Am abordat acest subiect deși nu sunt un admirator al romanilor. Mă consider urmaș al dacilor. Nu cred în teoria conform căreia poporul român s-a format prin fuziunea dacilor cu romanii. Faptul că-n România sunt multe statui ale lui Decebal și doar una a lui Traian (și aceea o bătaie de joc, plasată în fața Muzeului Național de Istorie) dovedește că-n mentalul colectiv s-a păstrat adevărul privind strămoșii noștri care sunt daci. Pentru mine romanii sunt niște invadatori care au distrus civilizația materială a dacilor și au venit cu scopul să jefuiască. Că au construit drumuri, edificii publice și vile au făcut-o ca să se poată deplasa armata, să adune birurile, respectiv să se simtă bine oficialitățile lor, aproape ca la Roma. Dar să dăm cezarului ce este al cezarului pentru că organizarea legiunilor romane a fost remarcabilă. Informațiile pe care le voi prezenta le-am preluat îndeosebi din lucrarea Legions of Rome, autor Stepen Dando-Collins, editura Thomas Dunne Books, 2010.
Subunitatea de bază era grupa formată din zece soldați comandați de un decurion, în cazul cavaleriei, subordonat direct centurionului. La infanterie grupa era formată doar din opt soldați din care unul era comandant. Soldații din grupă erau foarte uniți pentru că luptau împreună, dormeau în același cort și-și preparau hrana în comun. Romanii nu aveau bucătărie de campanie. La ei micul dejun era o cană de apă, prânzul o gustare rece, masa principală fiind cina cu o bucată de pâine și ce mai preparau pe lângă ea. Ei primeau ca rație, pâine, vin, ulei și grâne pe care le măcinau. Încingeau pâinea în vin și în ulei. Carnea era considerată ca supliment și o mâncau din când în când. Ca îndulcitor foloseau mierea. Rația de grâne era de ½ bushel de legiune pe lună (1 bushel = 35.2 litri, nota red.). Pentru aprovizionarea cu delicatețuri apelau la comercianții care însoțeau legiunea. Grupa avea la dispoziție și un măgar cu ajutorul căruia era transportat cortul și diverse unelte cum ar fi târnăcoape, lopeți, topoare ș.a. Echipamentul de luptă însă se afla permanent asupra soldatului, așa încât un legionar roman putea să intre în luptă imediat în cazul unui atac prin surprindere. De măgarii legiunii se ocupau persoane anumit desemnate, de obicei dintre sclavi. Grupa își asigura și santinelele care asigurau paza în timpul nopții. Vă dați seama cât de păzit era castrul unei legiuni care standard avea 59 de centurii și fiecare centurie zece grupe. O legiune avea în timpul nopții 590 de santinele furnizate de grupe plus cele cu misiuni speciale de gardă. Evident că era practic imposibil să ataci prin surprindere o legiune în timpul nopții. Dormitul unei santinele în timpul serviciului era considerată o abatere gravă care punea în pericol grupa respectivă. Pedeapsa era stabilită de membrii grupei și consta în biciuirea vinovatului chiar până la moarte. În timpul luptelor membrii grupei considerau că luptă pentru a-și ajuta colegii de grupă. Presupun, pentru că n-am găsit nimic scris, că membrii grupei se ocupau și de colegul căzut în luptă, în sensul anunțării familiei și predării acesteia a bunurilor personale. Probabil și formarea grupei era făcută după afinități lingvistice și regionale.
Până în anul 197 d.C. legionarii romani nu aveau voie să fie căsătoriți. Cei care erau acceptați să fie înrolați și erau deja căsătoriți trebuiau să divorțeze. Totuși legionarii romani nu erau condamnați la abstinență pentru că legiunea era însoțită pe lângă comercianți și de prostituate. Atât comercianții cât și prostituatele și evident măgarii și însoțitorii lor erau acceptați în castru, în spațiul dintre barăci (în cazul castrelor fixe) sau corturi și valul protector aflat la cel puțin 60 de metri de barăci (pentru a nu fi atinse de eventualele săgeți cu foc lansate de inamici).
