscute din tinerețe îl pregătresc pe acest Brâncuși consacrat, care avea să uimească lumea, ba americnaii l-au considerat și îl consideră „fondatorul artei moderne”. Dar ceea ce a creat el în anii 1900, nu a fost înțeles în țară. Dacă i-a fost respins un bust clasic, Carol Davila, cum ar fi acceptat acea comisie o lucrare ca Domnișoara Pogany? Numai la Paris își putea impune astfel de idei. Așa cum avea să se întâmple și cu mișcarea dadaistă și suprarealistă, așa cum am arătat pe larg în cartea SUPRAREALISMUL, foarte apreciată în America, de unul din cei mai mari galeriști ai genului, Emmanuel di Donna.

O listă de fapte semnificative dovedește dezinteresul României pentru o valoare ca Brâncuși. Rămas în țară, Brâncuși n-ar fi fost nimeni, ar fi fost îngropat, ca zeci de talente pe care le știm și s-au pierdut, fiindcă n-au avut curajul lui Brâncuși de a evada. În țară n-ar fi putut realiza niciodatră o sculptură ca Domnișoara Pogany, considerată de americani Mona Lisa în marmură. Ei i-au achiziționat toate oprele, i-au organizat sute de expoziții, unele cu participarea sa directă, începând cu expoziția de la Armory Show, când a fost împreună cu prietenul său, Henri Matisse, ca totul să culmineze în anul 2018, cum am arătat, când lucrarea La jeune fille sophistiquée a fost licitată la Casa Christie’s și achiziționată cu suma record de 71 milioane dolari.

Această nouă faptă americană confirmă Declarația lui Brâncuși din 1955 (vezi articolul precedent), declarație care a venit și pe fondul unei mari tristeți pricinuite de refuzul donației sale. El și-a donat atelierul de la Paris statului român, care însă l-a refuzat, spunând că nu acceptă un asemenea dar de la un artist decadent, cu o operă care face de rușine România socialistă! Atunci Brâncuși și-a depus pașaportul românesc și a cerut cetățenie franceză, care i-a fost acordată. A murit ca francez, îngropat în pământ francez (cimitirul Montparnasse). Deci Brâncuși a fost forțat ca la bătrânețe, cu puțin înainte de a muri, să întoarcă spatele țării în care s-a născut, pe care a iubit-o ca ochii din cap și i-a ridicat monumente. Ce o fi fost în sufletul celui mai mare român, care a fost nevoit să întoarcă spatele României, care n-a vrut să mai audă de ea?! Muzeul Național de Artă s-a grăbit atunci să-i organizeze o expoziție, dar Brâncuși n-a venit la București de frică să nu fie arestat, gândindu-se că e o capcană.

*

Așa cum avea să facă mai apoi și Mircea Eliade, un alt mare român, mare ortodox, care a cerut să fie incinerat, după ce pe patul de moarte a refuzat să se spovedească unui preot român. Tot episodul, povestit chiar de acest preot, îl descriu în cartea Răstignit în America. România s-a dovedit ingrată și cu George Enescu, adevăratul sfânt la neamului, căruia i-a refuzat dorința de a reveni acasă și a muri pe pământul natal, de a fi îngropat la Tescani, acolo unde terminase opera Oedip și unde își făcuse cavoul. A murit departe de țară, singur, într-un hotel mizer, după luni de cumplită suferință. L-a ajutat România cu ceva? Dimpotrivă, l-a împins spre agonie. Dacă nu era fidelul lui elev, Yehudi Menuhin, să-i aline suferința, să se ocupe de înmormântare, trupul i-ar fi fost furat și cine știe ce mai făcea Maruca, soția lui, pe care atât a iubit-o, dar care s-a grăbit să vândă casa lui Enescu și tot ce avea mai de preț. Păcat că nu a știut Brâncuși de suferința lui Enescu, sigur l-ar fi ajutat, cum i-a ajutat pe mulți români. Enescu și Brâncuși s-au cunoacut în 1947, la Ambasada Romîniei de la Paris. De atunci nu mai avem date despre vreo altă întâlnire de-a lor. Dar nici Ambasada nu a făcut nimic. Oficialitățile se comportau la fel cum o făcuse Petru Groza, care i-a refuzat reîntoarcerea în țară. Enescu de devenit un caz mondial de urgisire.

