Campania mea jurnalistica pronațională

Fără nici o altă  introducere la acest motto și titlu, trebuie să dau samă de câteva lucruri. Nu am nici o pregătire în jurnalistică și primul meu articol scris și publicat a fost  în  „Cuvântul Românesc” din Canada, unde imigrasem de curând, aveam 42 de ani. Pentru prima dată, am citit această publicație, editată de legionarii  din Nord America, în 1980, în Lagărul  de refugiați din Traiskirchen – Austria. A fost prima publicație liberă românească, pro-națională și anti-comunistă pe care o citit-o în lumea liberă.

De ce, în anul 2018, subliniez direct de la început, că jurnalistica mea este de campanie pro-națională? Simplu, sunt un om rațional liber, așa am început să scriu și astfel scriu de  38 de ani, dintr-o convingerea personală de datorie față de patria mea. Noi, românii trebuie să ne opunem celor ce au atitudini și forțe dușmănoase, revanșarde antiromânești, trebuie să-i contracarăm cu toată știință și conștiință noastră  românească. Din trecut până-n prezent au acționat, și vor acționa, constant diferite forțe antiromânești și dacă nu-i contracarăm noi, românii, cine vreți să o facă pentru noi?!?

De asemenea, în anul 2018 pentru mulți trebuie scris, succint aici, că naționalismul este între două limite diametral opuse: naționalismul ofensiv, agresiv și naționalismul defensiv, de apărare. Noi, poporul român am stat  mereu în vechea noastră vatră, pe care a trebuit mereu să o apărăm de dușmani, invadatori ce ne copleșeau cu agresivitatea forțelor lor de supremație națională.  Am rezistat prin credință, identitate și naționalism de apărare. Naționalismul nostru este santinela patriei noastre, dată de fiecare generație.

Publicația „Cuvântul Românesc” fondat în 1976 de farmacistul George Bălașu  și avocatul Eugen Bârsan redactor-șef, aparținând  generații de români ce au păzit și apărat valorile și aspirațiile noastre naționale. Deși era o publicație a legionarilor, în ea erau liberi să publice românii proveniți din diferite medii sociale, politice, profesionale ce aveau același numitor comun: crezul patriei libere de sub dominația comunismului sovietic impus cu forța. La campania lor anti-comunistă, dusă de pe poziții naționale, voluntar m-am alăturat și eu cu scrisele mele. Iar ei, fără să mă cunoască și cu toată  diferența de o generație, m-au acceptat. Redactorul-șef Eugen Bârsan, m-a corectat și ghidat, m-a învățat abc-ul gazetăriei și m-a sfătuit: pentru binele familiei tale și al prietenilor din țară semnează cu un pseudonim. Directorul George Bălașu m-a invitat la Câmpul Românesc de la Hamilton-Ontario, și ce  m-aș fi dus, dar noi nu avem bani nici de telefoane, darămite de avioane, la 2.500 Km. Trebuia să ne rezumăm la problemele noastre esențiale: engleză, examenele de evaluare a diplomei, să muncim pentru existența familiei.

Prin „Cuvântul Românesc” am făcut cunoștință cu jurnalistica și publicațiile avangardei naționale, anticomunistă a exilului românesc din lumea liberă, cu marile ei personalități din exil, rămase credincioase națiuni noastre. Scriitorul oltean  Vintilă Horea și cu Dumnezeu lui și Mircea Eliade ce descurca religiile pământenilor. Despre soarta aromânilor scria Zahu Pană, iar inginerul Traian Golea, ardelean, de la  New York scotea o publicația „Libertatea” de promovarea istoriei și conștiinței naționale, în timp ce  profesorul Cicerone Ionițoiu, țărănist a scris volumele „Morminte fără cruce” după ce trecuse  prin pușcările comuniste. Jurnalistul și scriitorul basarabean Nicolae Lupan, expulzat din URSS pentru naționalismul lui românesc, avea  rubrica „Pro Basarabia și Bucovina”. Impresionant, prin vastă documentație era autorul apreciatei cărți ”Yalta și Crucificarea României” avocatul Nicolae Baciu.  Poetul și criticul literar, Virgil Ierunca cu articole și fragmente din „Antologia Rușinii”, de asemenea poetul și eseistul Ion Caraion, de două ori trecut prin pușcările comuniste, deși în tinerețe îi simpatizase. Doctorul neuropatolog Ovidiu Vuia a scris  profesional cauza morții lui Mihai Eminescu, iar Dumitru Bacu ce a trecut prin reeducarea de la Pitești, a scris cea mai autorizată carte despre ea. Aflam adevărata noastră realitate și istorie de la aceste personalități naționale ale exilului de atunci, la care cu timiditate și stângăcie m-am alăturat și eu, cu indignarea și revolta mea, luând de model pe bănățeanul Nicolaie Novac, poet talentat și ziarist cu filologia la bază și excelentul publicist Constantin Mareș, liberal, licențiat în drept, un distins patriot.

