Ăștia sunt politicieni făcuți la apelul șpăgii, lingușelii, ipocriziei, aroganței, trădării și vânzării… Și nu au în buzunarul de la piept un stilou diplomatic de talia unui Talleyrand. Mai de grabă câte un stilet, ținut la îndemână pentru a mai „înfiera” un adversar. E drept, se comportă ca pe front! Dar nu pe unul al onoarei, ci pe cel al lipsei de scrupule, al vanităților mărunte, al lipsei de interes național. Iar în tranșee este împinsă țara. Fără putință de a se apăra…
Politicienii nu sunt dară actorii vreunui război măreț pentru națiune. Și nu câștigă vreo luptă când săvârșesc, adesea împlinesc la comandă, câte un scandal monstru. Ci bătălii politice de nivelul unor miuțe… Dar care lasă urme… Iar urmele, din brazdele în care au fost semănate semințele dezbinării, dezagregării vor deveni fracturi de generare a destructurării statului și națiunii din formele lor firești de acum.
Dacă am privi militărește întreg scandalul legat de numirea șefului Statului Major al Armatei Române reprezintă o gravă insubordonare. Nu se mai respectă nimic, totul se duce în direcția impunerii, politice, a noului val de decizii și decidenți. Al conturării definitive a unei linii de schimbare instituțională ce se va rostogoli cu un val al întoarcerii spre un regim cenușiu.
Armata a rezistat până acum. Și trebuie să reziste și de acum înainte asaltului politic intern. Nu are nevoie de muniție, de arme, de strategii. Ci de păstrarea liniei de echilibru, de menținere în statusul de a fi doar în slujba Poporului român, nu a unei clici demente de partid ce nu vizează decât interese personale, mărunte față de trădările și vânzările pe care le pun în talerul schimbului.
Președintele României este și comandantul suprem al Armatei. Desigur, numește și nu impune! Numește însă în baza unor propuneri. Și aici este cheia așa-zisului conflict instituțional reclamat (dar voit creat de clasa politică de la guvernare). Numește în baza unor propuneri venite dinspre partidul de guvernare, prin ministrul apărării și premier, dar, pentru a nu exista posibilitatea impunerii politicului, nu numește din lista dorită de partidul de guvernare, ci în baza unei nume avansate doar după ce partidul a fost la consultări.
Or, tocmai aceste consultări au lipsit. Partidul de guvernare nu s-a întâlnit cu președintele înainte de a fi prezentat „propunerea” pentru noul șef al Armatei. A venit și-a încercat să impună o propunere cu valoare de numire obligatorie. Ceea ce anulează tot demersul, situație în care președintele era îndreptățit să ia o decizie (de numire), în cazul de față, prelungirea mandatului actualului șef de stat major.
Poate aici ar fi putut plusa toată camarila de vuvuzete a PSD-ului în dovedirea unui presupus abuz al președintelui în luarea deciziei de a semna decretul de prelungire a mandatului actualului șef al Armatei. Pentru că, măcar pentru a nu-și dovedi iar meschinăria voinței de a impune ceea ce s-a trasat de la propriul comandat suprem de partid (și poate și de celulă!), PSD ar fi putut pune sub semnul întrebării această necesitate imediată de renumire. Fie și dacă expira mandatul șefului Statului Major al Armatei Române, poate nu exista o necesitate imediată de renumire (conform legii, și nu a vreunei cutume). Și totuși, pesediștii cu au plusat pentru că, în ciuda atacurilor cozilor de topor, vuvuzelelor de partid, analiștilor de curte, știau că există și necesitatea legitimă și justificată de a se face această renumire, creată și de preluarea președinției Consiliului UE.
Evident, politicienii nu vor răspunde pentru această nerespectare, ignorare, sfidare și chiar încercare de submina legile și ordinea constituțională, prin transformarea unei cutume într-o forța juridică de numire aflată la dispoziția lor. Rămâne doar un prezumtiv caracter penal al acțiunii lor, dar fără prea multă putere de aplicare.
În schimb, la nivelul armatei, felul în care unii generali au preferat să nege legea în favoarea politicului, intrând într-un joc al dezonorării propriei lor uniforme (și nu la nivel de instituție, cum au încercat unii să împingă tăvălugul distructiv, pentru a lovi Armata Română în întregul ei), gradul de insubordonare este clar și punctual. Pe legi și articole.
Suntem într-un război de măcinare declanșat de politicul de la guvernare pentru a-și asigura finanțarea sinecurii de partid și clică pe seama achizițiilor militare viitoare. Iar mesajul închiderii (câtă coincidență, nu?!) a dosarului Eads, este poate îndreptat și spre decidenții militari, ca semnalul siguranței de a fraterniza cu politicul, pentru că decizia finală, juridică, în cazul unor eventuale dosare deschise pe seama următoarelor achiziții militare, se află tot în mâinile guvernării.
Cei dispuși să trădeze, să-și păteze haina militară, să nu uite însă că nimeni le poate garanta, că la momentul sorocului, va mai exista actuala clasă politică de guvernare care să le acopere trădările…
Lasă un răspuns