Iar după această comportare nefirească și dureroasă, ce a făcut România, puterea comunistă de la București? Ca un fel de pocăință, de reabilitare morală, a unei vine de les majestate, i-a făcut un festival, numai ca să profite de faima compozitorului. Dar după prima ediție, din 1958, la care au participat prietenii internaționali ai lui Enescu, celelalte ediții au dat-o pe muzică socialistă, festivalul ajungând un festival sovietic, în care Enescu nu mai era cântat. Situație care s-a perpetuat până la ediția din 2017, după eforturi imense pe care le-am făcut să repet în neștire că banii poporului român sunt dați să fie cântată muzica lui George Enescu în primul rând. Festivalul a avut ani buni un președinte străin, originar din România, Ioan Holender, care îl considera pe Enescu compozitor de mâna a doua, nu era departe de ștampila „decadent”, pusă de comuniști lui Brâncuși, ba papa Holy a declarat public la conferințele de presă că Enescu e „nul la capitolul muzică vocală”, el a spus-o, Holender, care a fost directorul operei din Viena, dar care nu auzise parcă de Oedipe, cea mai importrantă operă din sec. 20, considerată de toți cântăreții lumii o operă a viitorului. El nu-i cunoștea lui Enescu liedurile, inclusiv cele pe versuri de Carmen Sylva, nu-i cunoștea concertele, poemele simfonice și simfoniile cu cor! O nenorocire! Ani de zile Festivalul a fost o bătaie de joc, toți banii, sume uriașe, s-au dus numai la străini, la amicii germani, în primul rând, ai lui Holender, la toți prăfuiții și epavele, pe care nu le mai invita nimeni, la nici un festival. Evident, totul cu concursul Ministerului Culturii, în frunte cu Artexim, care își lua partrea. Ei au profitat imens de pe urma Festivalului, implicit a operei enesciene, așa cum a profiat și profită Teja Bach de opera lui Brâncuși, fără să fi dovedit că este un expert de talia lui Barbu Brezianu. Dar așa se întâmplă când românii nu știu să-și gospodărească valorile, profită străinii.

Așadar, unor astfel de genii, ca Brâncuși, Enescu, Eliade, țara a refuzat să le acorde dreptul de a fi români. Acest drept a ajuns să fie un blestem. Semnificativ este faptul că nici unul nu a fost făcut membru al Academiei Române cât a trăit, ci post-mortem, probabil de rușine. Și Emil Cioran, și Eugene Ionesco, la fel. Ba însuși Eminescu este membru-postmortem, deși Academia a fost înființată în anul 1866, când el trăia. Academia a devenit un cimitir al elefanților. O epavă. Un debușeu al demnitarilor comuniști. Un Bârlădeanu era membru, dar Marin Preda sau Nichita Stănescu, nu. Lista academicienilor fără operă este impresionată! Mulți sunt membri cu plicul, ca și parlamentarii. I-a păsat cuiva vreodată de valori? L-a mișcat pe cineva grija/răspunderea să-l facă membru pe Brâncuși cât trăia? El a fost făcut membru post-mortrem abia în 1990, după revoluție. Și Brâncuși își continuă cariera de artist singular, universal, fără ca milioane de oameni să știe că fost român (în multe muzee el este trecut ca artist francez). Când am revenit anul trecut în țară, am aflat cu stupoare că nimeni nu știa de evenimentul de la Casa Christie’s, de recordul atins de Brâncuși cu Portretul lui Nancy Cunard. Credeți că dacă există printre dvs un geniu, și face o minune, cuiva în România îi pasă? Mă gândesc la oficialități. Au fost obtuze în comunism, sunt și acum.

E o soartă incredibilă, tragică, această ruptură între marile valori ale României și țară. Blestemul de a fi român, așa cum a scris nu o dată Mircea Eliade, așa cum fac mulți români pe care-i cunosc și care se feresc să se prezinte în străinătate ca fiind români! Nu știu cine a acceptat România așa cum este, care dintre valori? Valorile din țară, de tipul triadei Patapleșanu, în fruntea unei găști numită „intelectualii lui Băsescu”, nu au făcut decât să împroaște țara cu noroi, să-l bage pe Eminescu în debara, să scrie negru pe alb că „România are structura fecalei”, da, sigur, au fecalizat-o, profitând la maximum de banii țării, de onoruri, de funcții politice și culturale. Au jecmănit cât au putut țara din interior, parcelă cu parcelă. Evident că Eminescu era/este cel mai mare adeversar al lor și trebuiau să-l bage la debara. Și-au tradus opera lor de doi bani în toate limbile pământului (Liiceanu nu se mai satură de liichelisme, cărți de nimic, scrise fără talent), în timp ce pe Eminescu l-au abandonat, nu găsești o carte de-a lui în librăriile din America, Spania, Italia sau Germania! Eminescu! Să nu ne amintim cum a fost omorât Eminescu, trădat de Slavici și Maiorescu, dar și de Caragiale, apoi băgat cu forța într-un sanatoriu și omorât! Spiritul lui Eminescu trăiește însă. Și el nu ne lasă să trăim cu blestemul de a fi români. Eminescu spunea că a fi român nu este o mândrie, ci o datorie, iar Blaga vedea condiția de a fi român prin prismă patriotică, a renunța de a fi român echivalează, zicea el, cu trădarea de patrie! Oricum, cele mai mari valori ale României nu au acceptat să trăiască în umilință. Așa cum nu acceptă azi nici milioane de români, care nu primesc dreptul de a fi român în țara lor, îl primnesc în afară. Aeroportul Otopeni a devenit un exod al plecărilor din țară al acestor copii abandonați. Și din rândul lor vor apare, nu mă îndoiesc, noii Brâncuși, Enescu, Eliade…