Am scris și mi s-au publicat multe articole, semnate Corneliu Florea, în care folosesc stilul critic, pamfletar. Dintre articolele publicate, două au avut un impact puternic, neașteptat asupra mea. În 1985, Nicolae Ceaușescu a venit și-n Canada, iar eu am scris, semnat și s-a publicat în „Cuvântul Românesc” pamfletul „Declasarea unui globe-trotter” după care am început să primesc telefoane nocturne ce îmi dădeau coșmaruri, deci pseudonimul era deconspirat, dar nu am renunțat la el, era din prenumele părinților mei. Al doilea impact a venit  după publicarea articolului „Riscurile sarcinilor impuse” în care am tratat profesional, documentat consecințele patologice și sociale ale decretului, lege draconică, a creșterii natalității forțate în România. Când a apărut tipărit în „Cuvântul Românesc” era semnat Dr.Dumitru Pădeanu, ce bucurii pe capul meu, nu le comentez. Au făcut-o intenționat, la sugestia unui doctor, membru marcant din ARA (Academia Româno-Americană) care m-a și propus membru asociat la ARA, asta îmi lipsea mie care abia trecusem de la spălător de vase la infirmier în spital. Am fost primit în ARA și congratulat nocturn de academicienii de la Ambasada Română din Ottawa.

Între timp începusem să citesc și alte publicații românești din exil – aceasta era sintagma timpului – printre care și „Curentul” lui Pamfil Șeicaru ce apărea la Munchen, preluat de Vasile C. Dumitrescu care, modest, se numea redactor responsabil, deși efectiv ducea toată munca și o parte din cheltuielile revistei. Pamfil Șeicaru era în vârstă, slab, sărăcise, abandonat într-o cameră de hotel modest. Vasile C. Dumitrescu, fost ofițer român de contra informație, a refuzat să se alieze cu Armata Roșie și până în Germania nu s-a oprit, trecuse de partea învinșilor. Situația în care ajunsese marele patriot Pamfil Șeicaru la bătrânețe l-a impresionat și s-a hotărât să-i ducă mai departe ștafeta națională  și a făcut-o cu stoicism. Pe mine m-a primit deschis, mă știa că public la foaia legionarilor, doar era ofițer de contra-informații. Știa și ce aversiune au legionarii față de el, pentru că tatăl lui a fost procuror militar și la ordin a intrat cu coasa în legionari. Ceea ce nu se uită.

La „Curentul” publica Ion Caraion, Nicolae Baciu, Constantin Mareș care publicau și la „Cuvântul Românesc”, dar erau și alte condeie valoroase precum scriitorul Titu Popescu, doctor în estetică, criticul literar Ion Negoițescu care avea o rubrică literară, jurnalistul și scriitorul Vasile Mănuceanu, sobru, corect, Radu Bărbulescu edita „Săptămâna Muncheneză” primul săptămânal românesc din lumea liberă, o muncă social cultural titanică, prestată titanic. Dan Stoica era un spirit ascuțit de pamfletar și polemist, încercam, din răsputeri, să-i iau exemplu într-o rubrică personală în „Curentul”, zisă „Foileton mic” din veridică simplitate. Vasile C. Dumitrescu scria corect, calculat, nemțește. Pe mine m-a publicat continu, fără restricții, cu excepție a două articole pe care le-a refuzat, dreptul lui. Am fost la cimitirul prizonierilor români, din Primul Război Mondial, de la Soultzmatt din Alsacia și am aflat cum s-au purtat nemții cu ei; lăsându-i afară în frig, fără hrană și îngrijire, intenționat cu păduchi încât au murit șase sute până la sfârșitul războiului. Am fost profund afectat și indignat am scris un articol sever, acuzator la adresa nemților. Nu l-a publicat, soția lui era nemțoaică. Al doilea articol, l-a considerat  prea dur, polemic peste măsură, era adresat unui ungur stabilit în Germania care, scriind de Ardealul Ardelenilor, ajunge cu lamentările că a sosit vremea altor înțelegeri, a negocierilor, explicându-ne: „negociere, pe țărănește înseamnă târguială” fiindcă în imaginea lui rămăseseră tot niște țărani înapoiați, niște iobagi pe moșiile lor. Era o agresiune naționalistă, trebuia să o contracarăm. Vasile C. Dumitrescu evita polemicile, în schimb  l-a publicat ardeleanul Traian Golea în publicațiile sale de la New York, prin care în permanență contracara propaganda ungurească antiromânească, puternică și susținută în occident. În locul ”Săptămânalului munchenez”, Radu Bărbulescu a înființat    revistă „Observatorul de Munchen” în care mi-a publicat, pentru prima dată, eseul ”Constituția de la 29 Februarie” înainte de Decembrie 1989 și alte articole.

