Cetatea getică Argedava (Popești – jud. Giurgiu)

Cetatea Argedava sau Sargedava (de la zeița Sarmis – Leoaica -, Forța Vieții)  – aflată la Popești, oraș Mihăilești, jud. Giurgiu – era locul de unde Burebista i-a condus pe geţi, pe daci şi pe traci, cel mai numeros popor al Europei, în antichitate. „Nu s-a scos de­cât un sfert, maximum o treime, din ce e acolo, sub pământ”, spun vorbele regretatului ar­heolog acad. dr. Alexandru Vulpe, fost director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, cel ce s-a ocupat întreaga viaţă de Arge­dava. Totul se desfășoară pe un deal, parcă pus cu mâna de uriaşi, pentru capitala „celui dintâi şi cel mai mare dintre toţi regii Traciei”, cel care i-a unit pe geţi şi pe daci într-o putere uriaşă, descrisă cu uimire de istorici greci şi romani ai antichităţii. De aproape un veac, arheologii au scos tezaure fabuloase din pro­mon­toriul de la Argedava, multe dintre ele dispărute sau înstrăi­nate. Şi totuşi, n-a fost decât un sfert… Doar o biserică străveche şi un cimitir părăginit mai există, azi, pe culmea aceea de deal, cel mai lung şi mai înalt promontoriu din toată Câmpia Română; o biserică ridicată acolo, acum aproape trei veacuri jumătate, de Constantin Brâncoveanu, spre dăinuirea cetăţii strămoşilor. Astăzi, Argedava nu mai înseamnă nimic. Arheologii au abandonat-o de vreo 15 ani, de­clarând oficial că e mai bine să crească bălăriile peste ea, ca să nu afle curioşii ce se ascunde acolo. Ni­meni nu mai ştie despre această capitală a lumii getice, la fel de importantă ca Sarmizegetusa dacă, şi cu peste un veac mai veche. Un oraş milenar, îngropat sub picioarele tale, ca o mare capitală a lumii antice… To­tul se află aici, dedesubt, palatul lui Burebista, sanctuarul, marile ateliere de olărit, locuinţele impunătoare ale vitejilor tarabostes… Iar dedesubt, o cetate şi mai veche, din epoca bronzului, care făcea comerţ până spre Medi­terana şi Asia Mică. O rezervaţie arheologică ce-ar trebui să fie pă­zită și vizitată de zeci de mii de turişti.

Pe malul abrupt al Argeşului, pe care în vremea aceea se naviga, acostau corăbii. Acum, în portul de odinioară sunt aruncate în devălmăşie gunoaie­le din satul Popeşti. Rămăşiţe ce­ramice sunt peste tot. E suficient să scor­moneşti pu­ţin cu vârful bocancului, printre mărăcini. În doar zece mi­nute de plimbare pe promontoriul răscolit de vânt, se pot aduna o traistă de cioburi. Ceramici încrus­tate cu meandre fine, albe şi rotun­jite, toarte de ulcioare, o jumătate de vas cu picior, ba chiar şi o frumoasă mărgea, despre care localnicii aveau să-mi spună c-a aparţinut unei femei din nobi­limea dacă, informaţii pe care le ştiu de când au săpat cu arheologii. Tot ei mi-au spus că în cimitirul medieval al bisericii, când se săpa un mormânt, groparii au scos, de la nici un metru jumătate, obiecte pre­ţioase de ceramică neolitică. Cinci în­mor­­mântări au fost, în doar o săptă­mâ­nă, şi mereu s-au găsit asemenea vesti­gii. Şi biserica, şi cimitirul, stau azi dea­supra marii dave a lui Burebista. Nicolae Chiraş, un localnic pasionat de istorie, care-a stat mereu în preajma arheologilor la să­pături, a văzut multe din tezaurele care-au fost găsite aici, în anii de dinainte de a se-nchide şantierul. Pălării pline de monede, statuete, podoabe, vase de cult pline de ornamente, un calendar solar de andezit, fibule, arme, unelte, oseminte, schelete de soldaţi îmbrăcaţi complet în armură, cu tot echipamentul pe ei. „Avem tone de material scos de la Argedava, în de­pozitele noastre”, avea să-mi spună şi arheologul dr. Nona Palincaş, responsabila de astăzi a şantierului, deplângând starea precară a acestor depozite, mărturi­sind că a ajuns să dea bani din buzunarul ei, doar pentru a cumpăra rafturi pe care să fie puse obiectele, că n-a avut bani nici măcar să plătească nişte oameni care să coboare uriaşele lăzi stivuite, pentru a vedea ce mai este prin ele. „80 la sută din totalul descope­ririlor în domeniul olăriei făcute în Dacia aparţin sitului Popeşti”, scria marele arheolog Radu Vulpe, cel care a identificat prima dată Popeştiul cu Argedaon, adu­când dovezi ferme că cetatea lui Bure­bista a fost aici. Sătenii îmi spun că în şcoala veche din satul Popeşti era altădată un muzeu mare, în care puteai vedea o mul­ţime de relicve din vremea lui Burebista.

