Cum majoritatea turiştilor care aleg să viziteze Prahova, optează, mai degrabă pentru obiectivele care se găsesc în staţiunile montane de pe Valea Prahovei, celelalte destinații turistice ale județului ce se găsesc prin satele şi oraşele din împrejurimi, rămân uitate și nevizitate.
Printre comorile așezate în aceste locații mai puțin accesibile putem menționa și Conacul boierului Bellu din Urlaţi (jud. Prahova, la 30 km de municipiul Ploiești), care este o bijuterie arhitectonică ce stă ascunsă printre celebrele podgoriile prahovene. Fiind de un alb imaculat, renovat şi plasat într-un cadru care-ţi taie răsuflarea, este considerat cel mai frumos conac de secol XIX din Ţara Românească, construit în stil vechi românesc. Este o clădire veche, încărcată de istorie și colecții valoroase care te ajută să te „teleportezi” cu gândul în timpul României de altădată. Conacul Bellu este un monument reprezentativ de arhitectură, construit în stil arhitectonic românesc, la jumătatea secolului al XIX-lea. A fost casa familiei baron Alexandru Bellu (1850-1921). Înrudit cu mari domnitori (de la Ghica, la Cantacuzino), înnobilat cu titlul de baron la Viena și având proprietăți în toată Europa, Alexandru Bellu s-a retras cu cei 7 copii ai săi în conacul de la Urlați, unde și-a cheltuit uriașa sa avere, colecționând tablouri și mobilier de mare preț, timbre și monede rare, obiecte bisericești și costume populare, pe care le va dona în anul morții, Academiei Române. Deşi ar fi putut să se stabilească la Paris sau ar fi putut să profeseze ca avocat, Alexandru Bellu a preferat să locuiască la Urlaţi, străbătând satele din jur pentru a imortaliza chipurile ţăranilor din regiune. Era prieten bun cu pictorii Nicolae Grigorescu şi Theodor Amann, un mare om de cultură, numismat şi colecţionar pasionat. Atât de cunoscutul Cimitir Bellu din Bucureşti a fost numit după baronul Bellu, unul dintre strămoşii boierului Alexandru, după ce acesta a donat primăriei Capitalei un teren, în 1853.
Ultimul descendent, George Bellu, a locuit în cămăruța servitorilor, până în 1972, când s-a stins din viață, iar soția sa Odette (o franțuzoaică frumoasă, care abia vorbea câteva cuvinte românești) s-a sinucis, în sărăcie și disperare, la vârsta de 90 de ani! Actuala clădire făcea parte dintr-un vast complex. Palatul, bucătăria și biserica („Casa Mare”), au fost distruse de timp, cutremure (1940, 1977, 1984 şi 1990) și nepăsare, ori de bombardament, în cel de al doilea război mondial. Se preconizează ca întreg complexul de clădiri să fie, în timp, refăcut. Dar, din păcate, ca peste tot, lipsesc banii. Clădirea actuală a muzeului („Casa Mică”) este compusă din mai multe încăperi, mobilate cu diverse piese vechi, reunind epoci, stiluri şi origini de tot felul: italiană, florentină, bologneză, franceză, austriacă, arabă, dar şi românească, cu precădere brâncovenească. Conacul se completează cu o cramă ce prezintă practica viticulturii în zona Dealul Mare (crama boierească, cu piese cioplite în piatră (linuri, călcătoare) din sec. II-III şi alte utilaje şi vase pentru producerea vinului din cele mai vechi timpuri şi până azi) și cu un spectaculos turn al porții de intrare. În anul 1953 complexul a intrat în patrimoniul muzeal. Din 1954 a funcționat ca muzeu regional, până când a intrat în componența Complexului Muzeal Prahova. Din 1990 este în componența Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Muzeul adăpostește un patrimoniu mixt de artă plastică și decorativă, etnografie (ceramică, țesături, unelte, covoare românești din secolul al XIX-lea), cărți rare în ediții de lux, picturi din secolul al XIX-lea, faianță, mobilier stil din diverse epoci, artă orientală și extrem-orientală (vase și stampe japoneze, vase de aramă, mobilier), icoane și arme din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, dar și fotografiile boierului cu origini macedonene, Alexandru Bellu, artist fotograf recunoscut.
Mobilierul expus a aparținut aproape în totalitate familiei Bellu. Tot din colecția Bellu sunt tablourile: Portret de bărbat de Pavel Dincovici, Țărancă de Eugen Maximovici (1857-1926), Bătrân cerșetor de Theodor Aman, icoane, candelabre, sfeșnice, stampe japoneze și vasele orientale, statuetă de bronz Venus din Milo – copie, un cap de copil din lut, un cap de satirdin plumb, o casetă de farmacie, precum și valoroase litografii realizate de Carol Popp de Szathmáry la jumătatea secolului al XIX-lea. Remarcabile sunt unele elemente arhitecturale precum: coloane și capiteluri, chenare de uși și ferestre sculptate în piatră din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea. Declarat ca monument de arhitectură, Conacul Bellu are codul PH-II-a-A-16805. Celelalte clădiri ale complexului nu au rezistat și rând pe rând au dispărut în timp. Inventariat sub nr. 2410, în Lista monumentelor de arhitectură din 1956, monumentul este compus din construcția ce adăpostește astăzi muzeul (parter supraînălțat cu nouă încăperi spațioase – odinioară dependințe – și pivniță), care are numeroase elemente arhitectonice împrumutate de la casa țărănească din zona Cricovului Sărat, foișorul-culă de intrare (construit după modelul turlei-clopotniță a Vărbilei), fundațiile conacului propriu-zis, distrus la cutremurul din 1977 (24 de încăperi dispuse pe două nivele, operă a meșterului zidar Barbu Bezdedeanu de pe la mijlocul sec. al XIX-lea), ruinele acareturilor (magazii, grajduri și atenanse pentru argați, grăjdari, rândași) și un parc monumental de aproximativ cinci hectare, în care se afla și o pitorească poartă de lemn lucrată în stil popular (maramureșan). O excursie efectuată la Urlaţi se poate transforma ușor într-o adevărată lecţie de istorie, savurată într-un peisaj al podgoriilor prahovene de vis, total diferit de cel al munţilor de pe Valea Prahovei, dar la fel de preţios şi încântător pentru suflet.
Lasă un răspuns