Treptele împăcării

Ceea ce m-a atras spre spectacolul Treapta a noua, după piesa lui Tom Ziegler, în regia Ancăi Maria Colțeanu, a fost garanția Teatrului Bulandra, vârful de lance al teatrului românesc, și ideea din titlul piesei. Oare voi vedea o transpunere mistică, a scării lui Iacob sau a lui Ioan Scărarul?, mă întrebam. Sau poate a contamplării lui Dumnezeu? Nu, acest gând l-am eliminat, fiindcă pe acest drum nu există decât trei trepte.

Când am făcut filmul despre Ion Creangă, la Mănăstirea Sihăstria l-am cunoscut pe Părintele Cleopa, care mi-a vorbit de cele trei trepte ale contemplării lui Dumnezeu, despre calea cum putem ajunge la El. În trepte. Sunt trei trepte. Și prima treaptă este una morală, el o numea „Nepătimirea rațională a sufletului sau făptuirea morală”, prin care ne putem lepăda de toate păcatele trupești. A doua treaptă este slobozirea de păcatele minții, când începe actul contemplarii în duh, iar utltima treaptă, absolută, este extazul iubirii, prin care suntem una cu Dumnezeu. Aici ființa cunoaște odihna duhovnicească a sufletului rațional. În afara lui Iisus, nimeni nu a mai atins această ultimă treaptă. A ajuns pe treapta a treia Sf. Pavel, dar a oprit cercetarea, fiindcă a simțit că privește în abis, că amețește și se sfârșește. Pe urmele lui a încercat să urce și Sf. Augustin. Dar și pe el l-a orbit contemplarea supremei fericiri. Însă prima treaptă, cea a făptuirii morale, o putem cu toții săvârși, deși ea este cea mai grea pentru ființa umană, învățată să trăiască în păcate trupești.

M-am gândit apoi că autorul piesei fiind american, e posibil să fie o aiureală de-a lui, fiindcă în tot ce fac americanii, în cărți și teatru mai ales, dau soluții, soluții de viață. Dar și toată producția lor de film este o uriașă mașină de vindecare, de emant trepte spre fericire. Cunosc bine, foarte bine, situația teatrului de pe Broadway District. Și în teatrul american sunt trei trepte, numite Of Of Broadway, Of Broadway și Broadway. Doar în prima treaptă se montează astfel de piese ca piesa lui Tom Ziegler, în general la teatre mici, independente. Și au o viață foarte scurtă. Uneori două-trei spectacole, ca „La MaMa”. Acolo nimeni nu te finanțează. Nu există nici Ministerul Culturii, nici Primăria Capitalei și ale vaci de muls. Te descurci cu forțe proprii, după legea concurenței, a cererii și ofertei. Dar în zona Of Broadway totul este deschis pieselor clasice. Aici vezi de regulă montate piese de Shakespeare, Cehov sau Ibsen. Dar și piese de Eugene O’Neill, Edward Albee, Sam Shepard sau Eric Bogosian, un autor foarte jucat în România, dar secundar, ca și Ziegler, un cvasinecunoscut (nu are nici măcar o fișă pe internet, ceea ce e de necrezut în cazul unui autor american!). Și spectacolele sunt susținute de mari actori, de staturi, ca Denzel Washington sau Bruce Willis, cele mai recente evenimente, altfel cad. Iar primele două trepte pregătesc marile show-uri gen Broadway, care se realizează cu forțe multiple, cu producer-i milionari, sunt supramontări unice, greu de egalat pe alte scene ale lumii. De fapt, nu au concurență.

Piese ca Treapta a noua sunt cu duiumul, fiindcă tot teatrul independent Of Of Broadway se face pe baza de caz divers. Diverse cazuri din realitate. Și Trapta a noua este o piesă tipică pentru acest gen de surogat, fiindcă pornește de la un caz real. Câte mame alcoolice nu sunt care își abandonează copiii?

