„Epoca de aur” a delatorilor a coincis cu perioada ceauşistă când, conform informaţiilor fragmentare pe care le avem, la fiecare trei români era câte un turnător. Acum turnătoria a (re)devenit o activitate pozitivă, din punct de vedere social. Mai mult, dosarele făcute publice de CNAS demonstrează că delaţiunea se practica pe scară amplă chiar în familie. Soţi şi soţii care „dădeau cu subsemnatul” despre activităţile consorţilor lor, fii şi fiice care îşi făceau temele de casă raportând ce fac părinţii, prieteni care îşi vindeau colegii. Această înclinaţie malignă o întâlnim astăzi de la scriitori la politicieni, de la oamenii de afaceri la universitari.
Multora se pare că le place că există un cadru legal în care delaţiunea poate să fie pusă în scenă. Că putem să ne eliminăm „competiţia” de la locul de muncă printr-o pâră bine plasată. Că putem să scăpăm de oamenii care ne deranjează printr-o delaţiune efectuată subtil.
O altă dovadă pentru prezenţa acestei gene a pârei găsim în multitudinea de expresii prin care apreciem această activitate jegoasă şi murdară. Ea are (şi) un puternic caracter etnic. Zicem cu admiraţie că „l-am dat în gât“ şi ne bucurăm că putem să „dăm pe goarnă” – ca şi când ar fi o acţiune estetică, o funcţie aproape muzicală, cu conţinut artistic. Ne place să afirmăm despre semenii noştri că „le-am pus gând rău“, ca şi când aceasta ar fi o calitate şi turnătorul este văzut ca o făptură simpatică, el fiind „ciripitor“. Uneori activitatea aceasta nocivă este chiar ironizată şi luată în uşor, delatorul de fapt „sifonează“, lasă să „scape“ ceva nevinovat. Fără a face o analiză lingvistică a plăcerii strămoşeşti a „datului în gât”, este relevant că vinderea cuiva prin cuvinte, datul din gură pentru a face rău altuia este minimalizată. Turnătorul este papiţoiul, cel care scapă din papiţ nişte lucruri.
Aşa cum am văzut într-un caz recent, în care o doamnă, supărată pe socrul ei, a început să toarne o mulţime de figuri publice, cu cât aberaţiile sunt mai mari, cu atât plăcerea devine tot mai mare. Acest tip de delator se naşte dintr-o încrucişare între mitoman şi monstrul lipsit de morală, iar la români, unde moralitatea şi etica private sunt luate în uşor sau derizoriu, turnătoria ticăloasă se face cu mare nonşalanţă. Acest gen de delator nu are nicio remuşcare, el nu simte că face ceva rău, dimpotrivă, se consideră un fel de apărător al eticii, un soi de erou de benzi desenate care aduce dreptatea socială. Însă pretutindeni în lume există un principiu juridic care împiedică delaţiunea mincinoasă.
De la porunca veterotestamentară cu numărul trei, care avertizează împotriva mărturiei mincinoase, până la prevederile legislative internaţionale care pedepsesc sperjurul. În practica internaţională mărturia mincinoasă este o ofensă extrem de gravă, iar exemplul cel mai bun este acţiunea de suspendare a preşedintelui Clinton care nu a fost adus în pragul destituirii pentru activităţile sale sexuale, ci pentru că a minţit în faţa comitetului senatorial.
„Pârâşul”, însă, este un animal milenar care vieţuieşte în munţii Carpaţi şi care a evoluat în mod natural de câteva milenii şi nu are condiţionări etice. El pare că se hrăneşte numai cu plăcerea de a face rău – de la reclamagiii din epoca ceauşistă care au devenit astăzi denunţătorii DNA, de la turnătorii care îngroşau voluntar rândurile informatorilor Securităţii, până la mincinoşii care fac astăzi coadă la DNA. Aceasta şi deoarece Codul nostru Penal este, încă, extrem de îngăduitor cu mărturia mincinoasă, dacă poţi să scapi numai cu o amendă, atunci de ce n-ai spune vrute şi nevrute despre te miri cine şi despre te miri ce?!…
Altminteri, delatorul trăieşte în mâlul murdăriei morale ca şi când aceasta ar fi a doua sa natură. Pentru că la noi acuzarea falsă şi lansarea de minciuni sfruntate sunt forme predilecte pentru „asasinatul de caracter”.
