Eternul Eminescu…

…Nici nu ştiu cum l-am îndrăgit pe Eminescu; născut şi copilărind la ţară. Cred că întâi i-am iubit codrul, seara pe deal, porumbiţele şi somnoroasele păsărele, norii pe şesuri, stelele şi teii, florile albastre, iazul, vânturile, eresurile, mama, glia etc pe care i le-am regăsit în poezie. Apoi mergând la şcoală aflam de colbul şcolii, dascăli şi univers, împăraţi şi proletari, iubirile şi dramele neamului…

Şi totul era fascinant la el, peste platitudinea şi greutăţile vieţii de fiu de plugar, unde totul era atât de real şi de dur: lucrările câmpului în toate anotimpurile, creşterea animalelor-unde la toate erai rob şi la plăţile către stat etc. Şi murdăria de la pământ şi animale şi a unor oficialităţi. Şi iată că, odată, un verişor, G.C., ce era la liceu îmi dă o cărţulie să citesc, unde fiecare început de strofă avea un desen… Era poezie de Eminescu. Parcă-l găsisem pe Dumnezeu, căci la el totul era parcă altfel, era ca o vrajă poate, parcă vibram cu ceea ce citeam; citeam fiind la vaci şi cai, când le duceam la păşune, căci ai mei abia aveau timp de un pic de hodină; erau acele cote distrugătoare…

În liceu eram mândru, dar secret, că ştiam atâtea din cartea lui.Un profesor de română ne tot recitea, făcând aluzie la selecţia prin examene şi note, versurile cu „dintre sute de catarge ”. Deşi eram la secţia reală, am învăţat „Luceafărul” pe de rost, căci se zicea că profesorul A.P., va da nota zece la cine-l ştia. Mi-a prins bine peste un an, când mergând în munţi (Apuseni-Buteasa) la făcut de brânză (unt, urdă) cu un consătean (D.G.) timp de două săptămâni, l-am spus unui pădurar –moţ, şef de pichet, care la rândul lui mi-a povestit de Avrămuţ Iancu, stăteam noaptea la băşag, după mulsul oilor, făcutul jintiţei şi tescuitul untului şi ziceam din Eminescu… Păcurarii, câteodată mai cântau sau hăuleau, cu ecouri repetate, să sperie lupii şi urşii, să ţie treji, câinii. Doamne, noaptea, când ieşeam din băşag, ce tare lucea luna şi vuia muntele şi mirosea a răşină şi a căcărează de oaie lângă strungă şi nu ştiu ce umbre şi lumini se insinuau pe munţi şi cer, pe norii care fugeau nebunateci. La mine toate acele imagini se aprofundau cu cele stimulate de lecturile eminesciene şi mi se păreau atât de proşti cei care nu ştiau de Eminescu! Aveau să mă lecuiască de poezie grelele munci la câmp: prăşit, cules, seceriş etc, apoi instrucţia militară la armată. Prin liceu îl imitam pe Eminescu în scris, apoi încercam să scap de robia sa, credeam că voi reuşi cu fetele, cu vreo iubire de adolescent, dar lectura lui mă încurca, parcă toate erau Cătăline…

Întotdeauna comemorările lui Eminescu, însă, urmate de recitaluri din opera sa erau prilej de înălţare sufletească, încă din şcoala elementară. Mi-aduc aminte ce emoţie mi-a produs o scenetă după „Luceafărul” făcută de profesorii tineri, celibatari,  din şcoala din centru de comună în satul meu, pe o scenă mică, actorii având o costumaţie ingenioasă: profesorul de sport F.N., ce juca „Luceafărul ” avea un soi de pelerină albastră precum cerul, cu steluţe însăilate pe ea; Cătălina era frumoasa profesoară de limba rusă, Ţ.L., de care chiar era îndrăgostit sportivul, Demiurgului i se auzea doar vocea, G.C.; Cătălin era profesoraşul răzgâiat G.D., de istorie; profesorul vârstnic de matematici, F.S., era regizorul. Iar muzica era la un patefon. A fost sublim şi fără nici un pic de politică.

Regimul militar m-a abrutizat în timp şi Eminescu s-a retras în ceva inefabil, misterios, ascuns cât mai adânc în suflet, în mine-de unde îmi făcea suportabil totul, ca un verset evanghelic cristic. Chiar şi după inginerie, Eminescu nu m-a părăsit: am regăsit în el ceva ştiinţifico-fantastic, fizică şi metafizică, nişte particule existenţiale ciudate, un infinit discret, religiozitatea pătrundea din fibrele de neam, în recursul datinei, ca dragostea, se cuibăreau în inimă… În minte îmi pătrunseseră adevărurile sale filozofice… În tinereţe, am dus copiii mei să vadă câteva din locurile pe unde Creangă şi Eminescu au păşit cu paşi apostolici pentru neam: bojdeuca lui Creangă, teiul lui Eminescu din Copou, mănăstirea Putna şi Văratec, cetatea Neamţului etc… A fost, apoi, extraordinar în armată, când aveam ceva rang mai mare şi lucram la câte-o hartă de simulat cîte-un război radioelectronic şi un ofiţer, S.P., cu grad şi rang superior, în pauză ne recita „Doina ” lui Eminescu. Era înterzisă încă şi el risca. Eminescu devenea combatant viu al Forţelor militare proprii; un politruc n-ar fi făcut asta, deşi era treaba lor, de fapt şi cântecul Tricolorul” mi l-a recitat un ofiţer inginer, P.I., reparând la radar, pe vremea când şi acesta abia apucase a fi acceptat şi se şovăia… în învăţarea lui de către militari.

