Arhiva zilnică: 16 februarie 2019

Minimonografia „Poienile Izei” a muzeografului Vasile Timur Chiș

Data: 12 iunie 2025 by George Petrovai

Întâmplarea, numită de Alexandre Dumas-tatăl „Soluția de rezervă a lui Dumnezeu”, a făcut ca, în urmă cu câteva zile, să stau la aceeași masă cu Ion M. Botoș (român de pe malul drept al Tisei), Ioan Ardeleanu-Pruncu, Ion Mariș și Vasile Timur Chiș, iar amabilul și expeditivul muzeograf sighetean (mă rog, așa cum îl știu de ani și ani), ne-a dăruit fiecăruia câte un exemplar din elegantul ghid Poienile Izei. Fiind pe picior de plecare, pe loc am apreciat nu numai suplețea cărții, care oferă date monografice, ci și expresivitatea pozelor (vreo 200, cum am constatat ulterior), precum și explicațiile grăbite ale autorului despre câteva picturi din altarul bisericii de lemn Sfânta Cuvioasă Parascheva. Curiozitatea fiindu-mi astfel stârnită, abia am așteptat să ajung acasă, ca să parcurg minimonografia în liniște și pe îndelete. Așa am aflat că ea a apărut în anul 2024 la Editura Muzeul Maramureșului, în colaborare cu mai multe entități (Primăria și Consiliul Local Poienile Izei, Asociația Centrul de Ecologie și Turism Maramureș, Muzeul Maramureșean Sighetu Marmației), și că proiectul a fost realizat cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș. Apoi, după atenta citire a acestei lucrări, am fost atât de încântat de ea (totul fiind tratat simplu, științific și expresiv, în principal cu ajutorul fotografiilor, asta deoarece – ne asigură Confucius – imaginea valorează cât o mie de cuvinte!), încât, iată, consider că și-a atins în întregime scopul, nu doar pentru uzul turiștilor străini de țară și județ, ci și pentru cel al majorității maramureșenilor, astfel de „călăuze” meritând să fie elaborate despre fiecare localitate cu pretenții cultural-turistice.

Da, căci ghidul lui V. Timur Chiș începe cu așezarea geografică și localitățile înfrățite cu Poienile Izei (orașul francez Maxeville, din anul 2005), inclusiv toponimul (Satul Poiana) și legenda actualei comune; continuă cu istoria ei (prima atestare, sub numele de Polyana Ujfalu sau Satul Poiana, datează din vremea regelui Sigismund – 27 septembrie 1418), capitol în care sunt menționate toate recensămintele (de pildă, la cel din1941 apar 1208 locuitori – 1057 români și 151 evrei, pe când la cel din 1956 sunt înregistrați 1171 locuitori, toți români), precum și eroii căzuți în cele două războaie mondiale, în memoria cărora, comunitatea a ridicat, în anul 2000, Crucea Monument, pentru ca în 2018, cu ocazia centenarului Marii Uniri, preotul Ioan Vădean să finanțeze Crucea Comemorativă a Eroilor, una din cele mai mari cruci metalice maramureșene (15 metri înălțime, șase metri lățimea brațelor), închinată memoriei tatălui său, mort în închisorile comuniste; lucrarea continuă cu un istoric al credinței ortodoxe, al preoților ce-au slujit în această localitate și, îndeosebi, al bisericii de lemn Sfânta Cuvioasă Parascheva, edificată în anul 1632 și pictată în stil eclectic („combină reminiscențe tradiționale cu elemente specifice sfârșitului de secol XVIII”) de către zugravul Gheorghe Plohod, iar astăzi monument UNESCO, adică principala atracție turistică prin stilul ei gotic (acoperiș cu poală dublă/etajat) și prin picturile interioare (îngeri, Sfânta Treime, ispita șarpelui, alungarea din Eden, Judecata de Apoi și cetele celor de altă confesiune – evrei, turci, tătari, arapi/arabi, țigani); capitolul credinței este dezvoltat de autor atât cu poza noii și impozantei biserici Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (construită în perioada 1987-2003, sfințită în anul 2003), cât și cu imagini și atractive explicații despre/din cimitirul ortodox (cruci de mormânt „ce imită crucea Cavalerilor de la Malta”, troițe mai vechi și mai noi, din lemn sau metal), ba chiar și din cel evreiesc; desigur, meticulosul și conștiinciosul autor nu uită să prezinte cititorilor și/sau turiștilor portul popular femeiesc și bărbătesc (opinci de oargă/din piele, obiele, strinci sau ciorapi croșetați, bilgăre sau cizme din piele tare, cămeșă, sumnă sau fustă creață, zadii, pieptar, sfeter sau pulovăr, pânzătură/batic, lecric sau haină din pănură și gubă sau haină din lână albă, respectiv opinci, obiele, cămeșă, sfeter, cioareci, gatii sau pantaloni largi de vară, pieptar, lecric, gubă, cușmă, clop), activitățile economice (creșterea vitelor, exploatarea pământului, turismul), manifestările culturale (Horea Poienarilor), sărbătorile religioase (de ex. Viflaimul, cu ocazia sărbătorilor de iarnă), fauna și flora locului.

Nu întâmplător, scopul turistic al minimonografiei Poienile Izei este confirmat de harta turistică de la sfârșit, hartă pe care sunt marcate traseele turistice, instituțiile publice (primărie, poliție, școală muzeu etc.), locurile de popas (pensiuni, pescărie) și atracțiile turistice ale comunei (biserică, cimitir, cruci, troițe).

Când totul e viceversa…

Data: 12 iunie 2025 by Grid Modorcea

Postul Cinemaraton îmi apare pe zi ce trece ca un spectator nebun după comedia românească, în special după filmele lui Geo Saizescu, care este un fel de Monseur Hulot (Jacques Tati) al nostru. Și ca personaj, cu nelipsita-i umbrelă neagră, este întruchiparea stilului crazy, dar pe linia tradiției românești, a persoanjelor populare cu proști. Proștii sunt perfect ilustrați în filmele lui Saizescu, proști de toate soiurile, deși predilecți sunt proștii deștepți, care adică nu sunt proști de tot. Cum e Păcală față de Tândală. Și actorul care s-a mulat cel mai bine pe astfel de personaje este Sebastian Papaiani, care s-a aflat într-o relație privilegiată cu Geo Saizescu, regizorul care l-a distribuit în multe filme de-ale sale, începând cu Un surâs în plină vară (1963), Balul de sâmbătă seară (1968), Astă seară dansam în familie (1972) şi culminând cu Păcală (1974), un film emblematic pentru comedia cinematografică românească. Geo şi cu Papi se înţelegeau de minune, din gesturi, din priviri, fiindcă amândoi aveau în vine o smintenie creatoare, un vertij pe care eu l-am numit „iuţirea de sine”. Geo, care era şi el un excelent actor, i-a imprimat lui Papi această stare de prosteală artistică, s-o mai numim suprarealisă sau, pe limba lui nenea Iancu, viceversa.

Geo Saizescu a impus în comedia românească genul viceversa, care nu este altceva decât stilul crazy românesc, foarte potrivit cu folclorul românesc, cu tradiţia lui lumească, dar şi cerească. Iar când istoria s-a degradat, când el a ieşit din tradiţie şi s-a denaturat, s-a stricat, s-a împuţit, ca în perioada post-decembristă, Geo l-a numit harababură. El a făcut şi un film despre noua societate românească numit chiar Harababura (1990), după care a şi scos o revistă cu acelaşi titlu, în care am avut şi eu publicate câteva articole. Ba Geo, pentru spiritul meu polemic, m-a şi onorat în anul 2007 cu Premiul „Valentin Silvestru” acordat de Fundația „Păcală” pentru „violența satirică și sarcasmul său umoristic, prezent în scrierile sale romanești, ca și în duelurile sale… cinematografice”, aşa cum scrie pe diploma pe care am primit-o la ceremonia de la Casa Oamenilor de Ştiinţă.

