Ne reîntîlnim cu Maria Alexandra Iliescu în volumul de poeme „Răstignirea timpului”, unde, cu rară cuminţenie şi sensibilitate poetică, cultivă şi îngrijeşte timpul, oferind cititorului cam tot ceea ce ţine de chintesenţa spiritului său feminin şi de arta complementarităţii. Un volum-estuar, care aluvionează experienţe, regrete, întrebări, angoase, dureri, exasperări, idealuri, direcţii, speranţe şi judecăţile propriei vieţi. Cartea demarează lent, dovedindu-se, pe măsură ce-i prinzi ritmul interior şi formula descifrării ideilor, tot mai pasionantă de la un poem la altul: „Şi n-am de unde să mai dau înapoi/… Mă strigă şi acum la fereastră/ Preotul bătrân şi lătratul câinelui,/ Tăcerea casei, drumul pietruit,/ Culesul prunelor,/ Ce să-i dau sufletului să înţeleagă?/Am crescut de-atunci, am crescut de ieri, am crescut de azi,/…Dar de infinitul dorului, nu ne putem ascunde,/ Şi cînd privesc spre mine, mi-e dor”. Iată, o primă motivare a aventurii lirice a eului său poetic pribeag, care şi-a pierdut umbra în timp, precum Peter Schlemihl, în culturi îndepărtate. Pe măsura înaintării în pagini, găsim o poezie picturală în registru imaginativ, abstract dar şi realist, uneori, o interpretare calmă şi caldă a unor procese mentale, ce definesc structura gondolată şi pronunţatul grad de abstractizare a imaginaţiei, rezistente pînă la ultimul punct în propria configurare: „Aici, de unde scriu,/Nici sus, nici jos,/Nici trup, nici suflet,/ Am pierdut totul./ Somnul acesta greu/ Nu-mi cere să-mi aduc aminte/ Cine sunt./ Poate că sunt Nimeni/ Şi mai bine decât nimeni/ N-aş putea fi”.
Maria Alexandra Iliescu ne dă o poezie cerebrală, o corespondenţă vie între rîurile lirice, un demaraj de la obiectivarea proprie spre o ideală, ipotetică, dar mereu vizată (i)realitate temporală: „…Peste garduri,bătrânii lilieci/ Întâmpină seara…/ Cum stau de vorbă,/ Să împărtăşească amintiri de la celălalt capăt al vieţii,/ Fără ţigări, cafele şi ceai,/ Se aşează pe-nfriguratul scaun, lipsiţi de flori, de frunze./ Cum, într-o zi, îmbătrânesc liliecii…”. Fotografia lirică a volumului dezvăluie, la prima vedere, ceea ce reiese din scrisul poetei: sensibilitate şi căutări permanente. Pentru că vorbim de o carte continuă, pe care poeta nu a părăsit-o niciodată, în tot ce a scris înaintea acestui volum şi după; vorbim de epopeea infinitei sale nostalgii după timpul trecut, dar şi de anumite sensibilităţi de care, probabil, refuză să se desprindă, de teama de a nu-şi pierde puritatea copilăriei, rămasă exact acolo de unde venise, din istoria timpului, de acolo „din veac”.
Atentă la minuţia versului şi extinzînd pe un plan continental sentimentul de fidelitate faţă de timpul-simbol, poeta realizează o frumoasă cronică în versuri a unui microcosm imaginar, izolat de restul lumii, unul doar al ei, într-un strigăt prelung, ca un semnal de alarmă pentru recuperarea măreţiei abandonate a timpului: „Nu mai avem ce-a fost odată”./ Am ales din timpurile trăite/ Nici umbre, nici idei,/ Ci doar fantome”. Dincolo de interesul trezit de relaţia uimitoare dintre imaginaţie şi realitate, pe care cu lirism sigur ne-o dezvăluie poemele în coloritul lor, cu tonuri vesele sau sumbre ce amintesc de capriciile lui Goya sau de coşmarurile lui Breugel, dincolo de potopul interminabil al timpului, dincolo de sufletul crăpat de arşiţa nemiloaselor nelinişti, dincolo de invenţie, ca rod al puterii creatoare, dincolo de fabulaţie şi visare, dincolo de recrearea estetică se află mesajul volumului, acelaşi mereu parcă în corul poeţilor: timpul s-ar scurge în netimp, nespaţiu şi nelume dacă poeţii nu l-ar semnifica: „Obişnuiesc să mor/ Când sălciile albesc/…Ploaia ce-odată venea/Spre tămăduire,/ Azi îşi udă copiii/ Şi din noi, ultimii credincioşi,/ Creşte cerul”. Există în magma sufletească a poetei o evidentă alfabetizare a trecerii timpului, o racordare la rădăcina divină a timpului finit şi infinit: „Am nesocotit porunci./ Dar, Doamne,/ Eu n-am plecat nicăieri de sub cruce./ Şi azi, mai scriu poezie,/ Din prea puţine cuvinte/ Şi prea mult pământ”.
