Sunt Român!

– Domnule profesor ION COJA, aș vrea să vă pun o întrebare: de ce sunteți mândru ca român? Zilele acestea la toate televiziunile s-a auzit această declarație: sunt mândru că sunt român! Unii au și explicat de ce! Fiecare cum s-a priceput! Aș vrea să aud și răpunsul dumneavoastră! De ce sunteți mândru că sunteți român, dumneavoastră care vă recunoașteți public ca naționalist? Un naționalist practicant, dacă mă pot exprima așa!

– M-am gândit de mai multe ori la resorturile naționalismului meu, la împrejurările care m-au format ca naționalist. Sunt mai multe! Dar cred că pot identifica o cauză, cea mai adâncă. Care nu ține de nicio condiționare externă ființei mele: familie, educație, experiențe, pilde, modele umane… Au avut rolul lor fiecare, dar nu rolul cel mai profund, decisiv. La vârsta mea cred că am ajuns să mă cunosc destul de bine și să vorbesc în cunoștință de cauză. Iar această …cauză cred că este înnăscută! Ca să mă înțelegi, mă voi referi la liturghie, la „fericirile” evocate de textul sacru: „fericiți cei însetați după dreptate”! De fiecare dată mă simt vizat de această incantație minunată. Da, am această înclinare, să fac dreptate, să sufăr când nu se face dreptate și să nu accept nedreptatea, să iau atitudine și chiar să acționez, să făptuiesc împotriva nedreptății, a injustiției. Chiar și atunci când un asemenea gest mă costă! Ăsta mi-s!…

Când n-am tăcut, de nenumărate ori, înainte de 1990, și am protestat, prin texte scrise sau rostite în public sau prin memorii adresate guvernanților comuniști, la un moment dat m-am explicat: „eu nu i-am tăcut lu tata, doar n-o să tac în fața ăstora!” Ăștia fiind politrucii bolșevici, impostorii de dinainte de 1990! După 1990, incompetența și impostura s-au generalizat, au devenit regula de funcționare a societății românești. Eu, ca român, sunt mândru că în primele zile de televiziune liberă, când veneau la TV oameni de pe stradă să-și spună oful, doleanțele, românii nu cereau nici libertate, nici democrație: cuvîntul cel mai des folosit a fost COMPETENȚĂ! Dorința cea mai puternică în decembrie 1989 a fost întronarea competenței, înlăturarea incompetenței impostorilor!… Era cea mai legitimă și mai deșteaptă revendicare: împotriva prostiei! A proștilor, să nu mai ajungă în fruntea bucatelor!

Evident,  românii de rang mediu, obișnuiți, se arătau a fi oameni deștepți! Reproșau comunismului promovarea incompetenților!… A fost parcă o ironie a soartei, a istoriei, ca după 1990 să avem parte de o clasă politică întemeiată pe mediocritate și incompetență ca principii de selecție a elitelor politice. De aici și marea frustare pe care o trăiesc majoritatea românilor! Se văd dați la o parte de indivizi inferiori, inculți, neșcoliți, lipsiți de simțul onoarei, al măsurii. După ce am avut președinții de țară pe care i-am avut – niște neica nimeni!, nu mai zic de parlamentari, orice terchea-berchea se simte încurajat să aspire la orice funcție, cu condiția să intre în tagma hoților, să se preteze la hoții și la alte fărădelegi!… Își dovedesc astfel stofa de politician!… Devin inițiați în mafia infractorilor cu rang politic înalt!

– V-ați abătut de la subiect, mi se pare!

– Da! Revin: Simțul dreptății se pare că este născut la unii oameni! Oameni care suferă când asistă la o nedreptate. Cred că de aici pornește naționalismul meu, atașamentul meu la „sărăcia și nevoile neamului nostru”! În sensul că istoria noastră este un lung șirag de nedreptăți, de lovituri ale soartei, ale istoriei, se zice. Din „setea de dreptate și adevăr” provine naționalismul meu. Românilor nu li s-a făcut dreptatea la care aveau dreptul! Bașca minciunile despre români puse în circulație de persoane și entități care ne-au vrut răul nouă românilor!… Au stat la pândă, să lovească, să ne fure când se ivea prilejul, să ne păgubească!!

– De unde această pornire la unii străini împotriva românilor?