Ceea ce n-am scris niciodată când el trăia, iată scriu acum şi poate că spiritele superioare care ne călăuzesc îi va semnala mesajul meu. Așa cum Caragiale a marcat politica românească, pe ideea că totul e viceversa, cum vedem și astăzi, așa și Geo a pus pecetea pe harababura în care trăim. Evident, Sebastian Papaiani mi-a prilejuit aceste meditaţii noi despre opera lui Saizescu. Şi care ar fi noutatea? Consider că filmul Păcală, prin finalul său, un final lung, de circa 20 de minute, face din Geo Saizescu un Bruegel al românilor. Ceea ce vedem în acest film reflectă un univers asemănător cu al flamandului Peter Bruegel cel Bătrân (1525 – 1569), supranumit Pictorul Ţăranilor, fiindcă a surprins ideal inocenţa vieţii de la ţară, a vieţii simple, cotidiene, adesea în uimitoare peisaje hibernale. Lumea văzută de el e plină însă de cruzime şi păcate, dar domină spiritul ludic, veselia, iar răul este tratat în spirit ironic, caricatural. În toate tablourile sale, apare parcă un Păcală care stă la masă cu moartea şi lăcomia, cu desfrâul şi păcatul.

I-am văzut tablourile de aproape la Metropolitan Museum of Art, Tate Modern, Prado, Luvru şi alte mari muzee ale lumii. E o fericire să vezi opera lui pe viu. Iar Păcală, acest personaj suprarealist, care umblă cu uşa casei după el, lipită de spate (aşa a înţeles el expresia mumă-si „trage uşa după tine”), pare rupt din lumea trăsnită, absurdă, a lui Bruegel, fiindcă absurdul se naşte din concretizarea metaforelor, din luarea ca atare, mot-à-mot, a expresiilor sau a vorbelor de duh.

Filmul Păcală seamănă cu tablouri ca Nunta ţărănească, Lupta dintre Carnaval şi Post, Dans ţărănesc sau Ţara trândavilor. De altfel, Bruegel picta în spiritul tradiţiei, putând fi asociat cu înaintaşul său, Hieronymus Bosch, cu ceea ce ne-a lăsat în fabulosul triptic numit Grădina plăcerilor.

Însă acest spirit ludic popular nu a fost prins de nici un pictor român, dar l-a prins Geo Saizescu în filmul Păcală, tot o pictură a plăcerilor, fiindcă a filma înseamnă a picta cu imagini. Toată lumea e viceversa. E o nebunie generală, toate personajele, circa 50, fac drăcii, sunt implicate într-o harababură sui-generis, o vânzoleală cum nici Sorescu, nici Amza Pellea, nici Marin Preda, şi nici un alt scriitor cult, preocupat de reflectarea specificului naţional, cu panaş oltenesc, nu au reuşit.

Oamenii stau prin copaci, sar ca nebunii în apă îmbrăcaţi, cu notabilităţile satului în frunte, se ceartă, se împacă, se îmbrăţişează, protestează, fac gură mare, hărmălaie, fură, mănâncă, se păruiesc, se hlizesc ca netoţii, se agită fără nici un sens, în timp ce Păcăliţa stă să fie spânzurată, își așează lațul pe umeri ca pe o podoabă, dar minunea se petrece, Păcală apare și o salvează de la ştreang. Spânzurătoarea la români devine o bufonadă, totul este bulversat, nimic nu se mai leagă, deşi tocmai acest univers dezlânat, bramburit, constituie adevărata ţesătură a unei comunităţi, a satului românesc, văzut prin prisma unui personaj ca Păcală şi a lumii lui, din care nu lipseşte nici Tândală, nu lipsesc nici popa, nici primarul, nici vardistul, nici perceptorul, judecătorul, cârciumarul, pădurarul, nimeni, toată protipendada şi toţi proştii, harnicii şi paraziţii, chibiţarii şi zurlii, toboşarii şi bandiţii, sunt prezenţi. Şi, evident, animalele şi păsările domestice printre picioarele lor.

E o lume răsturnată, ieşită din matcă, o harababură creatoare, idee pe care Geo a dus-o mai departe în toate filmele sale, în special în Păcală se întoarce (2006), filme „păcăleşti”, unde apar şi alţi actori ai stilului viceversa, ca Dem Rădulescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Vasilica Tastaman, Octavian Cotescu, Dumitru Furdui, Puiu Călinescu, Draga Olteanu Matei, Aurel Cioranu, Cosma Braşoveanu şi alţi faimoşi comici. Avea talentul de a face distribuţii harababuriene, de a şoca unind toate generaţiile, toate caracterele, de a armoniza extremele, de a o pune pe Ioana Bulcă lângă Stela Popescu, pe Adela Mărculescu lângă Magda Catone sau pe Ernest Maftei lângă Șerban Ionescu. Dar acest spirit a fost radiant şi de el s-au molipsit toţi comediografii români. Până şi Sergiu Nicolaescu îl preia în Nea Marin miliardar.

În cartea Suprarealismul arăt în detaliu că România este o ţară suprarealistă, nu-i artist să nu adauge pecetea sa, iar Geo o reprezintă ideal în film, însă nu în spiritul marilor avangardişti, unor suprarealişti ca Victor Brauner, Jacques Hérold, Jules Perahim, Marcel Iancu şi alţi interbelici, ci în spiritul lui Bruegel, dacă ne referim la arta plastică, la o imagine universală, şi în spiritul popular, al folclorului românesc, profund viceversa, aşa cum îl găsim în special la Anton Pann şi Ion Creangă.

Contextul ca determinare a cuvântului…

Data: 12 iunie 2025 by Alexandru Florin Țene

Pentru a ne face să înţelegem această determinare Al. Rosetti scria „Cuvântul, nu există decât prin context şi nu e nimic prin el însuşi. Contextul determină sensul cuvântului există“ (Filosofia cuvântului, Editura Fundaţiilor, 1946, p.70). Noţiunea de context a fost abordată atât de Ch.Bally în „Traite de stylistique francaise, I, p.116“, cât şi de Alf Sommerfelt în „La langue et la societe.Caracteres sociaux d`une langue de type archaique, Oslo, 1938, p.125“, care văd în studiul contextului o axiomă a semanticii şi lexicografiei modern. Desprinderea cuvântului dintr-o frază sau propoziţie care-I determină sensurile particulare în funcţie de intenţia vorbitorului nu e posibilă decât atunci când cercetarea îşi propune să facă abstracţie de vorbirea individual (la parole), rămânând doar la consideraţiile de ordin theoretic menite să dezvăluie trăsăturile generale ale limbii (la langue), ca system de semen, şi în consecinţă ale cuvântului privit ca unitate fundamental a limbii.

În limba literară, în limba poetică şi cea jurnalistică, dar şi în vorbirea uzuală, situaţia este alta, deoarece cuvântul izolat are sens diferit de sensul pe care îl capătă în frază, aceasta constituind mediul natural al cuvântului. Această observaţie o face şi Al.Rosetti în „Despre unele problem ale limbii literare, Bucureşti, E.S.P.L.A, 1955, p. 10“.„Orice cuvânt poate evoca întotdeauna ceea ce susceptibil să-i fie asociat într-un fel sau altul“, afirmaţia aceasta făcută de F.de Saussure în „Cours de linguistique generale, p.174“, presupune raportarea cuvântului la alţi factori sau la un ansamblu apt să provoace astfel de asocieri. Acest ansamblu poate fi o sintagmă, un anunţ sau o frază. În atenţia lingvistului, unitatea ultimă pe care el o socoteşte, pe bună dreptate, şi de care se ocupă este fraza. Aceasta fiind, cum o caracterizează A. Martinet, cel mai mic segment în stare să reprezinte perfect şi integral vorbirea (le discours), aşa cum analizează în „Reflexions sur la phrase, în Language and Society, Melanges Jansen, Copenhague, 1961, p. 113“. Această lingvistică a discursului a purtat mult timp un nume glorios, acela de retorică, însă datorită unui vid istoric ea a trecut de partea artelor frumoase şi acestea, separându-se de studiul limbii, a fost necesar ca problema să fie reluată. În prezent, linvistica a discursului, având o nouă haină, nu este dezvoltată, dar ea este postulată de către lingviştii: Z.S.Harris, N. Ruwet etc.

Studierea contextului urmăreşte implicaţiile lingvistice care depăşesc unităţile gramaticale. Ea îşi găseşte aplicarea în analiza structurii stilistice a textului literar, cum a procedat Tudor Vianu în „Contexte legate şi nelegate din punct de vedere stylistic, în Problema metaforei…, p. 151“ , care sublinia prin semnalare că astfel de cercetări au fost până acum, în general, neglijate. Raporturile dintre dintre limbaj şi context, examinate din punct de vedere lingvistic şi fundamentate pe experiment, au fost studiate în anii din urmă de Tatiana Slama-Cazacu în lucrarea „Limbaj şi context, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959“, unde se găsesc şi nenumărate sugestii utile pentru cercetătorul funcţiei stilistice a contestului.

