Pentru cine bate la pas vecinătățile capitalei noastre poate îi apare ca ciudat faptul că din loc în loc, în localitățile ilfovene limitrofe, se întrezăresc prin vegetația sălbatică ruinele unor fortificații mărețe de altădată, ce strâng ca într-un cerc inepugnabil Bucureștiul. Este ceea a ce a mai rămas din „Cetatea Bucureștiului”, o construcție de dimensiuni colosale ce a constituit mândria armatei române pentru o scurtă perioadă de timp. Amenajarea acestor fortificații a presupus din partea statului român depunerea unui efort financiar considerabil, potențat și de angajarea, în aceeași perioadă, în estul României a lucrărilor pentru constituirea „Regiunii Întărite Focșani – Nămoloasa – Galați”. În ciuda dificultăților, aceste proiecte esențiale pentru constituirea unui sistem coerent de apărare au fost materializate în ultima decadă a secolului al XIX-lea. Succesul acestei întreprinderi importante s-a datorat în egală măsură atât perseverenței cu care regale Carol I și primul-ministru I.C.Brătianu au urmărit obiectivele stabilite, cât și ofițerilor români din armata de geniu ce au probat, dincolo de marea capacitate de efort, un ridicat spirit organizatoric și creator în materializarea concepției arhitectonice inițiale datorate generalului Henri Alexis Brialmont. Construirea „Cetății Bucureștiului” a fost un process laborious, la care au contribuit în primul rând ofițerii din Comisia general Gh. Manu, prin studii amănunțite care au stabilit în anul 1882, zonele ce se impuneau a fi fortificate. Generalul Brialmont, o mare autoritate în domeniu recunoscută pe plan mondial, a conceput structura „Cetății Bucureștiului” și a proiectat forturile și bateriile necesare apărării Capitalei. Aceste lucrări au cunoscut modificări ulterioare, determinate atât de evoluția artileriei și a creșterii puterii sale de distrugere, cât și din motive financiare.
„Cetatea Bucureștiului” era compusă din 18 forturi și 18 baterii intermediare dispuse în jurul Capitalei, în formă de cerc, al cărui diametru varia între 21,5 și 23 de kilometri. Numerotarea celor 18 forturi, de la 1 la 18, începea de la Chitila, fortul nr. 1 spre dreapta (Forturile 1 – Chitila, 2 – Mogoșoaia, 3 – Otopeni, 4 – Tunari, 5 – Ștefănești, 6 – Afumați, 7 – Pantelimon, 8 – Cernica, 9 – Cățelu, 10 – Leordeni, 11 – Popești, 12 – Berceni, 13 – Jilava, 14 – Broscărei, 15 – Măgurele, 16 – Bragadiru, 17 – Domnești, 18 – Chiajna). Bateriile intermediare, și ele în număr de 18, erau concepute în așa fel încât fiecare să se sprijine cu foc cu forturile din stânga și dreapta lor. Bateriile intermediare purtau un număr dublu, compus din numărul forturilor între care se aflau. Denumirea o luau de la fortul cu numărul cel mai mic. Astfel, numărul 1 – 2 (între Fortul 1 Chitila și Fortul 2 Mogoșoaia), purta numele fortului din stânga: „Bateria intermediară 1-2 Chitila”, urmată de Bateria 2-3, între Mogoșoaia și Otopeni, care purta denumirea de „Bateria intermediară 2-3 Mogoșoaia” ș.a.m.d. Extraordinara evoluție a tehnicii artileristice la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, în special în ceea ce privește lungimea traiectoriei și forța distructivă, evidențiată în anul 1914 prin scurtele și nimicitoarele asedii ale fortificațiilor de la Liege și Anvers – construite de același general H. A. Brialmont, în aceeași tehnică de arhitectură militară -, a demonstrat însă că fortificațiile Bucureștiului erau depășite în condițiile unui război modern. În consecință, conducerea militară română a decis abandonarea ideii organizării unei eventuale apărări a Capitalei prin fortificațiile construite între 1884-1895. În perioada neutralității României, forturile și bateriile au fost dezarmate, iar tunurile și obuzierele rezultate au fost destinate completării parcului artileristic al armatei române cu piese de artilerie grea, de însoțire a infanteriei sau antiaeriene, toate instalate pe afeturi special construite la Arsenalul Armatei.
În perioada interbelică, forturile capitalei au rămas în patrimonial armatei și au fost folosite în special pentru cazărmi, depozite de muniții sau închisori, fapt ce a permis păstrarea lor într-o stare de conservare mulțumitoare. După cel de dolea război mondial, conform Păcii de la Paris, o parte însemnată din acest patrimoniu a trecut la autoritățile civile, care l-au gestionat cu mai patina atenție, i-au dat destinații diverse, efectuând modificări ale terenului, alterând și chiar distrugând aspectul original al acestora.
În prezent, fortificațiile Bucureștiului, realizare importantă a arhitecturii militare românești, invocate în epocă cu respect alături de alte fortificații remarcabile contemporane cum erau cele din Austro-Ungaria, Belgia, Italia, Franța; Germania, Rusia, se află într-un proces de deteriorare ireversibilă. Dacă în alte țări construcțiile acestea de tip militar au căpătat alte destinații, fiind folosite cu grijă, la noi doar în rare cazuri au căpătat rolul pe care îl meritau. Unul dintre cazuri este cel al „Fortului 13 Jilava”, cel ce prin grija Direcției de Cultură Ilfov și a Ministerului Culturii și a Identității Naționale a căpătat statut de muzeu. Sperăm ca în scurtul timp pe care îl mai avem la dispoziție, până când vicisitudinile și împrejurările vor distruge total aceste fortificații, să mai putem salva ceva… (G.V.G.)
Lasă un răspuns