Fiecare grupă desemna un membru al ei pentru a se ocupa de următorul loc de campare. Acest grup de circa 590 de soldați condus de un ofițer pornea cu un avans de câteva ore pe drumul pe care urma să se deplaseze legiunea și atunci când găsea un loc potrivit ca distanță și așezare, stabilea unde să fie amenajat castrul provizoriu. Chiar dacă era folosit o singură noapte castrul era amenajat după aceleași reguli, doar că în loc de barăci erau corturi. Funcție de poziția în legiune a unei centurii și funcție de poziția grupei în centurie era înfipt în pământ semnul grupei pe locul stabilit pentru cort. Se începea cu marcarea cartierului general cu un steag alb, erau marcate străzile și linia corturilor, pentru ofițeri se folosea un steag violet iar pentru grupe se foloseau sulițe pentru marcare. Se trasa poziția valului de pământ care înconjura castrul și se săpa șanțul aferent digului. Când ajungea legiunea la locul de campare totul era pregătit, se intra pe poarta principală și fiecare știa unde să-și instaleze corturile se trecea la odihnă și pregătirea cinei. Înainte de a-și instala propriile corturi, legionarii se ocupau de ridicarea corturilor ofițerilor și tribunilor. Corturile erau din piele cusută.
Tabăra avea patru porți, câte una pentru fiecare latură, suficient de largi ca să poată ieși câte 10 oameni odată. Poarta principală era stabilită în partea opusă inamicului. În timp ce o parte a legionarilor închideau tabăra, o cohortă de gardă asigura paza și alta aducea lemne, apă și alimente. Această organizare permitea legiunii să intre rapid în luptă perfect organizată pe centurii și să fie eficientă și la startul următoarei etape de marș care era de aproximativ 30 km. Dacă i-ar fi lăsat pe legionari să-și instaleze corturile alandala, după preferințe, se pierdea mult timp apoi pentru refacerea în formații de marș sau luptă.
Între comandantul legiunii și soldații executanți era o singură verigă de comandă, centurionul. Dacă facem o comparație între divizie (care are cam același număr de militari ca și o legiune romană), observăm că avem mult mai multe verigi, comandant de regiment – comandant de batalion – comandant de companie – comandant de pluton, deci de patru ori mai multe. Evident că numărul foarte mic de verigi de comandă din cazul legiunilor contribuia mult la conducerea eficientă din timpul luptelor.
O legiune angaja anual circa 250 de noi soldați, pe bază de voluntariat, dintre tinerii cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, care puteau să fie sau nu cetățeni romani. Nu se acceptau sclavii pentru înrolare. Fiecare legiune recruta tinerii doritori din zona arondată ei, îi instruia circa trei luni de zile și cei care treceau testele fizice și psihice erau angajați, dar nu în legiunea care i-a instruit. Ei primeau solda pe perioada instruirii și erau trimiși în alte locuri din imperiu. De ce în alte locuri? Ca să nu fie puși în situația de a lupta contra fraților sau părinților lor în cazul unor răscoale. Dar ceea ce știau romanii acum 2.000 de ani nu știau ungurii acum o sută de ani! Când tânărul ofițer român Apostol Bologa (Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, sursa de inspirație a romanului Pădurea Spânzuraților) cere generalului imperial austro-ungar să fie mutat pe un alt front, ca să nu fie pus în situația de a lupta cu frații săi români, acesta îl refuză. Nu apreciază deloc onestitatea ofițerului care putea pur și simplu să treacă linia frontului la români fără să atragă atenția asupra lui. Mai mult decât atât pune serviciile de informații să-l urmărească. De aici și până la acuzația de încercare de dezertare la inamic și spânzurarea ofițerului n-a fost decât un pas. Să nu fi știut imperialii austro-ungari ceea ce știau imperialii romani? Știau, dar răutatea și ura împotriva românilor le-au întunecat mintea preferând să piardă un ofițer numai ca să-și satisfacă aceste instincte primare. Evident că un asemenea imperiu bazat pe ură și răutate nu putea s-o ducă mult, el destrămându-se doar după 25 de ani de existență (1867-1918).