Pentru a înţelege mai bine trebuie să facem deosebirea între contextul gramatical şi contextul stilistic. Analiza gramaticală a unui text este supusă regulilor categoriilor lingvistice dintr-o anumită structură, limitată, a comunicării verbale. Ea ţine seama de felul general în care se realizează raporturile dintre gândire şi formele ei de exprimare lingvistică. Având ca scop descrierea sistemului limbii şi clasificarea faptelor ei potrivit categoriilor lingvistice, analiza gramaticală are ca obiect de studiu materialul sonor al cuvântului, sensurile lexicale, formele şi relaţiile dintre cuvinte, exprimate în unităţi sintactice. În orice caz, analiza contextului nu poate fi suplinită printr-o analiză gramaticală de tip clasic frază cu frază, şi nici printr-o interpretare literară a conţinutului detaşat de formele şi particularităţile lui de comunicare artistică. Subliniem că subtextul nu are o existenţă proprie în afara contextului gramatical, ci este o realitate implicatăp în text şi manifestată prin el. Atitudinea disimulată în unele din mijloacele de expresie, cum ar fi : intonaţia, fonetismul, lexicul, a autorului, fie el vorbitor sau scriitor, prezenţa acestora trebuie raportată la o stare de conştiinţă, la ceva ce se ascunde, nu îndeajuns totuşi, îndărătul enunţului, fără să se deducă în întregime din fiecare unitate sintactică luată în parte, ci din relaţiile pe care le contractează ansamblul lor şi pe care le unifică, asemenea unei plasme, o stare psihică, de gândire, de sentimente, de emoţii.

Pensiile speciale și banii cultelor religioase…

Data: 11 iunie 2025 by Diana Maria Brăgaru

De fapt, pensiile speciale înghit de 12 ori mai mulți bani decât toate cultele religioase! De aceea, m-am saturat de proști. Indiferent din ce parte a baricadei politice s-ar afla, indiferent de sexul pe care îl au sau cred ca îl au, indiferent de orice criteriu ați vrea. Citesc și mă crucesc… De cel puțin douăzeci de ani se duce o luptă pe față împotriva Ortodoxiei. A început subversiv, a ajuns pe față! Biserica și preoții sunt prezentați drept inamicul numărul unu al societății. Și nu doar de către progresiști. Nuuuu, ci și de credincioșii de net, care postează icoane cu sclipici, rugăciuni, dar care, ce să vezi, nu au nevoie de Biserică și de preoți! Că majoritatea acestor mirifici se duce o dată pe an, (dacă se duce) și numai la anumiți preoți „„cu har” – că ei au și harometru în dotare! În căpșoarele lor, credința s-a teleportat de la Hristos până în prezent! Nu a fost transmisa în Biserica, prin preoți! Nuuuu! Bisericile și preoții sunt inutili! Doar consumă de la buget! Fără biserică și preoți ar curge lapte și miere, ăștia sunt „bampiri care suge sângele boborului!” Și ăștia își imaginează că ei sunt mai breji decât progresesiștii! Papadia ei de treabă, ce fac mândria și prostia din om!

Așa că o iau de la capăt!

Mă, deștepților! Poporul român nu ar fi existat fără biserica ortodoxă! Nu ați fi existat ca români, nu ați fi avut limbă fără biserică! Mă, culților! Școala românească a fost creată de către Biserica Ortodoxă Română. Mă, deștepților, spitalele au fost înființate de către Biserica Ortodoxă Română! Bibliotecile publice au fost înființate de Biserica Ortodoxă Română! Mă, voi nu doar ca sunteți tâmpiți, voi și semnalizați! Mă, voi știți că bugetul anual pentru Culte (care se împarte între toate cultele din țară) este de douăsprezece ori mai mic decât bugetul pensiilor speciale?! Bugetul pentru culte, 1,244 miliarde lei. Bugetul pentru pensii speciale e de 15,700 miliarde. De 12,64 ori mai mare! Nuuuu, nu știți! Doar repetați tâmpeniile altora! Și nu mai spuneți tâmpenii despre patriarh! Ați uitat câte drumuri a făcut Patriarhul la guvern în Plan Demonium? Ați uitat! Ați uitat ca ne-au dat drumul la biserică și la Înviere la insistentele repetate ale Patriarhului? Ați uitat! Ați uitat că fără patriarh nu ar fi existat nici televiziune ortodoxă, nici radio! Ați uitat că Trinitas există datorită Patriarhului. Ați uitat! Așa ați făcut și cu Teoctist, dar fără Teoctist nu ar mai fi rămas biserică în București! Dar de bârfit, ați bârfit! Așa faceți și acum! Băgați cu două mâini, că e gratis!

Voi știți pe ce se duc banii din buget? Nu, mă, nu „se îngrașă popii” cu ei! Cea mai mare parte merge pentru restaurarea și conservarea unor lăcașuri de cult care sunt monumente istorice, mă. Progresiștilor nu le convine, că ei nu sunt naționaliști, dar voi?! Voi, mă?! Așa! Apoi salariile preoților. Doar jumătate din salariu vine de la stat. Pentru restul, „popa” trebuie să se descurce! „Popa e cerșetor”?! Cere bani pentru biserică? Aoleu! Mă, băgați-vă mințile în cap și gândiți! Biserica nu se încălzește doar cu rugăciuni. Frescele, pereții nu se întrețin doar cu smerenie. Biserica nu se luminează cu pioșenie. Lumânările nu sunt doar sufletele care ard. Covoarele nu se curăță prin post. Când mai întrați într-o biserica, amintiți-vă de asta. Fiți cu minți, oameni buni! Că de-aia aveți cap. Și dacă vă oripilați când aflați că în fiecare biserică există o cutie a milei, opriți-vă, că vouă nu vă cere nimeni nimic, că aia e destinată credincioșilor. Nu vouă. Voi si buzunarele voastre sunteți în deplina siguranță.

Mă, ia să vă întreb ceva: BOR are tiparniță de bani? Că de fiecare dată când se întâmplă vreo tragedie, săriți ca „să ajute Biserica, că are bani, nu plătește taxe!”. Mă, copii! Așa e, Biserica nu e impozitată, dar la ce face biserica nu ne uităm un pic?! Ia căscați ochii pe harta asta de mai jos! Știți ce sunt punctele alea roșii? Centre plasament, centre primire în regim de urgență, centre maternale, centre educaționale, cabinete medicale. Cu ce credeți că s-au făcut? Cu ce credeți ca se întrețin? Cu nasturi? Cu icoanele voastre de pe Facebook? Cu declarațiile de credință, cu „amin” – ul scris pe net?! Aud?! Mă, copii, nu știu câți dintre voi ați ajuns „la mâna popii”, dar voi mâncați cacao cu polonicul! Nu e biserică în țara asta care sa nu aibă în grijă mame singure, bătrâni singuri, bolnavi, familii sărace! Nu e biserică în țara asta în care sa nu se fi strâns ajutoare pentru sinistrați, orfani, copii cu cancer, oameni cu boli grave. Nu e biserică care să nu aibă nevoie să se bată un cui, să se dea o mână de var, să se repare ceva! Dacă avea biserica atâția bani cât vă imaginați voi, nu se mai făcea nicio colectă! În orașul meu natal, biserica la care slujește duhovnicul meu are peste 300 de ani, e monument istoric. A fost construită fără fundație! Se chinuiește săracul părinte Petru, numai el știe cum, de aproape doi ani cu lucrările de subzidire. Bani de la minister nu-s, la UE nu se poate lipi că nu se încadrează în nu’ș ce norme și limite!

Când am făcut covid, la câteva zile după ce l-am îngropat pe tata, cine credeți ca mi-a adus mie la ușă apa, pâine, lapte, iaurt, șervețele și hârtie igienică?! Statul?! Nu! Preotul! Preotul, mă, că văzuse părintele protopop, pe care nici nu îl aveam la prieteni, că îmi dau duhul cu mama, și ea aproape moartă, carantinate în casă. Și l-a trimis pe preot. Și ce mi-a spus preotul? „Diana, dacă mai știi cazuri de oameni în nevoie, spune, sa ne ducem să ajutăm și noi cum putem!”. Preotul, mă! Nu statul, nu politicienii, nu pro-europenii! Preotul, mă! În cazul lui bebe Gălbenuș, bebelușul cu transplant de ficat, știți cine au fost cei mai activi donatori?! Tot preoții, mă! Au făcut chetă în biserici pentru un bebe galben ca o lumânare! Știți ca în fiecare luna preoții fac acte contabile, că finanțele bisericilor sunt oglindă, mă? Nu știți! Fiecare leu e justificat! Voi nu știți, dar vorbiți, mă! Vreți impozitarea Bisericii?! Perfect, mă, că atunci s-ar vedea ce face cu adevărat BOR pentru țară și popor și nu ați mai mânca atâtea castane! Poate atunci ați vedea că nu BOR e „dușmanul poporului” – poate ați vedea, în sfârșit, cine sunt nenorociții! Și citiți ce îmi scria un progresist în 2016 la un text despre biserică. De acum nouă ani! Ăsta e scopul! Exterminarea Ortodoxiei, exterminarea credincioșilor „eliberarea” de naționalism, de suveranism, de morală, „eliberarea” de Hristos! Că îi arde! Și voi, cu fiecare mesaj împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a preoților noștri, le faceți jocul! Contribuiți activ la instaurarea satanismului de partid și de stat!

