Șoriceii cei lacomi și capcana statului-mâță

I-am putea spune ipocrizie… Dar este doar șarlatanism fiscal! Pentru că nu este vorba că statul mușcă tocmai din mâna (privată) a sectorului bancar, de unde se duce să se împrumute prin Ministerul Finanțelor, ci de faptul că este o clară încercare de a forța băncile să coboare nivelul de dobândă la care se împrumută tocmai el, statul. Iar asta nu poate însemna decât un singur lucru: guvernanții știu că nu mai au de unde să tragă nici petice, nici picături de spoială peste anvelopele de salarii bugetare, pensii, cheltuieli bugetare și, în final, întreg mecanismul economic, și atunci se asigură de o rezervă. Încă una…

Problema este că, deși sunt în necunoștință, neputință și început de incapacități de plată, tot guvernanții se dau rotunzi. Fuduli, de-a dreptul. Că ei nu stau să negocieze, nu?!…

Probabil, vor ieși la iveală dovezi ale „negocierilor” impuse de guvernanți la nivelul băncilor private, încercări de a impune alte reguli pe piață, acceptarea fără crâcnire a mecanismelor „de piață” dictate de guvernanți, nu de cele ale pieței în așezarea ei firească.

Să pui piciorul pe gâtul băncilor ar fi putut însemna, în orice altă guvernare și în orice altă evoluție a pieței și societății, un act de curaj. O dovadă de patriotism. Și ar fi meritat aplauze pentru lupta de a impune, în numele românilor, pentru români, soluțiile cele mai avantajoase. Doar că acum se acționează numai în numele românilor. Nu și pentru ei.

Poate nici faptul că statul vine cu o taxă pe segmentul bancar nu ar fi fost atât de deranjant. Dimpotrivă! Mai ales că nu vorbim de un sistem bancar pur autohton. Dar să-i fi spus chiar așa, impozit, și, mai ales, să precizeze „alveola” spre care era gândită „reșaparea” cu noii bani obținuți. Mai ales că asemenea taxe mai există și în alte țări, dar ele sunt folosite pentru a salva de la faliment tocmai entitățile segmentului impozitat: băncile. Nu pentru a face rost de bani pentru orice altceva!

Iar provocarea și mai scandaloasă a venit din felul în care Ministerul Finanțelor a venit să „prezinte” noua taxă. Ca fiind una „pe lăcomie”.

Adică băncile de la care statul se împrumută când are nevoie sunt lacome și spoliază cetățeanul! Dar oare cum se numește statul care se împrumută de la ele tocmai pe seama activității acestora de lăcomie de piață?

În plus, prin impunerea acestei taxe, pe care guvernanții vor să o raporteze la nivelul Robor, chipurile pentru a contracara matrapazlâcurile băncilor în stabilirea (!) acestui indice (deși nu ele îl stabilesc, ci piața, în funcție de lichidități și activitățile interbancare, iar aici se vede nevoia lui Orlando de a mai trece și pe la niște cursuri), practic se forțează băncile să o ia într-o anumită direcție. Aceea a înțelegerii între ele pentru a nu mai exista tocmai acea mișcare „liberă” în formarea Robor.

Or, este tocmai o invitație la crearea unui cartel, nu?… O invitație care nu vine dinspre o bancă lacomă (deh!), ci dinspre un guvern care încearcă să manipuleze sistemul.

Iar șarlatanismul actualilor guvernanți se vede și din cacealmaua pe care o practică. Pentru că băncile subsidiare nu vor pleca din România și vor accepta și această manipulare numită „taxă pe lăcomie”. Dar este o viziune pe termen scurt, pentru că, în momentul în care statul va merge din nou la bănci să se împrumute (iar faptul că el este cel mai mare client al acestora are și un revers, pentru că băncile acceptă jocul pentru a nu-și pierde clientul cel mai profitabil), și statul se va putea trezi la mâna unui altfel de „Robor”, acela chiar impus de băncile-mamă care vor impune și ele statului un anumit plafon.

Va fi un joc de-a șoarecele și pisica, în care tot economia va avea de pierdut. Nici statul-mâță, nici șoricei ziși „lacomi”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*