Astăzi, la Muzeul Naţional de Istorie, nu există mai mult de vreo douăzeci de exponate. Şi nici măcar un colţişor dedi­cat Argedavei. Niciun indicator, pe vreun drum, asfaltat sau de ţară, nu-ţi arată calea spre Argedava. Nicăieri nu vezi un panou, nici măcar în faţa promontoriului, sau a bisericii, pe care să scrie măcar două vorbe, în care să fie pomenit numele lui Bure­bista. Altădată, îşi amin­teşte Nicolae Chiraş, veneau copiii cu şcoala și îi făceau „pionieri”, aici pe vârful cetăţii. Era un trotuar cu dale, ce urca dealul, era un muzeu… A­cum, nu mai e nimic. Ni­meni nu mai vine prin pustietăţile astea, în afară de unii inşi „du­bioşi”, cu detectoare de metale. Cât de important este acest sit pentru istoria noastră? Este foarte însem­nat pentru că, alături de Sarmizegetusa, aici îl avem pe celălalt mare conducător politic al cul­tu­rii getice, Burebista. Există surse clare precum acea inscrip­ţie săpată în marmură de la Dionysopolis (Balcicul de azi), în care un cetăţean important al oraşului, Acor­nion, este trimis la Argedaon într-o misiune di­plomatică, pentru a-l întâlni pe tatăl lui Burebista, după care ajunge şi la Bu­rebista însuşi. Zice in­scrip­ţia, „cel mai mare şi cel dintâi dintre regii din Tracia, stăpânind tot pă­mântul de dincoace de Dunăre şi de dincolo, în cea dintâi şi cea mai bună prietenie, atrăgându-şi bu­năvoinţa regelui spre bi­nele oraşului”. Apoi, este poziţia excepţională a Ar­gedavei, pe promontoriul acela înalt, de unde se pu­tea supraveghea militar şi comercial orice miş­care pe Argeş, pe ruta dintre sud-estul Transilvaniei, Du­nă­re şi mare. O for­tificaţie formidabilă, cu trei şanţuri de apărare, cu templu lung de peste 20 de metri, clădiri mari, un centru de olărit grandios în epocă şi, totodată, unul co­mer­­cial, cu cel mai mare număr de importuri elenistice cunoscute la vre­mea aceea. Nişte oameni extrem de conectaţi la lumea din jur, care aveau legături cu întreaga Europă. O davă, un centru economic, politico-militar şi spiritual, o capitală în adevăratul sens al cuvântului. Capitala de început a Statului Dac Centralizat făurit de Burebista, Argedava, reprezintă astăzi un promontoriu, căruia i se spune Nucet; o movilă ce înaintează ca o săgeată spre albia Argeşului, pe malul drept al acestuia, la care ajungi prin traversarea Comunei Popeşti-Novaci, denumită Popeşti, şi notată pe hartă în Judeţul Giurgiu. Promontoriul Nucetului are 6 niveluri de civilizaţie, fiind locuit neântrerupt pâna în zilele noastre. Nucetul este numai creştetul unui complex de cetăţi getice întinse pe o rază de cel puţin 17 Km, de la Grădinari – Ogrezeni şi până la Adunaţii Copăceni, puternice fortificaţii construite pe structurile străvechi ale unor aşezări, ale căror datare depăşeşte 10.000 de ani, socotiţi de la anul de graţie în care scriem aceste rânduri, adică 2002 conform calendarului creştin.

Studiate în teren, movilele de astăzi se dovedesc a fi rovinele „din câmpii“ la care face referire Mihai Eminescu, fortificaţii pe linia Argeşului, folosite mii şi mii de ani ca linie de apărare a Ţării Zeilor, în spatele Okeanului Potamos, pe direcţia Centrului Spiritual al Ţării. Aici identificăm, şi noi, desfăşurarea bătăliei de la Rovine a lui Basarab Mircea zis „Cel Bătrân”, tot în aceste locuri şi Mihai Voevod Pătraşcu fiul Teodorei – Basarab, zis „Cel Viteaz” – Reunificatorul, şi-a concentrat forţele armate împortiva invadatorilor străini la Ogrezeni, unde şi-a format „ogreziile”, adică batalioanele, iar la Gorneni, în apropiere, a fost dat semnalul de luptă. Ultimul Basarab, Constantin Brâncoveanu, pentru a proteja Argedava şi împrejurimile sacre cu pădurea Novăceanca, a ridicat nenumărate biserici pe care le-a înzestrat cu pământ şi păduri, în felul acesta urmărind protejarea acestor locuri. Astfel, biserica din Nucet este ridicată de Domnul Constantin Brâncoveanu la 1688, ornată cu splendidul brâu brâncovenesc, sursă de inspiraţie a lui Constantin Brâncuşi pentru Coloana Infinitului. Deasupra altarului acestei biserici au existat doi dragoni. Astăzi mai poate fi admirat numai unul singur. Alegerea nu credem că a fost deloc întâmplătoare, locul cu pricina fiind un important centru ecleziastic în secolul al V e.n., aşa după cum ne arată şi numele ce-l poartă… Popeşti (Popii din Nucet).