Numărul 728

Data: 11 iunie 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Ceasul românilor ticăie a dictatură…

Data: 11 iunie 2025 by Maria Diana Popescu

Plutocraţia a învins! „Elitele” statului subteran se regrupează peste acuta criza politică şi socială, tot de ei generată. Poporul a devenit materie primă pentru maşina de tocat demnitatea, adevărul, valorile, credinţa şi dreptatea socială. În urma psihozelor create de presa şi televiziunile sistemului, în urma acţiunilor frauduloase ale instituţiilor politice şi statele, auzite, dar nevăzute, implicate în procesul votului, de cîteva decenii plouă la Cotroceni cu sfertodocţi teleghidaţi de servicii. În comportamentul lor de turmă, naivii n-au cum să priceapă acest lucru. Cei care îi pupau bombeul profesoraşului de fizică pînă mai ieri, azi au schimbat bombeul cu unul mai prăfuit. Întrebarea este: un nevoiaş al minţii, cu, aproximativ profilul ex-ului de la Casa Albă, va reuşi să repună ţara pe picioare, după cruntele ologiri şi lovituri sub centură? Cu un rînd de alegeri anulate, cu recentele alegeri măsluite la interferenţa a două state, Republica Moldova şi Franţa, cu o economie la terapie intensivă, cu o polarizare socială şi o tensiune internă extremă, moştenite de la ex-răufăcătorul chiriaş al Cotroceniului, agenda României nu va mai fi auzită nicăieri, în lume! Nu mai are credibilitate! Ţara se va pierde în hăţişurile vulturilor externi, deja cu ghearele pe gîtul românesc, iar criza va prelungi perioada de instabilitate socială, politică şi economică.

Promisiunile publice ale individului, care nici el nu-şi explică cum de-a ajuns pe fotoliul suprem în stat, sînt platitudini şi vorbe goale, şoptite în cască de către consilieri. Şi orice amînare a unor măsuri care să corecteze deficienţele la nivel de stat s-ar putea dovedi extrem de costisitoare, dar numai pentru pleava societăţii. Imediat ce praful ciocnirilor electorale se va aşeza pe rana celor învinşi cu arme de import, Don Mucolini va primi în dar din partea sistemului un premier şi aceleaşi cumetrii de partide care împart banii ţării, ca pe un tort, de 35 de ani! Membrii statului paralel au interesul să aibă pe fotoliu o marionetă care să le apere sfidătoarele salarii şi pensii speciale! Într-un context în care, Bruxellesul şi Franţa cer război, iar SUA nu mai vor să apere Europa, iar din interior ne otrăvesc mişcările şoroşiste, cele ale mafiei politice şi din Justiţie, care îl au deja cîştigător pe Mucolini, cum va gestiona acest absent cu duhul apărarea naţională? Deja a declarat sprijin necondiţionat războiului din Ucraina, bani mai mulţi pentru înarmare, a promis drepturi şi vizibilitate perverşilor-sexual. Cu un limbaj inadecvat la adresa celor care l-au votat pe adversarul său, acesta îi numeşte extremişti, considerîndu-i inferiori moral pe patrioţii care s-au săturat de aranjamentele cartelului politic şi ale statului subteran care ne conduc de peste trei decenii. Noul chiriaş al fotoliului suprem nu este antisistem, nu este independent! E argatul soroşistilor, al lui Macron, al Ursulei, e omul sistemului care are grijă ca nimic să nu tulbure colonia şi interesele stapînilor interni şi externi. El trebuie să impună pacea socială, nu dezbinarea! Sînt sigură că, în numele valorilor naţionale, ale tradiţiei creştine şi fibrei patriotice, chiriaşul pe cinci ani şi noul guvern dorit de sistem, se vor izbi de faţa puternică a patrioţilor români, cu o prezenţă puternică şi cu discursuri tot mai convingătoare la adresa uzurpatorilor, care promovează drepturi şi libertăţi inadmisibile minorităţilor sexuale decadente, în detrimentul majorităţii normale.

Apropo, ştiaţi că, doar în ţara noastră mandatul unui preşedinte durează cinci ani? În nicio ţară din Europa şi din lume nu există un astfel de mandat cincinal. Fiţi siguri, preferatul sistemului nu va naviga pentru popor, ci pentru sistem. El nu ştie cum e cu democraţia, dar se va lovi de nenumărate ori de nemulţumirile reale ale unei părţi a populaţiei, marginalizată şi ignorată social şi sătulă de coaliţia PSD, PNL, UDMR, USR, care s-a urcat în cîrca poporului. Tot felul de mişcări străine ADN-ului naţional care visează cai verzi pe pereţi cu ţara noastră, reuşesc, iată, umăr la umăr cu turnătorul Petrov, cu profesoraşul de fizică şi statul paralel să conducă etern România. Alunecarea spre mafia de astăzi, care nu poate fi înlăturată, e simbioza pactului tripartid PSD-PNL-UDMR- USR, care a transformat un segment majoritar al societăţii într-un captiv al sistemului. Această coaliţie monstruoasă, presa obedientă, unele instituţii ale statului, banii publici fără număr, şeful Hexagonului, şefa nedorită a Moldovei, soroşistii, serviciile, statul paralel, Justiţia au ţinut aproape în campanie pentru a mulge, în continuare, liniştiţi, privilegii financiare, fără să mişte un deget pentru ţară. La vremuri noi, aceeaşi profitori ai sistemului şi un preşedinte pe filiera hexagonului, girat de statul subteran. Don Mucolini, cum l-a numit cineva după gestul imitator al salutului fasciilor italiene, a mulţumit pentru vot, mai întîi, homosexualilor şi drept răsplată le-a aprobat împerecheaţilor în buzunarul de la spate încă o paradă LGBT la praznicul Înălţării Domnului, pe lîngă cea din ajunul Rusaliilor. Dacă vrei să dovedeşti că nu eşti omul sistemului, ca un bun matematician ce te declari, cere o verificare a împrumuturilor din perioada Cîţu, Ciucă, Ciolacu1 și Ciolacu2. Unde s-au dus banii împrumutaţi în numele poporului?

Fiţi pe pace, Don Mucolini nu va umbla la salariile şi pensiile speciale, nici la banii partidelor, nici pe urma uriaşelor datorii ale ţării, pentru că aceşti bani alimentează corupţia în Justiţie şi Putere, alimentează exterminarea românilor, altfel decît la Ausschwitz. Cu ei se cumpără şi presa mercenară, şi aşa, sistemul subteran şi democraţia originală trăiesc în fericire. Iată, după legile fizice ale inerţiei unui fizician, Cotroceniul va fi încîlcit între fracţiile, combinările şi permutările unui matematician, care, dacă era bun, precum i se face reclamă, se afla la catedră sau în cercetare. Aşa păţeşti dacă Soroş se îndrăgosteşte de tine! Te pune şef de trib! Specialii bananelor şi ai blugilor rupţi în fund încă sărbătoresc, fericiţi, dar ghinionul lăsat în viaţă de către ex-răufăcătorul la Cotroceni va creşte ca Făt-Frumos din poveste. Cartelul mafiei va prinde forţe şi mai mari. Românul, cam obosit de atîtea alegeri, (din primăvara-vara lui 2024 a făcut cărare la urne pînă mai ieri), tot cu capul spart şi picioarele fracturate va umbla de foame şi sărăcie. Vom avea de acum tot multe pride-uri LGBTQ şi Woke. Explozia de la Bălăceanca, unde pacienţii deţin controlul, a cuprins toată România! Dar, foarte curînd entuziasmul lor va coborî în beznă!

Notă – Acesta este un Pamflet. Orice asemănarea cu personaje reale este întîmplătoare.