Sigur că totul se face în trepte. Treptele vieții sunt un labirint. Piesa lui Ziegler, ca și spectacolul, rămân în prima fază a îndumenzeirii, aceea a făpturirii morale, în faza iertării păcatelor trupești. E povestea unei mame alcoolice, care vrea să se pocăiască, să se îndrepte, și să-și recâștige copilul pierdut, pe care l-a părăsit în urmă cu câțiva ani. Aflăm că s-a tratat în tot acest timp și încearcă acum, cu ajutorul prietenei sale, Eleanor Houser, să repare răul pe care l-a făcut familiei sale din cauza dependeței de alcool. Acțiunea se desfășoară în ziua în care Melissa Wright, fiica adolescentă, vine în vizită la mama sa, prima oară după abandon. Personajul este total necunvingător, fiindcă e departe de a fi un caz asemenea homeless-ilor americani. Mai credibil e personajul lui Tracy – o toxicomană adolescentă, ce vede în Joanna mama pe care ea nu a avut-o niciodată. Da, dar pe acest fond alcoolemic, toată lumea e fericită, toți se pupă în bucătăria devenită Piața Endependenți, când tortul de ziua Melissei, care tocmai împlinește 16 ani, este suflat și împărțit în patru.

De la Ziegler (sau colaboratorul său, Roderick Cook, cu care se pare că a scris piesa) nu aflăm cum se poate împlini acest miracol. Normal, urcând o scară cu mai multe trepte. Scara lui Ioan Scărarul are 30 de trepte. Și sfântul ne dă explicații la fiecare treaptă pe care trebuie să o urcăm spre îndumenzeire.

Dar Tom Zeigler nu crede în așa ceva. El nu e mistic. Nici un mistic evreu. E American (deși o altă informație ne dă știrea că e danez sau e o coincidență de nume?). Adică e foarte pragmatic, căci oferă soluții lumești. Desigur, nu poate ocoli nici treptele morale. Melissa Wright (Catinca Maria Nistor) vine la mama ei după 6 ani de absență, mama, Joanna McNeil (Manuela Ciucur), o așteaptă cu flori, dar se află într-un deranj fizic și gospodăresc, așa că atunci când apare fata ei pe neveste, ea îi cere să mai intre o dată și să bată la ușă. După ce numără de nouă ori. Ce joc mai e și ăsta? Da, fiindcă în acest interval Joanna are timp să-și pună o rochie pe ea, pantofii, și să deretice prin casă, prin bucătăria care este scena principală de joc. Fata bate la ușă, intră, mama cască ochii văzând o cogea adolescentă care cam seamănă cu un personaj din Star Trek, păcat că nu e machiată diferit, fiindcă ea este total diferită față de mama ei și de celelalte personaje, se mișcă și vorbește ca un robot, replicile ei contrastează flagrant cu ale mamei (de unde și umorul involuntar al piesei). Ea a fost crescută de tatăl ei după un cod moral strict, rigid, în contrast cu lipsa de prejudecăți a mamei ei, care pozează în libertină. E ca un contrast dintre o ființă artificială și una normală. Se năștea o idee nouă dacă Melissa era vopsită pe chip, avea un microfon de cap să-i îmbunătățească dicția sau se se audă turuind extraterestru (ca hururitul din banda sonoră). Melissa ar putea reprezenta lumea care va fi, mama ei, lumea care-a fost.

Așadar, Johanna și Melissa se revăd, nu se prea recunosc, dar te aștepți ca ele să se îmbrățișeze, însă nu se întâmplă acest lucru, se va întâmpla exact în finalul spectacolului, când s-au parcurs toate treptele împăcării, când ele „s-au împăcat cu situația”, cum ar spune Caragiale, când s-au produs toate defulările personajelor, reduse doar la o singură temă, aceea a dependenței de alcool.