Evenimentele europene din 1989 au ajuns și-n România, regimurile comuniste au căzut precum pietrele de domino. Din nefericire, revoluția timișorenilor s-a transformat în lovitură de stat la București, pentru că românii nu au avut personalități patriotice ferme, cutezătoare, programe politice naționale, strategii de înlocuirea, imediat și definitiv, a dictaturii comuniste și astfel au căzut în capcana vechilor comuniști și-a ariviștilor străini. Presa românească, dintr-odată a izbucnit în libertatea momentului, cu ziare și reviste ce au apărut precum ciupercile după ploaie; la început cele bune, după care, imediat, cele  otrăvitoare, toxice, halucinogene ale vechilor comuniști și mercenarilor cu penița, trimiși. Am început să primesc presă din Țară, entuziast scriam și eu, mă publicau. M-am trezit la realitatea din România, când ochlocrația comunistă a lui Iliescu s-a transformat în partid, câștigând alegerile, conform vechiului dicton „Pleacă ai noștri, vin ai noștri, voi rămâneți tot ca proștii!”  Prost, prost nu mă consideram, eram deja medic licențiat și-n  Canada, dar naiv politic mă știam dintotdeauna. Mineriada, din Piața Universității din iunie 1990, a fost însă șocul electric ce mi-a ruinat visele și speranțele mele frumoase despre viitorul României. A fost cea mai brutală lovitură dată libertăților, adevărului și dreptății pe care românii le așteptau, pe bună dreptate, după dictatura epocii de aur.  Ochlocrația lui Iliescu le-a spulberat așteptările, cu bâtele și răngile puse în mâinile minerilor să împingă poporul român într-un nou țarc dictatorial, de exploatare și jefuire a României.

Presa, zisă liberă și independentă, s-a temperat sub dictatura bâtelor și răngilor, apoi s-a divizat: unii de partea ochlocrației conducătoare, alții au rămas fermi principiilor lor de știință și conștiință, ale dreptății și omeniei. Eu am rămas ce eram și m-am alăturat, cu scrisul, celor ce contracarau urâțenia și josnicia ochlocrației și-a lefegiilor ei. Mi-am înființat propria mea publicație „Jurnal Liber – mică revistă de critică socială” pe care o scriu și editez, de unul singur,  în patru numere pe an: primăvara, vara, toamna și iarna, având dictonul „Veritas vos liberabit” după învățătura evanghelistul Ioan, adevăr despre care, după  seculara experiența românească, se spune că atrage ură, dușmănie și poate umblă cu capul spart. Înțelept popor și eu mi-am văzut de mica mea revistă de critică socială pe care o trimit, gratuit și fără pretenții, ziarelor și  revistelor din România. Unele publicații au răspuns și au publicat opiniile și criticele mele, altele nu, dreptul lor. Cu capul spart nu am umblat, dar treptat, cei ce nu vor adevăr istoric-social și nu suportă nici un fel de critica m-au izolat, etichetat și calomniat, m-au marginalizat cât au putut.

Sunt, însă, jurnaliști și publiciști care au apreciat scrisele mele, le-au publicat fiindcă avem aceleași păreri, idei și viziuni în unele probleme. Toate observațiile și criticile mele la adresa patibularului Patapievici (HRP) în vremea când era în mare vogă, având toate fondurile ICR pe mână, Corneliu Vadim Tudor le-a publicat în „România Mare”. Odată cu încetarea fondurilor ICR i-au murit lăudători și el se stinge. La București îmi  apăreau articole în presa neînregimentată, națională întâi de toate, precum „Națiunea” lui Iosif Constantin Drăgan sau în „Danubius” a lui Ilie Traian, o tribună liberă pentru cei ce publicaserăm înafara Cortinei de Fier. Istoricul și criticul literar Nicolae Florescu de la „Jurnalul Literar” a început să mă publice, așa cum scriu. Articolele în care contracaram, numai cu argumente social-istorice corecte, iredentismul înfloritor al UDMR-ului au fost publicate în presa din Ardeal. Începuturile au fost la revista „Lumina” a istoricului Florian Dudaș, apoi cei de la „Crișana” și „Crișana Plus” din Oradea. Octavian Blaga, redactorul revistei „Al Cincilea Anotimp”, mi-a publicat un spectru larg de articole. Bună colaborare am avut și cu Doamna Mariana Pândaru  de la  „Ardealul Literar și Artistic” din Deva.

La Bistrița, unde îmi petrec fiecare vară din 1990, am fost primit cu interes și   publicat. În mod deosebit am colaborat cu scriitorii Virgil Rațiu și Victor Știr care, timp de două decenii, m-au prezentat public și publicat constant în „Mesagerul Literar și Artistic”. De curând Virgil Rațiu s-a mutat la Cluj, „Mesagerul Literar și Artistic” și-a încetat activitatea pentru că și  Victor Știr s-a retras. Mare pierdere; atât pentru cei ce scriu, sunt buni poeți și scriitori la Bistrița, au mari exemple năsăudene, pierdere și pentru cititorii…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*