Presa și Președintele: fenomenul Trump

Când vine vorba de relațiile Președinte-Presă în Statele Unite, stiutorii cu mintea odihnită într-ale politicii afirmă înțelepțește: „Niciodată un președinte nu poate câștiga în confruntare cu presa. Președintele iese mereu perdant”. Însă Donald Trump este, și în această privința, altfel decât ceilalți. Performanța lui, cel puțin până acum, este una singulară în istoria Americii și nu se poate trece oricum peste ea. Raporturile președintelui Trump cu presa sunt de epopee. A făcut chiar el presă, ca „realizator” tv, citește zi de zi, câteva ceasuri, ziare și chiar dintre cele care nu-l menajează deloc în aprecieri, dar mass media nu-i provoacă alergii, dimpotrivă, îi stimulează adrenalina și verva ironiei. A câștigat alegerile coalizand, prin replici abrazive, principalele ziare și televiziuni împotriva sa, dar spulberând toate previziunile și sondajele care nu-i dădeau șanse. Consternată de un rezultat electoral la care nu se aștepta, presa de citit și de privit a rămas fără replică și a început să caute fel și fel de explicații. Dar mai ușor i-a fost să găsească alt teren de înfruntare (sau culoar de fugă): să conteste rezultatul votului, însă fără succes. După care, să se lanseze într-o campanie de proporții, virulentă și susținută, de critici la adresa noului învestit la Casă Albă.

Și a fost – este – pentru prima oară în istoria democrației americane când o campanie electorală, prin însăși natura ei conflictogena, s-a transformat, cu aceeași intensitate și vehemență, într-un război de poziție în care taberele se atacă si azi, zi și noapte. Un război în care președintele este, practic, el singur, propria tabăra, căci nu puțini dintre colaboratorii din Administrație, inclusiv purtători ai săi de cuvânt, abandonează ori sunt înlocuiți, iar comandantul nu dă semne de ezitare sau de mladiere a tonului. Și un război în care, în mod paradoxal, fiecare dintre părți câștigă ceva. Președintele urcă, încet dar constant, ca audiență, iar ziarele încep să fie mai interesante, mai citite și își sporesc efectivele de redactori și tirajele. Un fenomen care durează de aproape doi ani și care nu pare să dea semne de epuizare. Și nu e vorba de vreun aranjament secret, subtil, viclean, între părți, chiar dacă și unii și alții se pricep de minune la afaceri ingenioase.

Lumea nu contenește să se întrebe de ce a câștigat Trump și cum reușește să-și consolideze și la Casa Albă avantajul (căci nici alegerile parțiale, de la jumătatea termenului, n-au fost un tsunami victorios al democraților, cum s-a tot previzionat). De ce a câștigat? O campanie electorală sui generis, purtată în principal prin rețelele sociale, dar concepută și purtată diferențiat, în funcție de preocupările specifice ale diferitelor sectoare ale bazinului electoral. Alegătorilor li s-a vorbit despre problemele și așteptările lor personale mult mai mult decât despre marile probleme ale țării.

Marele secret (al lui Polichinelle) este că și în campanie, și acum, candidatul/președintele a comunicat și comunica în permanență nu prin presa scrisă, ci prin rețelele sociale. Toate marile ziare, saptamanale și televiziuni (excepție Fox News) sunt împotriva sa. Dar contul său Twiter are după unii 20, după alții 50 de milioane de abonați care sunt ținuți mereu în priză. Astfel, susținătorii (dar și oponenții) săi sunt și acum încontinuu mobilizați. Președintele este un bun comunicator, unul expresiv și incitant, convingător, mereu pe fază. Iar conjunctura economică este bună, clasa mijlocie se simte luată în seama, impozitele vor scădea și –spun mai ales adversarii – actuala Administrație culege roadele unor acțiuni inițiate de precedenta echipă a lui Obama. Oricum, “America First” n-a rămas la stadiul de slogan electoral lipsit de conținut. Discursuri patriotice mai înflăcărate și mai credibile decât cele ale actualului președinte nu s-au mai pronunțat de multă vreme de la tribuna prezidențială sau în mari incinte internaționale, în ciuda diverselor etichetări ce li se aplică de tipul protecționism, izolaționism, abandonarea poziției de lider mondial și de portdrapel al valorilor democrației și drepturilor omului.