„Europa” a devenit un concept; ideologic, nu politic!

Data: 11 iunie 2025 by Cristi Pantelimon

Da, negreșit, „Europa” a devenit un concept… Ideologic, nu politic! Iar noul suveranism îi va lua locul. La noi, una dintre cele mai absurde „cuceriri” ale Revoluției din 1989 a fost revenirea brutală la doctrina leseferistă a „pieței libere” și a „competiției libere”, care a devenit dintr-odată norma tuturor teoriilor pseudoștiințifice produse în spațiul românesc pe cale de „reformare”. Marele susținător al politicilor intervenționiste ale lui Donald Trump de azi, Jeffrey Sachs, era în anii 90 un guru al privatizărilor urgente din Polonia, din care și România s-a inspirat. „Piața liberă” și corolarul „liberei competiții” erau mantra acelei epoci, iar unii nu au uitat-o nici azi. Azi, tot la noi, mantra se cheamă „Europa”. Important este să știm când să dăm valoare acestor „mantre” și când să le părăsim. Ele sunt instrumente politice. Folosite și de cuceritori, și de cuceriți. Bunăoară, „competiția liberă” nu a fost niciodată un concept pur științific. În științele sociale, în economie, nu există așa ceva. „Competiția liberă” a fost un instrument politic, un desideratum, cum scrie Gunnar Myrdal, pentru sporirea avuției naționale a unei societăți „văzute ca întreg”, la un moment istoric: „Thus the theory of ‘free competition’ is not intended to be merely a scientific explanation of what course economic relations would take under certain specified assumptions. It simultaneously constitutes a kind of proof that these hypothetical conditions would result in maximum ‘total income’ or the greatest possible ‘satisfaction of needs’ in society as a whole. ‘Free competition’ thus on logical and factual grounds becomes more than a set of abstract assumptions, used as a tool in theoretical analysis of the causal relations of facts. It becomes a political desideratum” (p. 4).

Pandantul de azi al „competiției libere” este tema „europeană”. După alegerile de la noi, acest concept în fond epuizat numit ”Europa” va mai continua să adie, strict ideologic, dar nu politic. Politic, conceptul unui suveranism care să aducă prosperitate întregii societăți, nu doar părții ei declarat „europene”, este cazul să vină în loc. Iar noul suveranism poate fi european, dar poate fi și eurasiatic, căci cele două concepte nu se opun. Așa cum poate fi și pro-american. Important este ca ideea de interes național să se poată coagula într-o formă nouă, cum nu s-a mai întâmplat de la așa-zisul Consens de la Snagov.

Nota bene: Pentru că s-a tot discutat… De fapt, nu președintele Nicușor Dan este beneficiarul deciziei CCR cu privire la declarațiile de avere, ci oligarhia de stat, care se pregătește, probabil, în noile condiții geopolitice, să reziste în fața asalturilor care vor veni din direcția instituțiilor europene sau a filialelor lor naționale interesate de „transparență”. Dacă oligarhia noastră ar fi (am vrea!) una suveranistă, i-am ierta păcatele inerente unui capitalism de cumetrie generalizat, practicat atât de români cât și de alte naționalități/state pe acest teritoriu. Întocmai cum un Mihail Manoilescu le ierta capitaliștilor interbelici păcatele, considerând că burghezia română și-a îndeplinit sarcinile firești de construcție statală, în vreme ce tot el le recomanda calea ascezei de tip platonic, a revoluției spirituale. Suntem în același punct. O burghezie trebuie să fie naționalistă (suveranistă), vigilentă în raport cu străinii și cât se poate de atentă cu autohtonii, pe modelul paznicilor cetății din Republica lui Platon. O burghezie „aristocratică”, asta visa Manoilescu în 1942, ceea ce pare, dar nu e, chiar o contradicție. Liantul care face trecerea de la spiritul burghez la cel aristocratic este în vremea noastră naționalismul, mai nou botezat suveranism. Care a devenit azi obligatoriu. Sus capul, deci!

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate: Brahmanismul (VIII)

Data: 10 iunie 2025 by George Petrovai

Întinzîndu-se pe perioada dintre epoca vedică și momentul apariției budismului, brahmanismul sau creația doctrinară a brahmanilor nu constituie la drept vorbind o nouă religie, ci remarcabilul rezultat al sistematizării religiei vedice, respectiv vedismul infuzat cu concepții filosofico-teologice noi. Un redutabil argument în acest sens constituie marea asemănare dintre panteoanele celor două credințe: „Zeii sunt aceiași, dar iau înfățișări antropomorfe accentuate” (E. Vasilescu), fie că unii dintre ei dobândesc o importanță teologică mai mare, fie că „alții decad cu totul sau își schimbă atribuțiile”! Esențial este faptul că divinitățile vedice „pălesc” și, în perioada brahmană, se subordonează unei divinități noi, ființă supremă numită ba Prajāpati („stăpânul creaturilor”), ba Purușa („omul” sau „partea bărbătească”), ba Brahman, despre care textele brahmanice nu numai că nu afirmă cu claritate ce este (spirit, substanță primordială, inteligență creatoare, atotputere sau toate la un loc), dar chiar se contrazic aproape la fiecare pas. De fapt, rugăciunea sacrificială fiind învestită cu puteri deosebite (este considerată însăși „puterea creatoare a universului”) și absolutul sau principiul universal existând prin sine ca o neîntreruptă aspirație umană întru scufundarea/„topirea” în el prin meditație, Brahman este în întregime creația preoților care i-au dat nume și-l slujesc: considerat ființa absolută (fără formă și adesea fără nume), această abstracțiune filosofico-panteistică a brahmanilor (totuna cu lumea care emană din el, căci „umple lumea și lumea se cuprinde în el”, respectiv imobilul ce mișcă lumea și a cărui putere este concentrată în „formulele, gesturile și instrumentele sacrificiului”) a rămas până în prezent zeul brahmanilor și intelectualilor, indienii de rând continuând – ne informează același Vasilescu – să se închine „unora dintre zeii din perioada vedică sau altor zei noi de mai mică importanță”.

Principalele izvoare pentru cunoașterea brahmanismului sunt acele Brahmanas („Explicații brahmane”) de care aminteam la începutul acestui capitol, unde nu se fac precizări doar cu privire la legătura dintre imnurile vedice cântate de preoți, la formulele întrebuințate de ei și la gesturile cerute lor în ritualul sacrificiilor, ci, pe baza unor interpretări mistice și alegorice, brahmanii s-au dedat la subtile speculații asupra fiecărui rit, ba chiar asupra fiecărui verset vedic, așa încât există felurite comentarii pentru cele patru Vede, funcție de școlile teologice care le-au alcătuit.

Fiecare din aceste Brahmanas (anexe la Vede) conține o secțiune intitulată Āranyakas („Cugetări din pădure”), învățături destinate credincioșilor/eremiților retrași în pădure pentru a putea medita în liniște, și unde, spre deosebire de Brahmane, se accentuează spiritul mistic al înțelesului despre creație, natura zeilor, ceremonii religioase, sacrificii etc. Anexele la Brahmane, implicit la Āranyakas, se numesc Upanișade („Învățături secrete”). Aceste anexe ale anexelor la Vede, în care speculația teologico-filosofică (originea lumii, ființa și ființarea, natura zeilor, sufletul omenesc și raporturile lui cu sufletul divin și/sau materia etc.) este destinată doar unui număr restrîns de inițiați, reduc întreaga existență la absolut. Dar cu tot hiperidealismul Upanișadelor, datorită faptului că nu sunt în întregime opera brahmanilor (se presupune că autorii celor mai multe Învățături secrete făceau parte din casta regilor și nobililor), în ele se constată o libertate de gândire „care merge uneori până la ateism” (E. Vasilescu). Pe lângă literatura sfântă și inspirată (Brahmane, Āranyace, Upanișade, Vedele propriu-zise), brahmanismul poate fi cunoscut și din scrieri fără această însușire, dar comparabile cu „sfintele” în ceea ce privește autoritatea, scrieri incluse în categoria „tradiție” (șmriti). Cele mai cunoscute între plăsmuirile de acest gen sunt Sūtras („fir conducător”, „precept”), acele formidabile manuale/culegeri de învățături tradiționale despre cult și viața morală, care, într-un  stil extrem de lapidar, ilustrează diferențele de gândire dintre școlile teologice ce le-au întocmit.

