Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.
Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire. Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.
Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”
La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a. Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă. Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna.
De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: <<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)
Atunci, în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii. Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului. Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.
Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.
Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)
Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.
Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)
Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan. Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi. În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.
În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.
Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit! Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.
Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan. Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de o sută de metri, pe o lăţime de cini metri (o sută de creştini în lugime şi ini în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.
Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.
O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa 15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.
Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.
Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:
„Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit.”
Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol.
Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”
Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui!… Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.” („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)
Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc.
„Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?” (acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian)
Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi.
„Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12)
Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.
Lasă un răspuns