– Acesta este alt subiect, dar putem păși mai departe stabilind că, în genere, antiromânismul nu se explică prin faptele noastre, care ar fi atras reacția în legitimă apărare a celorlalți. Noi, românii, nu am făcut victime printre cei cu care am venit în contact. Nu ne-am dus peste alții să le luăm casa, pământul sau țara. N-am agresat, ci am fost agresați! Cel mult am pedepsit, reacționând la vexațiile impuse nouă de alții! Dar de cele mai multe ori nu am pedepsit, i-am lăsat pe agresori „în plata Domnului”! Unii români zic că nu am procedat bine, că îngăduința noastră i-a încurajat pe străini să continue, să nu se lase cu una, cu două de comportamentul lor dușmănos. Românul a răbdat ce a răbdat, dar când cuțitul a ajuns la os a mai reacționat și violent, năpraznic, pedepsitor!…  Să ne întoarcem la …mine! Am ajuns să țin partea românilor și să mă simt solidar cu ai mei când s-au adunat în mintea mea dovezile tot mai numeroase privind nedreptățile de care au avut parte în istorie, dar și în evenimentele la care eram eu însumi martor!…

– Puteți da un exemplu?

– Am simțit asta înainte de 1989, când Ceaușescu a decis plata datoriilor externe… Țări ca Ungaria și Polonia erau mult mai îndatorate decât România, dar nimeni nu le-a băgat sula în coastă să-și plătească datoriile, așa cum au făcut cu noi, amenințându-l pe Ceaușescu că țara va fi declarată falită și organismele internaționale vor scoate la mezat bogățiile țării și le vor acapara la prețuri subevaluate!… Perspectiva era sumbră rău! Puțini români și-au dat seama. Ceaușescu a priceput cel mai bine cât de cinică era finanța mondială! Era pe față anti-românească! Și așa a rămas și după 1990! Am ajuns acum la mâna lor mai rău ca în anii 80!… La nedreptățile altora, mai adaugă și ghinionul, lipsa de noroc, ne-norocul nostru, care a făcut să ratăm câteva ocazii de afirmare, de împlinire!… Se poate scrie o istorie a ne-norocului românesc! Când te gândești, de pildă, la Dimitrie Cantemir, cel mai erudit domnitor român, care și-a făcut cel mai greșit calcul politic, nu poți să nu deplângi încrederea pe care a avut-o în Petru, în ruși!… Dacă nu se aventura în tratatul cu rușii, era foarte posibil ca să avem o domnie liniștită și rodnică, pe plan cultural și spiritual mai ales, a doi prinți luminați cum nu mai erau alții în Europa!… Și cu ce ne-am ales? Cu martiriul Brâncovenilor și exilul lui Cantemir, „încununat” cu inaugurarea domniilor fanariote!… În loc să beneficiem noi de o domnie lungă a lui Cantemir, au beneficiat rușii de Cantemir! Și câți nu sunt românii care au „prestat” în folosul altor țări, altor popoare! În cea mai bună tradiție daco-tracă, a tracilor care „au făcut istorie pentru alții”, după inspirata vorbă a lui Mircea Eliade!

– Acesta ar fi un alt capitol pe care nu avem voie să-l ignorăm: contribuția unor români la istoria altor popoare!

– Sunt mulți străini care au adus servicii culturii și civilizației românești! O recunoaștem cu inima deschisă și se fac mereu demonstrații în acest sens! Dar mult mai substanțială este contribuția românilor la istoria altor popoare. Românii care au făcut istorie pentru ruși!, iată un subiect încă necercetat propriu zis. Sau românii din sudul Dunării, care au făcut istorie pentru toate popoarele din Balcani. Scoate-i pe aromâni din istoria Greciei și vezi ce mai rămâne!… Dar ce este mai trist este că aceste popoare, liderii lor, ascund această contribuție, nu găsesc niciun prilej pentru a-și arăta recunoștința față de români!… Dimpotrivă! Exemplul cel mai șocant fiind evreii, care ne acuză de holocaust în loc să-și arate recunoștința față de guvernanții din acea vreme, față de Ion Antonescuți, față de poporul român. Desigur, gestul lui Filderman, „cel mai important evreu din Europa”, materializat prin așa zisul său testament, un text minunat, mai contrabalansează abjecția acelor evrei care ne acuză de genocid! Tocmai pe noi, românii! Care am fost așa de îngăduitori și de generoși cu ei și cu toată lumea! Ce nedreptate poate fi mai mare?! O să-i bată Dumnezeu pe evrei pentru această infamie! Și nu mă bucură deloc acest gând! Această convingere! O să-i bată Dumnezeu!