Cu timpul, în locul acestor Sūtras (voluminoase coduri sau tratate de morală ori politică, mai exact culegeri și sistematizări de tradiții morale, religioase și politico-juridice), au apărut Șāstras, cel mai cunoscut între acestea fiind Mānava-Dharma-Șāstra („Cartea legii lui Manu” sau, mai scurt, „Codul lui Manu”).

Despre cugetarea brahmană privind cosmogonia sau originea lumii am scris pe larg în capitolul 4 al acestei lucrări – Concepții cosmogonice indiene, chinezești și grecești. Din amplele și subtilele comentarii brahmanice pe marginea Imnului creațiunii se desprinde atât ideea că iubirea este puntea de legătură dintre neființă și ființă, acea iubire oarbă și inconștientă ce stă la baza lumii conștiente și reprezintă „prima sămânță a inteligenței” (E. Vasilescu), cât și splendida idee mitologico-filosofică a Genesei indiene: în marea apă a începutului, germenele vieții a dat naștere cosmicului ou de aur (oul ăsta se mai întâlnește în thegonia orfică, la perși, fenicieni etc.), unde sălășluia Brahma sau Purușa, pe care acesta l-a spart pentru ca din cele două coji să zămislească cerul și pământul.

Alte versiuni cosmogonice ale Brahmanelor și Upanișadelor accentuează ideea că lumea în întregime este o emanație din substanța divină a ființei primordiale (Brahma sau Purușa). De pildă, în una dintre Brahmane se afirmă că, la început, Sufletul universal era totuna cu Purușa, care pe urmă s-a despicat în două părți de sex opus („Fiecare ființă umană era, de fapt, o sferă cu patru mâini și patru picioare, două fețe pe un singur cap, două sexe, două jumătăți lipite spate în spate, jumătatea bărbătească, copil al Soarelui, jumătate femeiască, fiică a Pământului, amândouă închinându-se Lunii”, ne face cunoscut Platon în Mitul androginului din dialogul Banchetul), astfel – prin neîncetate transformări în perechi de felurite ființe – născându-se tot ce există, „de la cele mai mărunte vietăți până la zeii înșiși”.

Brahmanele și Upanișadele prezintă mari diferențe de gândire în ceea ce privește delicata chestiune a sufletului și a mântuirii, căci dacă în literatura brahmanică, exclusiva creație a preoților, lumea se confundă cu Brahman, în literatura upanișadică (a nobililor) apare Ātman în locul lui Brahman. Cu necesara precizare că acest concept upanișadic nu-l depășește pe cel brahmanic într-ale preciziei și clarității, deoarece nu au numai oamenii un „suflu”, „suflare” sau „suflet” (ăsta-i sensul atribuit lui Ātman), cu rol de principiu unificator și de coordonator al simțurilor, ci toate ființele și lucrurile din lume au în ființa lor ceva sufletesc (forța vitală care se manifestă în diferite forme și, în plan filosofic, a dus la mult lăudatul vitalism bergsonian), ba chiar există un Ātman universal, „un suflet al lumii, asemănător cu sufletul omenesc și din care sufletul omenesc emană ca scânteia din foc” (E. Vasilescu).

Nota: Să fie o pură întâmplare că principiul dinamic al stoicilor se numește Sufletul lumii, concept care mai târziu va fi preluat de Plotin?…

La fel ca în toate sistemele ezoterice antice, Ātmanul upanișadic nu numai că nu poate fi cunoscut nici prin observație și nici prin raționament, instrumentele de lucru ale unui cugetător, dar esența lui se sustrage exprimării în cuvinte, tot așa cum în Cartea despre Tao și virtuțile sale (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică, București, 1999) se spune încă din Versetul I că Tao („Ceea ce nu are nume”) nu poate fi desemnat printr-un nume. Cu toate astea, sunt de părere upanișadiștii, Ātman poate fi cunoscut pe calea suprasensibilă a intuiției directe cu ajutorul tehnicilor Yoga, ansamblu de exerciții fizico-mentale, inclusiv respirații, prin care practicantul se concentrează asupra eu-lui și ajunge să cunoască acest mare și unic adevăr: că Ātman sau natura spirituală a lumii este cea mai pură esență a întregii existențe și că sufletul sau veritabila sa ființă constituie o parte din Tot!

De-abia după ce descoperă că „Ātman ești tu”, sufletul căutătorului se umple de o negrăită fericire, dobândește pentru totdeauna convingerea că în lume totul este māyā (aparență înșelătoare) și că adevărata realitate se cheamă Ātman sau Brahman, motiv pentru care simte doar repulsie față de vremelnicile lucruri pământești și dorește cu ardoare să fie resorbit în marele Tot sau Ātman-Brahman. Pe scurt, aceasta este calea eliberării și mântuirii brahmane, inclusiv în mai tânăra concepție upanișadică. Vasăzică, dacă mântuirea în perioada vedică era de neconceput fără sacrificii sau „împlinirea faptelor legii”, în brahmanism ea se bazează pe cunoaștere, încât Mircea Eliade  utilizează sintagma „nemurire impersonală” în cazul „iluminaților”, acei oameni pentru care moartea reprezintă suprema eliberare, adică ruperea ultimelor legături cu lucrurile pământești și definitiva scufundare în Sufletul universal. Numai că majoritatea muritorilor nu izbutesc ca într-o singură viață să ajungă la acel grad de perfecțiune din care să rezulte fericirea eliberării, așa că au nevoie de un lung șir de vieți în vederea purificării până la deplina eliberare. În Codul lui Manu este înfățișat drumul lung și anevoios al renașterilor succesive (drumul începe cu stadiul demonilor, continuă cu cel al animalelor inferioare și al purificării umane prin evoluție până la casta brahmanilor), apoi, după un scurt popas al sufletului la nivelul spiritelor, acesta trece în nemurire (se dizolvă în infinit), suprema fază „fără gânduri și fără vise” a unui soi de somn profund.

Dar peregrinarea sufletului (samsāra, metempsihoză, transmigrație) nu trebuie să ne-o imaginăm ca fiind drumul ascendent al necontenitei purificări până la eliberarea din cătușele aparențialului, căci procesul se supune unei legi rigide, care – ne înștiințează E. Vasilescu – „face ca sufletul să renască într-o viață mai bună sau mai rea după calitatea faptelor din viața anterioară”. Factorul spiritual care generează renașterea și calitatea vieților ulterioare poartă numele de karman sau karma (faptă, act), altfel spus „legătura indisolubilă dintre faptă și destin” (Theofil Simenschy în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii, factor conceput fie ca materia subtilă ce îngreunează sufletul și-l obligă să renască, fie ca totalitatea energiilor potențiale care apasă asupra vieților succesive. Partea bună a samsārei, considerată de mulți indianiști „o racilă a societății indiene”, este aceea că, prin fapte bune, credincioșii căutau să se pregătească pentru o nouă viață, implicit pentru fericitul moment al încetării renașterilor, iar prin aceasta să se elibereze de constrângerile karmei. Transmigrația sufletelor este marea noutate a Upanișadelor, care va exercita o profundă influență nu numai în gândirea și religia/religiile indienilor, ci și în modul de manifestare al altor popoare antice. De pildă, ne înștiințează Th. Simenschy în opul mai sus amintit, pe filieră grecească (Pitagora și, îndeosebi, Platon erau adepții metempsihozei) se presupune că „și evreii au cunoscut ceva din învățătura aceasta, judecând după întrebarea pe care o pune Mântuitorul: «Cine a păcătuit, omul acesta sau părinții lui, că s-a născut orb?» (Ioan 9/2)”. Deoarece dacă orbul a păcătuit, lucrul acesta nu putea să se întâmple decât într-o viață anterioară…

Dacă filosofia din perioada brahmană, strâns legată de religie și practicile cultului, nu avea în faza de început „o închegare sistematică și un principiu bine stabilit”, cu timpul ea „s-a fixat în câteva sisteme, dintre care unele sunt considerate «ortodoxe», pentru că se bazează pe învățăturile din Vede, iar altele ca «eterodoxe», pentru că neagă autoritatea Vedelor” (E. Vasilescu).

Dintre cele șase sisteme filososfice ortodoxe ale Upanișadelor (Nyāya, Vaiseșika, Sāmkhya, Yoga, Mimamsā și Vedānta), cel mai important este Vedānta („sfârșitul Vedelor”), sistemul panteist pe care l-a consacrat (i-a dat forma actuală) marele comentator indian Șankara (c.780-c.820) și care durează din epoca brahmană și până în prezent, grație unei abstracțiuni și unei subtilități neegalate chiar de excesul speculativ al scolasticii medievale.