Vedem, aşadar, pretutindeni dorinţa gratuită de a-i distruge pe cei care ne displac. Iar când minciuna coexistă cu bucuria de a vedea răul altcuiva, atunci răul social are consecinţe catastrofale. La fel de grav este faptul că nu ni se pare nimic grav în această activitate. Avem chiar expresii speciale pentru a ne găsi scuze: „am zis într-o doară”, „am zis şi eu, n-am dat cu parul”, sau varianta malignă, „a venit vine”.
Vedem adeseori cum delaţiunea mioritică este trecută drept o simplă (nevinovată) bârfă. Este cazul unui fost politician şi delator pocăit care spunea public că a uitat ce a spus în faţa procurorilor, că erau nişte lucruri doar aşa, că nici nu-şi mai aduce aminte ce a scris şi că a fost „la nivel de bârfă”. Nu mai contează că viaţa unui om este pusă în cumpănă prin aceste „vorbe goale”.
Şi, totuşi, cei care critică des „specificul naţional” se referă, practic, în primele puncte, la înclinaţia românilor spre „turnătorie”. S-ar zice că vocaţia lor este aceea de delatori şi, trădători. Însă, totuşi, delaţiunea nu a fost, bineînţeles, inventată de către români, ci doar instituţionalizată la noi într-o formă mai aparte, cu veritabilă nuanţă malignă. Tocmai din acest motiv, vreau să reiterez faptul că ea îmbracă uneori forma unui complex istoric autohton sau, original. Cu alte cuvinte, partizanii teoriei de mai sus găsesc destule argumente în trecutul nostru, după cum am şi arătat deja. Dacă este să luam, de pildă, toate cronicile Evului Mediu Românesc, la fiecare pagină aproape dăm de trădare şi „zavistie” iscate de câte o „pâră”.
Şi, totuşi, nu cred însă că trebuie să exagerăm, chiar dacă acest fapt nu schimbă cu nimic situaţia dată sau, chiar dacă am fi tentaţi să credem că, sub zodia Mioriţei, a dacului Bicilis şi a scrisorii lui Neacşu – probe mitico-istorice ale formei şi fondului delaţiunii pe aceste meleaguri, avem păcatul în sânge, în fibra noastră etno-genetică.
Eu, totuşi, nu cred că „turnăm”, neaparat, mai mult decât alte neamuri; ceea ce însă ne poate singulariza şi particularize este modul în care delaţiunea s-a stratificat în societatea noastră, de-a lungul timpului şi cu precădere în a doua jumătate a veacului trecut, după cum am şi exemplificat deja, ajungând, nu o data, factor decident în momente istorice precum şi un fel de „practică socială”!…
Altfel spus, la nivelul cel mai de jos, în forma ei benignă, s-a purtat bârfa la gard (mutată la bloc, în anii „construirii socialismului”). Pe măsura avansării pe scara ierarhiilor lumii noastre, se schimbă şi motivaţiile actului – de la pălăvrăgeala (uneori nu chiar nevinovată) peste care se presăra ranchiuna, amestecată cu o doză de invidie şi, de laşitate, se ajunge la reclamaţie, semnată sau anonimă, după caz (în funcţie de puterea reclamatului şi de curajul reclamantului).
În schimb, în sferele înalte, bârfa se transformă în „raport”, „referat”, „informare” s.a., cu un rol fundamental în conservarea propriei noastre puteri şi (în) avansarea noastră în funcţie. A şti să-ţi dozezi turnătoria, să o plasezi, când şi cui trebuie, a fost pe aceste meleaguri o cheie a reuşitei, depline chiar.