*

În America am zeci de exemple de felul cum unele popoare sunt puternice fiindcă există o mare unitate între cei plecați și cei de acasă. Irlandezii, evreii, japonezi, chinezii, sud-corenii, unguri și zeci de alte popoare au știut să creeze punți între exterior și interior. Numai românii nu știu, refuză, există o îngrozitoare prejudecată. Preferă să-i alunge pe incoruptibili și incomozi ca Brâncuși, Enescu, Eliade, ca mulți români din familia lor spirituală, și să trăiască ei, hoții, fercitți. Ca dl. Bela Dan Krizbai, dacă știe cineva cine este acest domn. Să jecmănească ei, în voie, țara.

Nu trebuie să merg mai departe, mă refer acum direct la mine, la familia mea. Cum scriu într-o carte, Indiggo Twins, dedicată fetelor mele gemene, ele au plecat din țară forțate de o mare nedreptate descoperită la Eurovision, când s-au prezentat cu o melodie a lui Dieter Bohlen, fiind chiar și el prezent la TVR, în studio, dar hoții au închis posibilitatea de a vota, au falsificat votul, și-au bătut joc de partciparea fetelor. S-au adunat mai multe nemulțumiri, felul cum au fost furate de roluri la Universitatea de Teatru, pe care au absolvit-o, felul cum erau tratate la unele treleviziuni din țară, când li se puneau condiții umilitoare, de neacceptat. Atunci ele s-au decis să plece. Au urmat niște cursuri la Köln, apoi au colaborat cu Dieter Bohlen și alți compozitori germani, care au făcut din ele niște staruri, cu imagini pe prima pagină a cotidianului „Bild”, apoi Diter Bohlen le-a încurajat să merargă în America, fiindcă ele au structura show-ului de tip Broadway. Așa au făcut. Au ajuns în America și după zece ani de muncă, au reușit să aibă un spectacol, Wicked Clone, chiar pe Broadway, care se joacă de ani buni cu un mare succes. Este un spectacol despre România, despre istoria ei, văzut mii de oameni de pretutindeni, de foarte mulți români din diaspora americană, dar nu a venit să-l vadă nici un reprezentant al României de la ICR, ONU, consulat sau ambasadă, deși au fost invitați de zeci de ori. Asta e țara, românii ei oficiali, de o ingratitiudine totală. Si poporul român îi plătește regește, cu mii și mii de euro. N-aș avea nimic împotrivă dacă ar face ceva pentru el, dar nu, fac numai pentru ei și odraslele lor! Vor numai să profite, atâta, nu te ajută cu nimic, cu nici un ban, cu nici un gest. Niște monștri!

Și am să vă mai dau un caz: Mi s-a desfăcut contractul de muncă la TVR în timp ce filmam serialul Dunărea sacră, o ecranizare după Memento mori, poemul lui Eminescu, singurul film românesc în care apare ca personaj Iisus, un Iisus al Deltei. Am realizat 47 de filme la TVR, majoritatea docudrama, unul și unul, hotărât fiind să duc la capăt proiectul „Istoria culturii române din perspectivă religioasă”, dar Teroriștii din turn (vezi cartea cu acest titlu) m-au oprit în mod laș, nulități de șefi ca Hadjiculea, Serafim sau Dincă au oprit seria acestor fapte, au anulat filme ca triada Eliade-Cioran-Ionesco, au oprit proiectul „Doina” (proiectat sa-l fac cu Adrian Pintea), apoi au respins scenariul “Nae Ionescu – românul verde”, cu Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal, ca și “Măștile lui Caragiale” (vezi toată lista în cartea amintită), mai mult, l-au dat și pe Iosif Sava afară, cel care îmi aproba subiectele! Să nu-ți iei lumea în cap? Am aflat că mi-au desfăcut contractul de muncă atunci când m-am dus să-mi iau salariul și casiera mi-a spus “dar dvs nu mai sunteți salariatul TVR”! Si ce-a făcut marele sindicat al lui Iuga față de această nedreptate? Nimic. Așa ceva n-a mai trăit cred nici un creator român!