– Vorbeați de ne-norocul nostru. Puteți da un exemplu?

– Păi ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și după 1990 poate fi interpretat în primul rând în acest fel!… Dar exemplul cel mai concludent este, după mine, regele poltron Carol al II-lea, figura cea mai sinistră din istoria noastră. Nu trebuia să ajungă rege! Nu merita nici să se nască!… A fost asasinul celei mai frumoase generații de patrioți!… A lipsit atât de puțin ca să nu ajungă în postura de suveran!… Culmea este că un patriot ca Iuliu Maniu i-a netezit calea… Tandemul Carol – Mihai este un capitol din Istoria ne-norocului Românesc. Capitolul cel mai dureros!… Nu m-am putut împiedica să mă gândesc ce ar fi ajuns România fără domnia lui Carol al II-lea! A avut un frate, prințul Nicolae, care ar fi ajuns rege dacă aveam noi puțin noroc, și ar fi fost un rege atașat de neam și responsabil pentru faptele sale. Nu ca Carol sau Mihai! Dar „n-a fost să fie”! Cunoști vorba aceasta: n-a fost să fie?!

– Da, a circulat în cercurile naționaliste din interbelic, ca expresie a conștiinței ne-norocului nostru. Am întâlnit-o la Mircea Vulcănescu, printre alții.

– E o nedreptate tragică de fiecare dată când n-a fost să fie! Când am ratat ceva care ni se cuvenea pe drept cuvînt! Iar asta s-a întâmplat de atâtea ori!… Eu am văzut această nedreptate și în situații mai mărunte! Cazul lui Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist din lume la vremea sa, care n-a avut parte de o recunoaștere meritată printre altele și din cauza invidiei care l-a înconjurat. Am suferit câinește când la Mexic Dobrin n-a prins echipa națională din pricina unui antrenor mediocru… Ne-norocul nostru a fost nimicnicia unui românaș de-al nostru!… Că veni vorba de fotbal, de sport, ați remarcat de câte ori arbitrii internaționali au fost incorecți cu noi?…

– Și mândria că sunteți român de unde o aveți? Ce îndreptățire îi găsiți?

– În primul rând sunt mândru de mine!… Până la această vârstă nu am trădat și nu am vîndut pe nimeni! Nu am mințit pe nimeni! Sunt mândru de părinții mei, de frații mei, de copiii mei!… De neamul meu! De prietenii și colegii mei. Mulți dintre ei oameni de caracter, de cuvînt, niciun infractor printre ei! Mă revăd cu mare drag cu fiecare dintre ei!… Iar dacă mă gândesc la neamul meu cel românesc, am în vedere câteva situații când viața, istoria, i-a pus pe români la linia de start cu alte neamuri și a instituit un „concurs” neștiut, de care s-a aflat mai târziu! Așa a fost la sfârșitul celor două războaie mondiale, mai ales al doilea, când s-a aflat cum s-a purtat fiecare armată cu prizonierii săi!… Nicio armată nu s-a ridicat la nivelul omeniei românești arătată față de adversarul ajuns la mila ta! Nu întâmplător cuvîntul OMENIE nu are echivalent în alte limbi!… În același sens pledează și felul cum a fost guvernată Transnistria, unde am fost armată de ocupație!… Stalin însuși a fost capabil să recunoască meritele românilor în comportamentul față de populația civilă!

– Sau Ungaria, Budapesta ocupată de români!… Ce capitol glorios!