Un legionar roman, în perioada războaielor cu dacii, avea un salariu anual de 1.200 sesterți, pe care îi primea în două tranșe, în 25 martie și în 25 octombrie. Centurionul șef avea însă un salariu anual de 100.000 sesterți, deci cât toți legionarii la un loc de sub comanda sa. Cei doi centurioni adjuncții (optio și tesserarius) primeau un salariu anual de câte 20.000 de sesterți. După 20 de ani de serviciu militar legionarul era lăsat la vatră, primea cetățenie romană și o pensie de 12.000 sesterți plătită o singură dată. Auxiliarii serveau 25 de ani și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.
Pentru merite deosebite puteau fi lăsați la vatră înainte de termen. De exemplu Cohorta I Brittanum Ulpia a luptat atât de curajos în războiul din Dacia, încât ce a mai rămas din ea (nu le-a fost ușor cu dacii) a fost lăsată la vatră la patru ani după terminarea războiului, după numai 12 ani de serviciu militar.
În British Museum din Londra se află expus Certificatul de lăsare la vatră a lui Marcus Ulpius Novanticus fiul lui Adcabronates din Ratae, pentru serviciul loial și credincios în campania din Dacia care a fost lăsat la vatră înainte de terminarea serviciului militar. Novanticus împreună cu alți 1.000 de celți din orașul Ratae (Leicester) s-au înrolat în anul 98 d.C. în armata romană și în 10 august 110 d.C. s-a întors în orașul natal pentru a se bucura de binefacerile serviciului militar și aș întemeia o familie. După cum se poate observa legionarul Novanticus n-a reușit să intre în grațiile niciunei fetișcane sau vădane dace la patru ani de la terminarea războiului fiind nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a-și întemeia o familie. Cu alte cuvinte nu se prea înghesuiau dacienele pentru a se mărita cu veteranii romani. Certificatul sus amintit, scris pe o placă de bronz, este o dovadă că veteranii romani nu erau agreați în Dacia, dar deloc, din moment ce adepții formării poporului român prin combinația romanilor cu dacienele nu pot prezenta nici un asemenea certificat. Să mai remarcăm și faptul că primirea cetățeniei romane implica și romanizarea numelui (Novanticus) respectiv cele două prenume Marcus și Ulpius suplimentare din care cel puțin unul trebuia să fi aparținut unor împărați romani. Noncetățenii romani aveau dreptul la un singur nume.
Pentru a ne da seama de valoarea banilor pe vremea aceea, dăm câteva prețuri. O fermă mică valora 100.000 de seterți, 3 sesterți era o găleată de grâu (8,8 l), 1/16 sesterți era prețul de intrare la o baie publică.
Când avea loc adunarea pentru raport, legionarii din fiecare centurie se așezau pe 8 rânduri la distanță de un metru între ele și câte zece în fiecare rând. Centurionul se plasa primul din stânga, tesserarius era ultimul din stânga și optio era ultimul din dreapta. Centurionii erau ofițeri de rang mijlociu promovați din rândurile legionarilor. Era identificat după creasta de pe cască și după faptul că purta sabia în stânga. Soldații purtau sabia în dreapta.
Optio era responsabil cu instrucția și evidența legionarilor, iar în bătălie cu menținerea ordinei. El înlocuia centurionul la comandă dacă era nevoie. Instrucția se făcea cu arme din lemn dar de greutate dublă față de armele normale.
