Adică o dublă măsură în aplicarea Roborului, atât de posibilă în an electoral… Că or să se înțeleagă ei până la urmă! Ba, ar fi bătut palma pe o formă definitivă mai devreme, dar trebuia și un pic de spectacol. Mai ales că „părțile”, senatorii „cu poporul”, BNR cu sistemul bancar, trebuiau să pună pe masă „cuțitele”. Și disponibilitatea de a merge până la un anumit punct. Nu al steagului alb fluturat de vreuna dintre părți, ca semn al inteligenței de a ceda pentru binele, în final, tot al consumatorului de credite (caz în care ar fi variat doar nivelul comensurabil al acestui „bine” la nivelul dobânzilor suportate), ci al siguranței neîncălcării reciproce a înțelegerii nespuse public.
Trădarea, însă… Aici stă miezul posibilei plafonări ori a „săltării” în continuare a Roborului. Iar fiecare parte își are forma ei de trădare și, mai ales ca dimensiune de afectare a victimelor colaterale.
Dacă ar fi cedat senatorii care au pornit bătălia Robor, trădați ar fi fost simplii oameni, cei ce au crezut în măscările vehiculate de aceștia. Dar nu de ei le-ar păsa oricum parlamentarilor. Ci de faptul că politicienii s-ar trăda practic… pe sine. Dar și partidul, la nivel de imagine. Pentru că au creat o așteptare la nivelul electoratului, atât pe „persoană” de „animal”, animăluț sau mielușel politic implicat (la nivelul posibilității unora dintre „scandalagii” Robor de a-și face un capital palpabil pentru europarlamentare), dar și pentru partid, la nivel general (sigur, într-o măsură cu mult mai mică decât ceea ce induce pe post de trend negativ chiar șeful lor de formațiune).
Dacă ar fi cedat guvernatorul BNR, fără luptă, fără lecții parlamentare de economie, fără urechelile publice de profesor, făcute la adresa unor senatori ce nu vor cuprinde nicicând mersul economiei de piață (poate a celei centralizat-dictate!), trădarea ar fi fost directă la adresa BNR ca instituție-sinecură. Aparent ar fi fost doar o trădare a binelui marilor bănci, dar, în fapt, a propriului BNR, prin plafonarea rezervelor băncilor comerciale din cauza aplicării taxei pe lăcomie și pe activele bancare.
Or, acolo unde s-au întâlnit interesele trădătorilor, de stânga, de dreapta, de fond ipocrit, populist sau cu discurs de baron Munchausen, lupta s-a anulat. A rămas doar fluturarea „armelor” în public, singura certitudine pe care o poate avea cetățeanul fiind ceea că va urma o înțelegere (previzibilă în conținutul ei).
În fond, într-o țară în care s-a marșat pe ideea a doua salarii minime, de ce să nu avem și două tipuri de „Robor”?!… Unul pentru norodul de la ghișeul băncilor și unul pentru activele băncilor de la ghișeul rezervelor obligatorii ale BNR… E o idee, nu? Să nu devină însă și o formulă!… Pentru că aici duce mesajul conciliant al guvernatorului BNR… Care pare parcă tot mai mai dispus să recunoască „dreptul guvernului de a taxa în plus băncile”, dar numai dacă Executivul i-ar lăsa neatinsă „speța” de interes propriu, adică neaplicarea unei taxe similare pe activele băncilor. Un fel de „nu forțați pușculița Băncii Naționale și nu comentăm despre taxarea suplimentară a băncilor pentru interesul de finanțare a Guvernului!”…
Sigur, se pune întrebarea cum ar primi băncile un asemenea acord bilateral al trădării BNR-Guvern?! Pentru că de aici i s-ar putea trage (în sfârșit!) lui Mugurel. De la luarea, chiar și parțial, a mantiei de protecție asigurate pe sub șorțul de mason globalist (!) de pe interesele băncilor. Un fel de final de „Isalpone” dovedit de „fiscul” intern al unora dintre bănci…
Aceasta este trădarea continuă a intereselor noastre… O formă de trădare-trădare pe care, culmea, nu doar că o vom știi, dar o vom și accepta din postura de consumatori ai experimentelor sociale, politice, economice și bancare…
Lasă un răspuns