Mama e dependent, soțul lui Eleanor (Oana Ștefănescu), prietena Joannei, care are grijă de ea, e dependent de alcool, iar Tracy (Angela Bengescu), care se recomandă „o pușcăriașă”, e dependentă la vedere, ea umblă ca un bitnic, despuiată, vorbește în ritm de R&B, oferă o imagine a familiei sale destrămate, care face de rușine imaginea familiei mic burgheze Neil-Wright. Oricum, contrastul dintre Melissa și Tracy este izbitor, ca atunci când Tracy trage un gât din sticla plată pe care o are în pantaloni și îi dă și Melissei să bea, dar aceasta refuză, ascunde sticla, pe care în final i-o va da mamei ei, care are o criză, să bea sau nu?, e drama ei, dar apare la timp Eleanor, care îi ia sticla și varsă conținutul în chiuvetă. Cam astfel de scene se petrec în acest spectacol, în care dulapurile de la bucătărie sunt deschise și închise de zeci de ori, e singura „mișcare” a unui decor înțepenit.

Nimic neobișnuit, deși, ceea ce este obișnuit, în artă trebuie să aducă minuni, ca în povestea homeless-ului din Time Out of Mind jucat de Richard Gere.

O piesă în cheie realistă, ar fi putut fi o dramă psihologică, dacă nu era împinsă spre melodramă (orice melodrama se termină cu happy end). Pentru faptul că nu ne dă nimic, spectacolul este nepermis de lung (2h 40 min.). E prea mult pentru a relata un caz divers. Personajele nu știu ce să mai facă, la un moment dat, totul devine redundant. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar mai fi atâtea uși la dulapurile de la bucărătrie!? Spectacolul este cuminte. Până la apariția pușcăriașei, care mai agită scena, pare un teatru radiofonic. Decorul este static, putea fi eliminat, ne așteptam ca totul să dispară în final, dar nu s-a petrecut nici un cutemur, deși banda sonoră ne anunța mereu un vertij, o gaură neagră, un uragan (de ce muzica asta de infern?). Huietul e forțat, vrea să facă din țântar armăsar. Dar vizual nu apare nici un cutremur. Ar fi putut să-l aducă apariția extraterestră a Melissei. Doar un corp de la bucătărie se prelinge spre spectatori, apoi revine la loc! Apar din fundal, întâi timid, apoi masiv, jerbe de fum, de la fumigene, declanșate pe decorul de carton, reprezentând zgârie-nori. Nu există nici un fel de ceață deasupra New York-ului, asta e numai în imaginația regizoarei. Este un spectacol second-hand. Greoi, fără imaginație, plictisitor, căci e greu de suportat amatorismul.

Mereu mă agățam de ceva ca să rezist. Când Eleanor vine la rampă și ne spune care este soluția ei, iertarea, că l-a iertat pe soțul alcoolic, am zis că dăm în Dostoievski, în iertarea lui Raskolnikov, desigur, o prostie, dar așa puteam să nu ies din sfera artei, a teatrului, a religiei, a planului metafizic. Dacă un spectacol nu are fiori metafizici, nu e bun de nimic.

Și la ce credeți că m-a dus mintea când am văzut-o pe Melissa că pune un flaut la gură, să cânte (ea urma școala de muzică, dorea să se facă flautistă!)? La scena când Hamlet îi dă lui Rosencrantz să cânte dintr-un flaut. Așa cum și Joanna are un flaut. Dar numai Melissa scoate câteva sunete chinuite, iar Joanna, nu. Era bine ca și mama să cânte ceva, să scoată măcar un sunet, să înțelegem că ea a fost vindecată, că s-a mai parcurs o treaptă pe scara împăcării cu situația. Ar fi fost logic urcușul către treapta îmbrățișării din final. Dar nu se întâmplă, fiindcă în acest spectacol ilogismele sunt felul întâi. Ca să fii sentimental, trebuie să fii incongruent, desigur.

Mistica religioasă ne ofereă trei trepte până la starea isihastă a întâlnirii cu Dumnezeu, iar Ziegler ne oferă nouă, ca la grădiniță, dar așa, la modul enunțiativ, fiindcă în piesă nu se petrece nici un urcuș sau coborâș, totul e liniar și plat, așa cum sunt toate cazurile diverse care nu se ridică la metafizică, la treapta a doua a desăvârșirii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*