Denumirea de Nucet foarte posibil se trage de la Sfântul Nicetas care a întemeiat în Dacia, la Angesem, un episcopat ridicat la rang de Mitropolie în sec. VI, alături de Episcopia de Milcov. Denumirea de Novaci, face trimitere la „uriaşii” de altă dată. Cimitirul de lângă biserică, astăzi mai mult devastat, mai păstrează încă cruci având pe ele desenate un Soare. Spun unii că din partea de Nord-Est a cetăţii, a fost ridicată cu macaraua o placă foarte mare de andezit având desenată pe ea un Soare. În ce muzeu a fost oare expusă? Din partea de Est a cetăţii au fost ridicate cca. șase vetre de cult şi stâlpii unui Calendar Geto-Dac. Se naşte întrebarea: unde sunt aceste vetre de cult şi Stâlpii Calendarului? – Desenul unei vetre de cult este prezentat sumar de Mioara Turcu în lucrarea „Cetăţi geto-dacice în Câmpia Munteniei”. De o parte şi de alta a Argedavei se întind mai mult de 7 cetăţi getice. Codul monumentului istoric este: GR-l-s-A-14816. Cercetările din acest loc au scos la lumină vestigii reprezentative pentru colibele, vetrele de foc, uneltele, depozitele de grâne din acele vremuri. S-au mai descoperit calendare solare şi, se bănuieşte, scheletele a 80 de uriaşi, de aproximativ 4 metri înălţime. Experţii consideră că Cetatea Argedava a fost clădită pe o terasă, dominînd Valea Argeşului. Era apărată de bălţile din luncă şi de trei şanţuri transversale, implicit de un val de pământ. Primul sector al cetății, din vârful promontoriului, a fost un sit rezidențial (o acropolă) căruia îi urmează o zonă destinată locuințelor, despre care există indicii că prezenta un aspect modest. Al treilea sector ar fi fost un loc de refugiu pentru populație, în caz de pericol iminent. Acropola era formată din mai multe camere, printre care și un dom cu orientare SE-NV. Edificiul a fost un loc format din mai multe vetre, dintre care una dintre acestea era decorată cu simboluri religioase. Celelalte încăperi erau folosite în scop domestic (o debara cu vase în care se păstrau alimente, o cameră ce adăpostea un cuptor de mari dimensiuni, o sală unde s-ar fi aflat un război de țesut). Această structură ar fi avut pereți din teracotă și ar fi fost acoperită cu țigle, elemente întâlnite la numeroase construcții de tip dava, din secolul al II-lea î.Hr. Alte investigații au adus la lumină un număr mare de căni din lut ars, cu decorații în relief după modelul celor elenistice, monede de factură geto-dacică, dar și străine, (dinari de argint republicani, monede din Mesembria, Apollonia, Amisos, bucați de drahme din Dyrrhachium, Tassian, în original, dar și imitații).

La aproximativ un kilometru sud-vest de acropolă se aflau 12 tumuli, dintre care numai patru au fost cercetați până acum. Fiecare dintre aceștia conțineau un mormânt de incinerare aparținînd unui războinic și, în general, unei căpetenii mari. S-au identificat și podoabe, respectiv agrafe de metal, inele și ornamente pentru hamuri. Lucrurile găsite înăuntru ar indica faptul că războinicii incineraţi ar fi fost nişte căpetenii mari. Incinerarea a fost probabil făcută la baza tumulului, rămăşiţele funerare fiind aşadar amestecate cu pământul şi depozitate într-un mormânt. Printre armele găsite acolo sunt spade La Tène, pumnale curbate, vârfuri de lănci, cămăşi de zale şi părţi din scuturi făcute din bronz. Obiectele de ornament sunt rare, câteva agrafe de metal, inele şi ornamente pentru hamuri. Olăria prezintă semne caracteristice geto-dacilor (fructiere făcute de mâna, căni decorate cu reliefuri şi rar câte o amforă de tipul Kos). Până acum nici un mormânt pentru persoane simple nu a fost identificat, ceea ce reprezintă încă o confirmare a absenţei funeraliilor în Dacia, pe toată perioada târzie La Tène.

Acum această importantă locație arheologică antică așteaptă un  muzeu pe măsură și o organizare de șantier ce va trebui să aducă la lumină tainele încă ascunse sub tonele de pământ așezate în mii de ani de istorie. Astfel turismul va putea să se dezvolte, iar istoricii să studieze modul în care trăiau strămoșii noștri geto-daci.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*