Trecând prin Nordul Ţării şi studiind luptele pentru Ardeal am descoperit o altă mare iubire de Eminescu, a unui ofiţer român de front, care a plantat pe un deal brazi cu nomograma „Eminescu”, încolo spre Ungaria. Mi-am amintit de acea statuie a lui Eminescu la margine de Ţară, spre Vest, despre care Goga spunea că face cât o oaste, în luptă. În sudul dobrogean, aproape de peşterea şi mănăstirea Sf. Apostol Andrei, am găsit Izvorul lui Eminescu, locuri de sfinţenie creştină şi românească… La o convocare pe la Buzău, un ofiţer de marină, oltean ne-a cântat superb din Eminescu. La mare şi la munte, la sat şi la oraş, peste tot este Eminescu.

Peste vremi, marele Grigore Vieru îmi povestea ce Ostaş al românismului era Eminescu, prin opera sa, în Basarabia, arestată de bolşevici. Chiar în perioada de dezmăţat cult ceauşist, în special după aniversarea „micii uniri” a principatelor, care era copleşită de pregătirile desănţate de omagiere a liderului partidului cu mult timp înainte, până la saturaţie, Ziua magnifică a lui Eminescu era un moment de respiro şi exaltare spirituală, singurul poate, nemânjit de politica vremii. Şi atunci Eminescu era, din nou, un salvator… Mai târziu, punând mâna pe alte cărţi despre Eminescu, în special cele documentare şi nu prezentări romanţate, mi-am dat seama că Eminescu este infinit, nu numai etern… Iar opera sa gazetărească, pildele şi argumentele sale, profeţiile sale întăresc acest lucru. Încât putem spune: Eminescu e cu noi! În noi! Pentru noi, pentru fiecare. Omagiul meu şi recunoştinţa mea încerc a i-o oferi în această carte modestă. Pentru iar şi iar, Eminescu! Şi poate piesa de teatru dedicată lui pe care am scris-o şi care, în rezumat, a fost „jucată” la Casa Armatei din Timişoara. Tot în Timişoara, am sprijinit dezvelirea de plăci pe clădiri (meritul scriitorului N.D. Petniceanu) pe unde au fost Eminescu şi Slavici (aici într-o vreme activa Matei, fratele – ofiţer al poetului). Aici şi la Arad s-a întâlnit poetul-actor cu bihoreanul Iosif Vulcan şi cu alţi vulcanişti. Vulcan l-a botezat cu numele de Eminescu, după spusele sale, pentru că în spaţiul natal al înaintaşilor săi din jurul Blajului (Nicolaie Vulcan şi celebrul Samuil Vulcan) erau familii cu nume de Eminovici şi Eminescu-zonă din care posibil se trag şi străbunii lui Eminescu după tată. Era o chemare a pământului şi a strămoşilor săi la obârşii!

Din folclorul şi miturile din zona Ştei şi Beiuş (prin bunul prieten M. Pompiliu) ca şi din almanahuri orădene (Diorile Bihorului) s-a înspirat Eminescu în basmele şi poemele sale, în cântările sale de „neamul nevoii” cu prietenii ardeleni. Avea prieteni profesori de la Beiuş, de la celebrul liceu „Samuil Vulcan”, cu prof Sălăgeanu, care scrisese o geografie românească, purta corespondenţă de la Viena. Deci, a trecut pe la Beiuş (scrie istoricul M.D. Vatamaniuc) înainte de a urma cursurile universitare de la Viena. Iar Slavici revine: „în urma stăruinţelor fratelui său, el a trecut… la Blaj şi mai târziu la Beiuş, unde avea de gând să treacă examene, ca privatist, adică pregătit în particular”.

Pe la liceul protopărintelui Iosif Vulcan (a ctitorului Samuil Vulcan) unicul liceu românesc în Vestul Ţării şi al doilea după cel de la Blaj, în crunta teroare hungaristă asupra neamului românesc, care era copleşitor majoritar şi băstinaş locului, nu se poate uita că naţii conlocuitoare erau considerate doar maghiarii, secuii (ce azi se dau maghiari!) şi saşii, ce formau, în total, fără ţigani maghiarizaţi, nici o treime, poate doar împreună cu ţiganii, evreii, rutenii, armenii etc. Toate aceste anomalii şi barbarisme austro-ungare împotriva românilor, Eminescu le cunoştea ca nimeni altul. Şi el s-a angajat în luptă naţională ca un Erou naţional şi a fost ucis în final, după ce o vreme l-au înebunit (prigonit, arestat, agresat, înfometat, otrăvit) ca pe Avrămuţ Iancu – metode ulterior folosite de fascişti şi bolşevici, cu alţi fii buni ai neamului românesc.

Prin Lupta lui naţională, Eminescu este greu de egalat. Iarprin Viaţa sa scurtă cristică, inegalabil prin geniul şi opera lui. Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, mulţi ar vrea să fie ca Eminescu, dar nu viaţa lui, și ne aducem aminte încă o dată de Iisus şi patimile sale pentru omenire, dar şi de patimile lui Eminescu pentru români, pentru sufletul şi limba românească!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*