Activitatea președintelui, care doarme doar 4-5 ore pe noapte, e intensă și mereu stimulativă. Marile ziare (dacă nu li s-a suspendat accesul la Casă Albă, căci se mai întâmplă) și-au sporit numărul de corespondenți ori și-au deschis birouri la Washington, și-au format detectori (dar și producători) de fake news, și-au reconstituit echipele de investigații jurnalistice, care fuseseră practic abandonate. Chiar și adversarii din presă ai președintelui recunosc că, prin Trump, profesia lor a devenit mai motivată, mai pasionantă, mai spectaculoasă. Cu sau fără voia lui, președintele Trump reînvie presa, o scoate din amorțeală, din coșmarul impasului. Pentru presă, Trump e un stimulent providențial, o enzimă salutară. “Ziariștii noștri sunt epuizați. N-au lucrat atâta în viața lor” – spune Elisabeth Bumiller, șeful Biroului din Washington al lui “New Yok Times”.

Iar președintele nu încetează să-i sfideze, să-i sicaneze, să-i provoace, să-i copleșească cu epitete câtuși de puțin flatante. Și, la modul general, a dat presei, în public, verdictul de „dușman al poporului”. Cum să pareze, cum să reacționeze presa într-o asemenea situație? Vreo 200 de ziare importante s-au solidarizat și au publicat, toate, în aceeași zi, editoriale pe tema rolului, menirii, misiunilor și drepturilor mijloacelor de informare publică etc. etc. Și totuși, un sondaj Ipsos arată că 43 la sută dintre americanii republicani (e drept) susțin atitudinea dură a președintelui față de presă iar 51 la sută cred că presa este întradevăr dușman al poporului. În asemenea condiții, să escaladeze mass media războiul cu președintele? Ar putea fi o acțiune cu efect de boomerang , atrag atenția câțiva directori de ziare influente. Lumea ar capăta impresia unei conjuratii antiprezidentiale, iar președintele ar apărea în postura de victimizat care trebuie apărat. Dacă publicul ar ajunge la concluzia că presa se coalizează împotriva președintelui, opiniile favorabile lui ar crește considerabil, atrage atenția Ken Paulson, fost redactor șef al lui „USA Today”.

Și încă un fapt, plin de învățăminte: ziarele încep să-și vadă, și ele, propriile vulnerabilități: partizanatul politic („ziarele nu sunt partide” – amintea un comentator), știri neverificate, interese comerciale, comportament inadecvat față de șeful statului, ambiguitate informație-comentariu și încă altele. Dar și o gresala de strategie: președintele nu trebuie atacat cu toate armele, în același timp , din toate direcțiile și pozițiile, încontinuu, căci astfel campania se demonetizeaza, ajunge să-și exaspereze consumatorii și să-i satureze cu informație negativă. Nu, criticile trebuie exprimate pe un ton civilizat, cu argumentație solidă și aprecieri nuanțate.

De mult nu s-a mai întâmplat o asemenea efervescență în presă, în viața publică, în societatea americană. De pe vremea lui Martin Luther King, a războiului din Vietnam și asasinării fraților Kennedy, a Watergate-ului și, poate, a Monicăi Lewinsky. (Pantoful aruncat înspre președintele Bush jr la o conferință de presă e o secvență de umor derizoriu)…

Viața politică, publică, mediatică din Statele Unite se află în plin moment al adevărului. Nu e neapărat ceva alarmant, prăpăstios, nu e o situație limită, dar situația reclamă reflecție și responsabilitate. „Criza presei este și criză a democrației”, scria clasicul gazetariei americane Walter Lippman. Democrația este astăzi, în SUA, în plină frământare, efervescență, căutare și prefacere. Într-un fel, societatea americana pare să-și trăiască și ea propria perestroika, revoluție culturală sau colorată. Și până la momentul limpezirii va mai cunoaște, cu siguranță, episoade palpitante. Dar tocmai din acest motiv, în principal, presa americană este datoare, este obligată, să fie la înălțimea sfidarilor și exigențelor momentului. Are și opțiunea de a se credibiliza considerabil și relansa, dar și riscul de a se discredita în plus într-un moment și așa critic pentru ea.

În tot ce a făcut până acum, președintele Trump a marcat mereu puncte sau joacă în avantaj. Ar fi păcat ca presa să piardă partida cu Casă Albă. În fond, tot americanii ne învață că există și partide win-win.

PS. Intrebarea este daca toata aceasta desfasurare este, pana la urma, de folos Americii si lumii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*