Din nefericire, practica a avut şi are o aderenţă de masă şi un rol distructiv pe măsură. Exploatată, cultivată, fructificată şi ridicată la rang de practică instituţională, cum am (şi) văzut, de către regimul comunist, delaţiunea a făcut posibilă nu numai instaurarea cu uşurinţă a acestuia în România, ci a şi dat nota lui caracteristică, apropiind comunismul românesc de despotiile orientale, unde cei câţiva din vârful piramidei au cunoscut şi controlat, cu o mână de fier, întreaga societate, care se mişca numai după voinţa conducătorului: trăiam, parca, în subconştientul unui nebun, care ne alimenta viaţa reală cu propriile sale himere. Aşa ceva nu putea să se nască fără un control riguros al tuturor nivelelor sociale, pe al căror consens tacit, impus ori benevol, s-a bazat. Comunismul, deci, s-a hranit din şi s-a clădit pe slăbiciunile noastre!…
Prin urmare, înclinaţia noastră spre trădare şi delaţiune a devenit arma cu care am fost supuşi. S-ar putea spune că turnătoria din „elan patriotic” era la fel de rară ca şi autodelaţiunea: pe câţi români i-aţi auzit spunând: „da, asta este vina mea!”?…
Societatea românească trăieşte, în continuare, sub spectrul fantomei acestui cadavru neîngropat. Acum avem doar mai multe situaţii, posibilităţi sau locuri unde putem turna. O facem democratic chiar, aşa cum se vede pe ecranele televizoarelor, care etalează toată panoplia genului de „bârfă la gard”. Tocmai de aceea, pe mine unul, nu mă sperie legi redundante care încearcă sa readucă delaţiunea în matca de odinioară, adică să o re-instituţionalizeze!… Dar, nu se mai poate: Revoluţia din urma cu treizeci de ani, ne-a eliberat. Acum putem turna oriunde şi oricui, nu numai la Securitate.
Într-un mod paradoxal, cred că acesta este şi sfârşitul delaţiunii: în zilele noastre, când nici reclamaţiile semnate nu mai sunt luate prea în serios fără documentaţii, note de fundamentare şi recomandări, o anonimă are aceeaşi putere ca o găleată cu apă turnată în Deşertul Sahara. Astăzi, am evoluat fraţilor, delaţiunea se cheamă „referinţa” ori „recomandare”.
Altminteri, constatăm cu îndreptăţită stupoare că delatorul modern s-a adaptat vremurilor mai mult ca niciodată. Noilor mijloace de comunicare, noilor abordări, noilor pretenţii ale conducătorilor. El nu se mai mulţumeşte să trădeze, să spună neadevăruri ucigătoare (în schimbul unor avantaje sau, pur şi simplu pentru că face pe el de frică), ci se şi erijează în propovăduitor al delaţiunii ca virtute. Chiar dacă se bâlbâie înfricoşător, chiar dacă n-are pic de demnitate, chiar dacă se ţine de fusta (ori pantalonii) altora, el încearcă să pretindă că, matematic vorbind, numărul trădătorilor ar trebui să crească în progresie geometrică. Numai astfel i-ar fi bine acestei ţări!…
Poate că de azi înainte ar trebui să introducem în şcoli, ca materie obligatorie, „arta lucrării pe la spate” şi să-i învăţăm pe copiii noştri cum să-şi înşele aproapele şi cum să spurce ideea de prietenie. Să-i pervertim într-atât încât să zâmbească în faţă, să pretindă că sunt alături de oamenii de onoare, să facă gesturi repetate care să-i convingă, iar apoi, neavând curajul să suporte superioritatea semenilor, să-şi rezolve multiplele complexe printr-o delaţiune.
Aceasta este măreaţa pledoarie a trădătorului. Şansa noastră este că, încă, această ţară nu-i atât de pregătită să accepte a ridica delaţiunea la rang de virtute. Grupurile de lichele care încearcă s-o acrediteze sunt, din fericire, minoritare. Ele se străduiesc, disperat, să salveze imaginea delatorului. Să-l prezinte ca om de treabă. (De treaba cui?) Dar, nici măcar membrii lor nu dau doi bani pe el, în realitatea, şi n-ar avea încredere în el nici măcar cinci minute.
Aş vrea să vă văd, oameni buni, că, dincolo de frazele sale declarative, vă lăsaţi cu totul soarta şi destinul în mâna lui!…
Într-o societate ce se respectă, el nu şi-ar mai avea locul. De fapt, nici nu şi-l mai are, în pofida aparenţelor. Chiar şi umbra locului său poartă stigmatul trădării şi al delaţiunii. Iar această pecete nu se poate şterge. Face parte din acelea pe care timpul nu le atenuează. Stigmatul delaţiunii marchează profund sufletul şi fruntea tuturor membrilor familiei sale. Care dintre oamenii demni ar accepta să aibă de-a face cu vreunul dintre ei? Aceasta este marea necunoscută omisă de trădătorul care se chinuie să formuleze ecuaţia nemerniciei sale: efectul de bumerang ce va dura generaţii. Singura consolare este că, poate, prenumele ori numele le vor fi pomenite într-o carte de istorie… în rând cu marii nereuşiţi sau rataţi ai planetei!…
Lasă un răspuns