Tesserarius ținea obligațiile zilnice și orarul gărzilor. Când legionarii nu erau implicați în lupte, în acțiuni de protecție a transporturilor birurilor sau alte activități ei se ocupau de construcții. Romanii nu aveau unități speciale de geniu. Trupele auxiliare, pe care unii istorici mai superficiali le considerau de construcții (prezentând ironic atacul dacilor în sudul Dunării asupra trupelor auxiliare romane, ca și cum acestea nu aveau decât lopeți și roabe) erau trupe combatante. Diferența față de legiuni era solda care era jumătate din a legionarilor, erau unități mai mici și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.
Comandantul unei legiuni era pretor-ul, având rangul de senior magistral. Comanda unei legiuni putea fi dată și unui membru al senatului, având titlul de legatus legion, cu un salariu anual de 400.000 sesterți plus 300 de sesterți pe an pentru fiecare nou recrut. Al treilea în comanda unei legiuni era praefectus castrorium. Legiunea mai avea 6 tribuni care în bătălie nu aveau dreptul să comande. Prefectul comanda o cohortă auxiliară. Questorul se ocupa de recrutări. Fiecare legiune avea o mică formație de cavalerie de 128 de oameni, pentru curierat și apărare. Ei erau plătiți cu o treime din salariul legionarilor.
Iarna legionarii primeau concedii dar numai unul din patru. Asta însemna că practic odată la patru ani puteau pleca în concediu. Plecau departe și nu puteau fi chemați în caz de urgență. Inițial pentru a primi aprobarea de concediu legionarii trebuiau să plătească o taxă centurionului. Ulterior taxa s-a plătit din tezaurul imperial. Legionarii care plecau în concediu lăsau la bază coifurile, scuturile, armurile și sulițele, dar păstrau sandalele militare și săbiile. Aveau dreptul să umble prin oraș cu sabia agățată de centură ceea ce era interzis civililor.
Programul retragerii în tabăra de bază începea oficial în 19 octombrie. Fiecare bază cuprindea cazărmile trupei, complexul comandamentului, băi, depozite și un spital. Pentru fiecare centurie era prevăzută o baracă cu câte o cameră pentru fiecare grupă de zece oameni. Fiecare centurion și optio aveau camera lor.
În afară de santinele de la grupe se mai asigurau opt santinele pentru cortul tribunului de serviciu, pstru în față, patru în spate. Trei santinele erau postate la cortul pretorului și câte două la fiecare general aflat în tabără. Santinelele erau împărțite în patru ture de câte trei ore pentru o noapte romană care era de 12 ore. La fiecare poartă erau zece santinele. Altele erau pe ziduri și turnuri. Aveau ceasuri cu apă pentru măsurarea timpului. În timpul zilei o gardă era în afara zidurilor. Noaptea patrula în afara zidurilor o formație de cavalerie. O parolă era stabilită de ofițerul cel mai înalt în rang în fiecare seară.
Activitățile erau anunțate prin trompetă, la fel deșteptarea și stingerea. La primul semnal pregătirea de marș lansat de trompetă legionarii strângeau cortul lor și al afițerilor, apoi strângeau bagajele și așteptau. La al doilea semnal pregătire de marș bagajele erau încărcate pe măgari. La al treilea semnal pregătire de marș prima formație ieșea pe poartă. Trompeta se folosea și-n timpul bătăliei pentru a transmite comenzi ca înainte marș, la stânga, la dreapta, desfășurarea, revenirea în formație, etc.
Și-n armata romană se acordau decorații pentru anumite fapte. Pentru rănirea unui inamic se acorda The Spear. Pentru uciderea unui inamic se acorda Cupa de Argint. Primul legionar care urcă pe zidul unei cetăți inamice primea The Mural Crown. Primul legionar care urca la bordul unei nave inamice primea Coroana Navală. Mai aveau și alte decorații.
În concluzie putem afirma că Imperiul Roman s-a putut edifica grație structurii și organizării militare a legiunilor. Fiind unități aproape independente de resursele mediului în care operau în perioada de extindere a imperiului au fost foarte eficiente. Când au trebuit să treacă în defensivă au fost mai puțin eficiente, consumând resurse mari fără a mai putea aduce venituri imperiului.
Lasă un răspuns