Curgătoare, cristaline ca o apă neîncepută, dar cu aspra, inumana împovărare a timpului, cu atotprezentul cenuşiu al zidurilor de singurătate, cu lacrimile dezlipite din carnea sufletlui şi din minte, poemele par o femeie singură şi tristă, care supravieţuieşte cu eforturi imense pe continentul dur, atroce, al trecutului-prezent. În prelungirea acestei afirmaţii, insist asupra faptului că una dintre temele de prim-plan este aceea a călătoriei prin timp a unei femei însingurate, dar dotată cu o sensibilitate rarisimă, nelumesc de arborescentă în lumea regretelor, a copilăriei, cu meritul de a se autogenera în ceea ce nu a fost să fie, de la începutul începutului şi de a atrage atenţia că descătuşarea lirică este aidoma unui experiment războinic cu timpul, cu ticăitul ceasului: „Ni s-a dat un timp de probă./ Nu ne-a spus nimeni ce să facem,/ Cu ce să-ncepem şi cu ce să terminăm”./ Ne-a ajuns somnul/ Postum, al timpului dat./ Şi acum suntem iar. noi-/oamenii de probă”…
Alergînd singură între ficţiune, realitate şi factorul timp, de fapt, acesta fiind epitomul volumului, poteca subţire spre filosofia particulară a poetei, transpune cititorul într-o lume traductibilă şi apropiată fiecărui suflet: „Astfel se scriu poeziile triste,/ Cu gândul la ce nu va mai fi./ Dacă am putea privi într-o oglindă/ Cum se transformă viaţa, /Am rămâne singuri, fără noi înşine. Deşi, „departe de noi”, parcă zîmbind printre lacrimi, poeta declanşează o revoltă tulburătoare, motiv pentru care, versurile ţintesc a deveni un permanent dar învingător teatru de război cu timpul, un cîmp însămînţat cu „absurd” la lumina unui „suflet felinar”. Căutîndu-şi „cel din urmă zbor”, Maria Alexandra Iliescu află „cum îmbătrînesc liliecii pe ţărmul nemuririi”, cum pe „foaia albă sălciile albesc în aceleaşi timpuri”, prin care, încrîncenată, rătăceşte fără „răgaz, de vreme, de vreme”, sub privirile unui „înger fără trup”, asistînd, împreună cu „oamenii de probă” la „răstignirea timpului”. Poeta are, evident, forţa de expresie ce îi permite să redea chipul scriptural al unei lumi de tristeţi lăuntrice: „Dă-mi răgaz să înţeleg/ Cum trebuie să privesc/ De sus, lumina,/ Fumul de ţigară/ Şi sufletul./… Să fumez, de jos,/ Sufletul şi lumina”.
La fel de impresionantă se arată puterea de neclintit care o ajută să se caţere iarăşi şi iarăşi pe pantele propriilor tristeţi şi neîmpliniri. Pe vîrfurile propriilor suferinţe. Poemele ţîşnesc din mintea ei ca picurii de ploaie din nori, se scutură ca un cer „în anotimpul fulgilor de nea”, se topesc precum oamenii de zăpadă, se agaţă de cîte un soare dătător de speranţă. Patologic, sînt ca nişte celule purtătoare de semne ale împăcării cu sinele, purtătoare de voinţă, de severitate şi ambiţie, sînt depozitare de gînduri tîrzii, de regrete vechi şi noi. Putem spune ca poeta scrie ca şi cum ar face public faptul că singura hrană care-i poate aduce saţietate fiinţei sale o constituie poezia, ce aduce în prim-plan şi dezgoleşte alte şi alte nuanţe de „praf, absurd şi dor”. Este cartea unei poveşti de viaţă, cu insistenţe asupra fragmentelor de timp înfierate cu fierul roşu în sufletul poetei, ea mizînd pe o arborescenţă accentuat sentimentală.
Maria Alexandra vine în poezia contemporană cu un gen de singurătate, de singularitate, avînd alături, ca pe nişte soldaţi înarmaţi şi instruiţi, poemele sale triste, singurătatea şi rana ei infinită: „«O luăm pe aici», e ultimul gând,/ Şi-ntotdeauna la plural,/ Deşi singuri plecăm spre ieşirea din lume,/ Iar aici ne aşteaptă o altă fiinţă,/ Ce-am răstignit-o de la întâiul timp./ Eu, cel de odată”. Poemele curg în „Răstignirea sufletului” precum vinul bun din robinetele veşnic deschise ale sufletului poetic. O poetă deschisă, care stăpîneşte vocaţia comunicării într-un registru plăcut şi sensibil, în intenţia de a recupera raportul senzorial cu realitatea trăită demult şi cu cea înconjurătoare a prezentului. De remarcat, sinceritatea eului poetic, care trăieşte deodată viaţa şi poezia, ca în două universuri perfect etanşe, unde are loc războiul cu timpul, dar şi eliberarea poetei de un preaplin împovărîtor: „Ne arătăm nemuritori,/ Dar, cu fiecare zi, murim/ Întâi, în noi,/ Şi-apoi în alţii”. Această emancipare îi dă conştiinţa că poate stăpîni lejer sensurile pe care poemele le generează sau le va dobîndi pe măsură ce va întîlni cititorii, altfel spus, are conştiinţa limitelor proprii. Vorbim de o carte ce-i dă autoarei încrederea că, odată aşezată în raft, nu trebuie să înceteze ucenicia la cuvinte. Aş vrea să cred că notele critice consemnate vor determina cititorul să caute volumul acesta atît de solar în neobişnuitul lui farmec şi atît de poetic în cruzimea lui sensibilă.
Lasă un răspuns