Singura realitate a lumii, în concepția lui Șankara, este Brahman (absolutul). Dar lumea nu este totuna cu Brahman, deoarece ea este doar o iluzie a realității brahmanice. Iată de ce, susține marele comentator, este fără rost orice știință care urmărește cunoașterea acestei lumi ireale. Da, căci nu numai că este o eroare, deoarece „studiază ceva care nu există”, dar este și o mare primejdie prin faptul că „leagă individul de o iluzie de care ar trebui să scape”.

Motiv în plus, ne infornează profesorul E. Vasilescu, ca Vedānta să vadă în cunoașterea adevăratei realități singurul procedeu de mântuire: „Când individul ajunge să știe că sufletul său  este una cu absolutul, cu Brahman, atunci el scapă de karman și de renașterea într-o nouă viață, pentru a intra în marea și unica realitate, în Brahman”.

În paralel cu Vedānta, în Upanișade s-a dezvoltat Sāmkhya („socoteală”, „enumerare”), sistem realist-ateist (de altminteri, la fel ca Vedānta), atribuit legendarului Kapila, despre care se presupune că ar fi trăit în secolul al VI-lea î.e.n., sistem în care sunt enumerate cele 25 de principii constitutive ale lumii. De fapt, un sistem dualist, deoarece în seria celor 25 de elemente, din care autorul pretinde că este alcătuită lumea, contează doar primul (Prakriti sau natura materială) și ultimul (Purușa sau natura spirituală). Dar cu toate că lumea materială și lumea spirituală sunt la fel de reale și veșnice, fiecare cu existența sa separată, totuși, sufletele individuale au fost închise în trup „ca într-o închisoare materială”, așa încât strânsa, uimitoarea și inexplicabla legătură la nivel filosofic (vezi răsunătorul eșec al cartezianismului la acest capitol), este senzațional ilustrată prin următoarea metaforă: orbul (trupul) poartă pe umeri ologul (sufletul)! Evident, cu speranța că atunci când sufletul își cunoaște adevărata sa natură și menire (faza conștienței că mântuirea are prioritate), „el rupe lanțurile materiei și intră într-un somn veșnic, fără vise, în impasibilitatea absolută” (E. Vasilescu)…

Întrucât Yoga este o practică ascetică și mistică, bazată pe sistemul Sāmkhya, iar urmele ei se regăsesc în Rig-Veda și în vechile procedee mistice ale arienilor, și întrucât scopul suprem al yoghinului este dobândirea mântuirii prin asceză și exerciții întru completa stăpânire a trupului (post, mortificare, controlul respirației, suprimarea activității simțurilor pentru lumea exterioară, meditație etc.), adevărata practică Yoga cere ca, după dobândirea unor însușiri neobișnuite (diminuarea proceselor fiziologice până la totala lor încetare, mersul pe cuie sau pe cărbuni aprinși etc.), practicantul să nu se folosească de ele într-un meschin mod publicitar-pecuniar, ci – așa cum arată Mircea Eliade în lucrarea Le Yoga – să ajungă la mântuire prin cufundarea în Dumnezeu, asta deoarece sistemul Yoga admite Dumnezeul numit Ișvara, conceput ca un spirit superior. Cel mai important dintre sistemele brahmanice heterodoxe este Cārvāka, un sistem care neagă existența lui Dumnezeu, a sufletului și a vieții după moarte. Tocmai de aceea, în autentică manieră epicureistă, el recomandă „trăirea vieții în toate bucuriile și plăcerile ei”. Optimist în aparență, socoate E. Vasilescu, „sistemul acesta are la bază același exasperant pesimism indian: gustarea plăcerilor nu este altceva decât un mijloc de a ușura durerea existenței”.

Nota 4: Doar câteva cuvinte despre dharma sau legea brahmană, care – cu toate că astăzi nu are o existență legală – încă se menține în viața socială a indienilor, căci grija de căpetenie a legiuitorului brahman, așa cum rezultă din Codul lui Manu, a fost aceea de a menține și a întări închistat-ineficientul sistem al castelor. Prima castă, cea cu rol de monopol al puterii moral-spirituale, este casta brahmanilor: reprezentanții ei îndeplinesc orice act religios, studiază Vedele și le explică. Cea de-a doua castă (a nobililor și războinicilor), din care odinioară se alegeau regii, făcea concurență brahmanilor: deși nu aveau atribuții religioase, ci doar însărcinări administrative și judecătorești, reprezentanții acestei caste erau oameni culți, aveau voie să citească Vedele (nu să le și interpreteze), iar din rândul lor s-au ridicat însemnați filosofi și literați. A treia castă, numită vaișya („stăpânii casei”), era/este formată din clasa de mijloc: agricultori, meșteșugari și negustori. Aceste trei caste erau ale arienilor. Dedesubtul lor, în principiu fără niciun drept (inclusiv dreptul de-a citi Vedele), era casta șūdra a nearienilor (băștinașii subjugați de arieni): orice impolitețe sau tentativă de nesupunere a acestora în fața reprezentanților celor trei caste superioare era pedepsită cu asprime de legea brahmană. Din căsătoriile dintre un șudra și membrii celorlalte caste, căsătorii interzise de dharma, au rezultat o serie de subcaste, condiția socială a membrilor acestora fiind îngrozitoare. Pe ultima treaptă a vieții sociale indiene se situau cei din paria („în afară de castă”), termen portughez în care erau incluși de-a valma oropsiții și barbarii, adică adepții altor religii decât cele ale indienilor arieni (mahomedanii, creștinii etc.). Desigur, brahmanii au încercat să atribuie castelor o origine divină, acreditând ideea că ele toate rezultă din Purușa, omul primordial care s-a oferit pe sine ca  sacrificiu mistic: brahmanii au luat naștere din capul lui, războinicii din brațe, agricultorii din coapse și șūdra din picioare. Însă, mai presus de inflexibilitatea legii brahmane, se situează următorul adevăr, corect sesizat de profesorul Emilian Vasilescu: „Izbutind să facă din casta lor centrul vieții politice, economice, sociale și culturale din India, brahmanii au devenit cu vremea sclavii propriilor rânduieli”, asta deoarece ea cuprinde „un nesfârșit număr de prescripții care îngrădesc de aproape viața brahmanului de la naștere până la mormânt”.

Apel: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”…

Data: 10 iunie 2025 by Redacția

Fundația Ion Gavrilă Ogoranu activează în spațiul public românesc de 14 ani, ca o instituție dedicată perpetuării memoriei celor ce s-au sacrificat în lupta de rezistență anticomunistă, pentru demnitatea și libertatea poporului român. În vara anului trecut am aflat de intenția moștenitorilor familiei Ana și Ion Gavrilă de a înstrăina casa situată în satul Galtiu, comuna Sântimbru, județul Alba, în care eroul a fost adăpostit și salvat de Ana Săbăduș (văduva martirului Petru Săbăduș), în perioada 1955-1976, și unde și-a trăit apoi tot restul vieții. Mormântul eroului și al soției sale, străjuit de brazi, se află în cimitirul satului, în apropierea casei și a bisericii. Consecvenți menirii noastre, am luat inițiativa recuperării acestui important loc al memoriei, în scopul punerii în valoare, sub forma unui muzeu-memorial, a unui loc cu o semnificație legendară pe harta vestigiilor luptei anticomuniste din România. De departe, în ciuda ignorării sale de către autorități, Ion Gavrilă Ogoranu reprezintă cea mai pregnantă personalitate legată de rezistența armată anticomunistă din întreaga Europă de Est. Un luptător care, deși condamnat la moarte, a reușit să rămână necapturat 28 de ani, în favoarea sa intervenind oficial un președinte al Statelor Unite ale Americii. Ana Săbăduș-Gavrilă constituie un simbol al demnității, prin curajul său de a adăposti un fugar condamnat la moarte, ceea ce o expunea și pe ea la aceeași pedeapsă (având doi copii mici în momentul când a luat această decizie). Iar medicul Petru Săbăduș, luptător în rezistența armată din Munții Apuseni, este unul din martirii temnițelor comuniste, fiind ucis în chinuri, la Gherla, pentru vina de a fi dat primul ajutor unui deținut lăsat să agonizeze de conducerea închisorii.