– În această ordine de idei e bine să cunoască tot românul câteva povești frumoase și adevărate despre caracterul românilor, comparat cu al altora!… Am mai pomenit de Transnistria! Aceasta a fost încredințată de nemți să fie administrată de români! Pe teritoriul soviectic ocupat de germani și coaliția Axei au mai fost câteva asemenea guvernăminte, conduse de un guvernator. Au fost cu totul 11 guvernatori care au administrat teritoriul ocupat al Uniunii Sovietice. La sfârșitul războiului, din ordinul expres al lui Stalin, toți acești guvernatori au fost arestați și aduși în fața poporului, să fie judecați de cei pe care i-au guvernat, cu consemnul că dacă se va găsi o singură persoană care să reclame un abuz, o fărădelege săvârșită de acel guvenator, să fie spânzurat în fața poporului. Procesele acestea s-au ținut în piața publică, cu spânzurătoarea montată deja, iar la sfârșitul dezbaterilor 10 dintre guvernatori au fost ridicați în ștreang, găsiți vinovați de abuzuri față de populația civilă!… Unul singur a fost scutit de această cinste și declarat nevinovat. Nimeni nu-i reproșase nimic! Iar acela a fost guvernatorul român al Transnistriei, profesorul George Alexianu!… Îți place povestea asta?

– O cunoșteam! Cunosc și cum s-a terminat pentru Alexianu! Sovieticii l-au trimis la București, declarându-l nevinovat! La București a fost implicat în procesul lui Antonescu și declarat criminal de război pentru participare la ședința de guvern la care s-a hotărît atacarea Uniunii Sovietice! Ceea ce era complet fals, la data aceea, când s-a ținut ședința respectivă de guvern, George Alexianu nici măcar nu se cunoștea în persoană cu generalul Ion Antonescu. Era însă bine cunoscut pentru competența sa juridică în drept administrativ și ca om corect, de onoare. Acesta a fost motivul pentru care Antonescu a apelat la Alexianu pentru dificila funcție de guvernator al Transnistriei.

– Să reținem deci: Felul cum românii au administrat și guvernat Transnistria este un capitol glorios din Istoria noastră, din Istoria Omeniei Românești. Iar istoricii noștri, aproape toți, inclusiv clasa politică, acceptă ca niște ticăloși de falsificatori ai adevărului să susțină, fără nicio dovadă concludentă, că în Transnistria s-a produs „holocaustul din România”. Domnule, când cunoști adevărul despre Transnistria ți-e foarte greu să nu devii anti-semit! Eu am reușit, dar cei care nu reușesc nu trebuie condamnați pentru asta! …Avem nevoie de un cuvînt care n-a existat înainte de 1990: anti-românism! Fenomenul numit astfel este cumplit de real, de adevărat.

– V-ar fi convenit să vă fi născut în altă țară, în alt popor?

– M-am gândit, într-adevăr, ce m-aș fi făcut dacă mă nășteam în altă țară cu aceeași sete de adevăr înnăscută… Să mă fi născut bunăoară în Rusia sau în Anglia, țări care au făcut atâta rău altor popoare… Dacă mă gândesc bine, sentimentul dominant nu este mândria că sunt român, ci recunoștința, mulțumirea că m-am născut român!… Mă simt tare comod în această postură!… Iată, zilele trecute am aflat că pe vremea lui Cuza, în 1865, în România a fost abolită pedeapsa cu moartea pentru prima oară în Europa!… Ce lucru grozav! Pe care îl leg de o poveste minunată pe care au revelat-o primii generația de pașoptiști: în țările românești Moldova și Muntenia se întâmpla des ca un condamnat la moarte să moară de moarte bună, de bătrânețe, în temniță, deoarece nu se oferea nimeni să facă oficiul de călău!… Nu se găsea insul, românul care să execute fizic pedeapsa. Iar când se oferea vreun străin să vină special pentru asta, reacția publicului era de respingere indignată a soluției… E de studiat acest subiect! Dar ce pot spune de pe acum este că eu, care mă interesez de subiectul acesta – excelența românească, nu am aflat de această particularitate atât de onorantă din istoria noastră decât din întâmplare… Atingem astfel un capitol conex: defectele românilor! Iar acest defect este tipic românesc: românii nu știu să facă caz de meritele lor, ale înaintașilor noștri! Sunt tentați să le dea dreptate celor care fac tot posibilul să ne scadă, să ne minimalizeze prestația în istorie!

– Ne oprim aici, deocamdată. O să reluăm discuția noastră întrebându-vă care este răspunsul cel mai potrivit când un român este întrebat ce fel de țară și de popor este cea din care provine. Românii care trăiesc în străinătate au nevoie de toate variantele de răspuns la această întrebare.

– Excelentă propunere! Am o mulțime de răspunsuri care să-i facă pe români să privească cu fruntea sus în jurul lor!

A consemnat Petre Burlacu

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*