Ba unul dintre proiecte a avut o istorie și mai bizară. După fapta teroriștilor din Turn, am depus la CNC proiectul Mirabila coincidență sau Pe urmele portugheze ale lui Lucian Blaga, Mircea Eliade și Carol al II-lea, un rar document cultural și istoric, dar a fost respins. De ce? Pentru că nemernicii nu voiau să se afle de ce aceste personalități au fost ultragiate, despre compromisurile la care a fost supus Blaga, de ce Mircea Eliade nu a vrut să se mai întoarcă în țară, de ce Carol al II-lea a preferat exilul condiției de a fi român. Citiți Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade, e un document copleșitor, din care aflăm de ce Eliade nu s-a mai întors în țară, de frică să nu fie omorât, fiind direct amenințat cu moartea, spunându-i-se că dacă se întoarce, va fi arestat, judecat ca legionar și împușcat. Ce fel de legionar a fost, ne spune el cu o sinceritate dezarmantă. A fost o singură dată, de curiozitate, la o ședință legionară, așa cum a fost și Dostoievski o singură dată la un cerc al socialiștilor și aruncat pe viață în Siberia! Lui Eliade i s-a adus o vină imaginară. Aura de legionari atribuită lui Eliade, Cioran și Ionesco este un mit. Sunt pagini tulburătoare, incredibile, despre blestemul și dreptul de a fi român.

Despre dreptul de a fi român a scris Eminescu cuvinte grele la adresa trădătorilor de neam, a fariseilor politici, a canaliei de pe uliți. Dar nimeni din țară nu vrea să ia aminte la aceste adevăruri. De ce? Fiindcă românul incoruptibil, format în climatul muncii din străinătate, îi deranjează, îi arată cu degetul pe hoți, și ei n-au nevoie de asemenea „fani”. Au nevoie de slugi, ca Patrapievici, Pleșu sau Liiceanu, care să închidă ochii și să fie în cârdășie cu ticăloșeniile lor. De ani de zile mă chinuiesc să fac punți cu țara mea, dar nu reușesc, din motivele corupției care guvernează țara. Cazul Cuza e un nou exemplu trist, pe care vreau să-l abordez într-un film.

Un spirit incoruptibil nu poate veni decât din afară, de la românii de pretutindeni. Azi e imposibil să se nască din interior un nou Avram Iancu. Românii din afară sunt capabili și trebuie să recâștige bătălia cu corupția, să reinstureze virtuțile României profunde. Țara îi forțează pe românii plecați să-și ia cetățenii străine, să moară departe de casă. Așa cum s-a întâmplat cu Brâncuși, Enescu, Eliade Cioran, Ionesco, Victor Brauner și sute de alte valori care au făcut ca România să fie cunoscută în afară. Dar probabil că din acest motiv sunt urâți acești români din străinătate, fiindcă lumea nu-i cunoaște decât pe ei. În America, toată lumea a auzit de Brâncuși, dar de România foarte puțini, iar cei mai mulți știu că Budapest este capitala României. Confuzia dintre Budapest și Bucharest este curentă și nu se face nimic împotriva ei. În zonele turistice ale bibliotecilor americanre, unde sunt albume și hărți geografice, România lipsește. Politica culturală a României este la pământ, ba, atunci când se manifestă, ca „poneiul cu zvastică” sau „ardeiul in vagin”, mostrele lui Patapievici, este una anti-românească. Românii din străinătate fac eforturi imense să reabiliteze imaginea curată și demnă a României. Tragedia Românei de azi, ajunsă Românica, este această mare prăpastie dintre interior și exterior. Cunosc bine această situație, am scris mii de pagini despre ea, de când am pășit prima oară în Occident, acum 30 de ani, după revoluția din decembrie 1989. De reținut că în afara țării, există deja o altă Românie, care s-a consolidat treptat-treptat. Cei din afară, milioanele de suflete urgisite, trebuie să-și ceară dreptul de a fi români.

Dacă după evenimentele din decembrie 1989 se spunea că revoluția a fost confiscată de Ion Iliescu și ai lui (securitatea), acum, după 30 de ani de chin și jale, e mult mai grav: hapsânii, monștrii de la putere, au confiscat România. Am transmis mesajul meu românilor din Germania și il transmit acum și românilor de pretutindeni: sarcina voastră este să recuperați România furată! Recuperați România pentru viitorul copiilor voștri! Mareșalul Antonescu vă striga: Români, treceți Prutul! Eu, scriitorul român binecuvântat de Dumnezeu cu 100 de cărți, vă strig: Români, recuperați-vă țara!

2 Responses to Români, recuperați-vă țara!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*