Situată la doar 10 km de Alba Iulia, într-o zonă cu un potențial turistic aparte, casa datează din secolul XIX și are o structură solidă, beneficiind și de o pivniță largă, ceea ce mărește posibilitățile spațiului expozițional. Dispunem de un mare număr de obiecte personale și documente legate de existența și activitatea acestor oameni cu un destin remarcabil, eroi ai luptei împotriva totalitarismului, pentru neam și credință, pentru valorile libertății și statului de drept. Muzeul se va organiza în clădirea principală, punând în valoare piese de mobilier, bunuri personale, documente, cărți, alte exponate reprezentative pentru lupta de rezistență a eroului și a camarazilor săi de generație. Valoarea evaluată la care se ridică proprietatea este de 47.000 EURO, reprezentând casa propriu-zisă, terenul aferent, însumând o suprafață de cca. 0,40 ha, incluzând și o construcție mai recentă cu rol de anexă, renovată.

În acest moment, actul de achiziționare a imobilului a fost încheiat în baza unui avans de 33.000 EURO, rezultat al contribuției unor oameni cu suflet mare, care au înțeles necesitatea acestui demers și cărora le mulțumim încă o dată. Așadar, mai sunt necesari încă 14.000 EURO, pentru strângerea cărora facem apel la unirea eforturilor tuturor. Putem înscrie, împreună, un obiectiv de referință pe lista realizărilor dedicate conservării și punerii în valoare a memoriei Rezistenței, într-o țară în care statul manifestă dezinteres pentru această parte a istoriei noastre naționale, atunci când nu se manifestă chiar cu ostilitate.

Orice ajutor este important. Orice susținere are o valoare deosebită. Lista celor care vor contribui la realizarea proiectului CASA MEMORIALA <<ANA ȘI ION GAVRILĂ OGORANU>> va fi afișată (cu consimțământul fiecăruia) la loc de cinste în cadrul muzeului, pe site-ul Fundației și pe celelalte materiale dedicate promovării proiectului. Contributiile pot fi depuse în conturile IBAN special deschise pentru susținerea casei memoriale de la Galtiu: RO73RNCB0857120742810001 (cont RON), RO46RNCB0857120742810002 (cont EURO), RO89RNCB0857120742810004 (cont USD), deschise pe numele FUNDAȚIA ION GAVRILĂ OGORANU, CIF 28081579, BIC RNCBROBU, cu mențiunea CASA MEMORIALA <<ANA SI ION GAVRILĂ OGORANU>>.

Vă mulțumim. Dumnezeu să ne ajute! „Pînă la urmă, orice jertfă nu rămâne zadarnică.” (Ion Gavrilă Ogoranu)

Președinte al Fundației Ion Gavrilă Ogoranu: Coriolan Baciu; Secretar: Florin Dobrescu

Muzeul apei din Timișoara

Data: 10 iunie 2025 by Redacția

V-ați întrebat vreodată cum era când strămoșii noștri căutau surse de apă potabilă, iar apoi cărau apa cu gălețile, ulcioarele, ciubărele, pe kilometri și kilometri de drum către casă, cu mare grijă să nu o verse? Casele și cetățile s-au ridicat în apropierea râurilor sau fântânilor. Apa este lichidul vital pentru viață. Fără apă nu există viață. Apariția unui Muzeu al Apei a fost ceva așteptat și neașteptat, în același timp. Adică, ce poți spune despre apă? Un lichid inodor și incolor pe care îl bem, cu care ne spălăm și asigurăm igienizarea mediului în care trăim. Și totuși a apărut „Muzeul Apei” la Timișoara (ca un mare și misterios OZN), acesta fiind amenajat pe amplasamentul primei stații de tratare a apei potabile din oraș. Este o clădire nouă, cu puncte de acces înspre și dinspre parcul muzeului și o serie de dotări: punct de informare, garderobă, toalete etc. Conceptul de arhitectură mizează pe percepția graduală a clădirilor istorice ale vechii uzine. Pe măsură ce înaintați în pavilion, acestea se dezvăluie, pe rând. Ansamblul muzeal include trei dintre punctele cheie de pe vechiul traseu tehnologic: Grupul de fântâni (forajul – Pe platforma circulară de la nivelul intermediar al Grupului de fântâni se pot observa cel mai bine cele 12 sonde care extrăgeau apa din subteran de la o adâncime de 67 de metri. Fiecare pompă avea un debit de 15 litri pe secundă. Umplea o cadă de baie în 40 de secunde. Aici este, totodată, locul potrivit pentru un scurt popas, de unde să admirați acest spațiu deosebit sau să faceți fotografii), Deferuginatorul (stația de filtrare – În camerele de cocs avea loc prima etapă de filtrare a apei, îndepărtarea compușilor cu fier. Aceste spații industriale sunt acum accesibilizate cu trasee de vizitare. Se pot observa îndeaproape stratul filtrant, depunerile de rugină, ușa de acces pentru spălarea filtrului etc.) și Casa pompelor (stația de pompare – Nișa cu panoul de comandă din stația de pompare atrage imediat atenția vizitatorilor. Panoul din marmură și corpurile de iluminat, parțial păstrate, sunt cele originale, din 1914. Bordura decorativă care încadrează nișa a fost descoperită și restaurată recent).

Uzina veche de apă, din Ciarda Roșie, cunoscută ca „uzina din Urseni”, a adus în casele timișorenilor apă bună de băut aproape 80 de ani din pânza freatică. Povestea ei a început într-o zi… de luni, mai precis pe 1 iunie 1914, odată cu punerea în funcțiune și a durat până în anii ’90, când noua stație de tratare, aflată în imediata vecinătate, a preluat ștafeta. Proiectul modern al infrastructurii de apă și canalizare de la începutul secolului XX a fost bine gândit pentru nevoile de atunci ale orașului (46.000 de locuitori), dar și pentru dezvoltarea viitoare. Vizitând „Muzeul Apei” descoperiți deopotrivă povestea veche a locului, cu capitole de istorie, tehnică, inginerie, arhitectură, dar și pe cea actuală, unde apa este o sursă de inspirație în educație, artă, cultură.

Mai mult, puteți contribui la ambele povești, fie cu amintiri despre acest loc sau despre Timișoara de odinioară și apa ei, fie alăturându-vă evenimentelor și activităților găzduite de Muzeul Apei. Da. Pentru că la Muzeul Apei din Timișoara (Calea Urseni, nr 26), are loc periodic „Noaptea de Poezie”, eveniment care marchează „Ziua Mondială a Poeziei” și care este organizat de Aquatim și Fundația Aquatim. Se va citi poezie originală a unor scriitorii locali, iar muzicienii vor completa minunata seară cu un recital de chitară. Totodată, vor avea loc discuții despre diversele forme pe care poezia le ia în lumea contemporană. Se va mai sărbători „Ziua Mondială a Apei”, cu tururi ghidate și ateliere creative, organizate în cadrul expoziției „The Water We Want Revisited” ce prezintă 30 de lucrări pe simeze, alături de o selecție digitală mai amplă de desene, picturi și creații media. Toate au fost realizate de copii și tineri, în perioada 2021-2024 pentru concursul „The Water We Want”, un proiect dezvoltat de Rețeaua Internațională a Muzeelor Apei sub patronaj UNESCO, rețea la care Aquatim este afiliată. Vă invităm să descoperiți expoziția curentă a Muzeului Apei, alături de câțiva dintre tinerii autori ai lucrărilor prezentate, după care se poate urma traseul tehnologic al apei, așa cum era acesta în timpul funcționării primei stații de tratare a apei din oraș – Uzina de Apă Urseni. Ziua Mondială a Apei este celebrată pe scară largă din anul 1991, în urma unei inițiative UNESCO. 22 martie este o zi de inspirație și acțiune pentru abordarea crizei globale a apei, o zi în care reflectăm la importanța apei dulci. Un obiectiv central al Zilei mondiale a apei este sprijinirea realizării Obiectivului de dezvoltare durabilă (SDG) 6: apă și canalizare pentru toți până în 2030.

Acum, în parteneriat cu Școala Gimnazială nr. 24, va avea loc un atelierul creativ coordonat de Rodica Tache, artist plastic și profesor la școala menționată. Copiii vor lucra chiar în spațiul muzeului, contribuind la o lucrare colectivă despre râul Bega și rolul său pentru oraș. „Bega este sursa principală de apă potabilă pentru Timișoara și are o prezență pregnantă în spațiul orașului, dar aspectul mai puțin prezent în mentalul nostru colectiv este bogăția florei și faunei din ecosistemul râului.” – Rodica Tache. Așa cum ne bucurăm de soare, de cerul senin, putem să acordăm un moment pe an în care să ne bucurăm de existența apei! Vizitați Muzeul Apei din Timișoara! (G.V.G.)