Un mare propovăduitor şi mărturisitor al Euharistei, al Teologiei liturgice, eclesiale şi sacramentale…

După Revoluţia din anul 1917, multe familii ruseşti şi-au părăsit patria, luând calea pribegiei. În Estonia anului 1921, într-una dintre aceste familii de emigranţi, s-a născut Alexander Schmemann, unul dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai teologiei ortodoxe în Occident. Cu toate că s-a simţit întotdeauna fiu al poporului din care provenea, Alexander Schmemann nu a vizitat niciodată Rusia, din dispreţ faţă de regimul comunist. După şapte ani petrecuţi în Estonia, familia Schmemann a plecat în Franţa, la Paris, unde Alexander a urmat studiile secundare. Religiozitatea lui începe să se manifeste cu putere, tânărul licean partipicând la Liturghia de la catedrala „Alexander Nevsky“, unde frumuseţea cu care erau ţinute slujbele îl copleşea.

Începutul celui de-al doilea Război Mondial l-a găsit ca student la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris, unde mai târziu, a şi predat ca lector la catedra de Istorie Bisericească, dornic să aprofundeze situaţia Bisericii în secolul al XX-lea care, în diaspora, părea să fie în dezacord cu unitatea ecleziologică a Bisericii Universale. Studiile filologice făcute la Sorbona i-au adus acurateţea în exprimare şi au mijlocit contactul cu poezia franceză. În anul 1946, a fost hirotonit ca preot la parohia rusească din Clamart, unde a rămas cincisprezece ani. După ce a obţinut titlul de doctor în Teologie la Paris, Părintele Alexaqnder Schmemann a părăsit Europa, stabilindu-se în Statele Unite, unde a preluat conducerea Institutului Teologic „Sfântul Vladimir“ din New York, al cărui decan a rămas timp de douăzeci de ani. Aici, el a predat, pe lângă Istoria Bisericească, şi cursuri de Liturgică şi Pastorală. Respectat şi iubit de studenţii săi pentru stilul său oratoric şi exprimarea vie şi spirituală a ideilor, Părintele Alexander Schmemann a rămas în amintirea celor ce l-au văzut şi ascultat datorită viziunii sale asupra culturii contemporane a vieţii Bisericii şi a Liturghiei.

În toate prelegerile sale, Părintele Profesor Alexander Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu. Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, Părintele Alexander Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare. Despre atmosfera de la şcoală, decanul Institutului „Sfântul Vladimir“ nota în anul 1976, în Jurnalul său: „Din punctul meu de vedere, jumătate din studenţi sunt periculoşi pentru Biserică – psihologia lor, tendinţele lor, un fel de obsesie continuă pentru ceva. Ortodoxia pe care aceşti studenţi, în mod conştient sau inconştient, o susţin este denaturată, îngustă, emotivă (…). Ceea ce lipseşte este «bucuria şi pacea în Duhul Sfânt.» Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria. Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie (creştină) răspuns, linişte, sens, iar sensul este bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.“

Cuvintele lui Alexander Schmemann despre omul modern şi graba lui de a face cât mai multe lucruri deodată ne dezvăluie analiza atentă pe care acesta a făcut-o societăţii secolului al XX-lea. Decanul de la „Sfântul Vladimir“ socotea că greşeala majoră este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea. De aici se naşte incapacitatea de a „trăi“ pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic: „Eroarea fundamentală a omului contemporan este credinţa lui că, datorită tehnologiei, poate economisi timp, când, de fapt, este imposibil. Omul devine sclavul muncii lui tot mai intense. Este nevoie de ritm, de detaşare, de încetineală. De ce nu reţin studenţii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conştienţi, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte. Un student al zilelor noastre înregistrează cunoştinţe, dar nu le asimilează; în consecinţă, aceste cunoştinţe nu «produc» nimic. O ploaie torenţială este mult mai puţin folositoare, la vreme de secetă, decât o ploaie măruntă, îndelungată! Dar ne aflăm mereu sub o ploaie torenţială – de informaţii, rapoarte, cunoştinţe, discuţii etc. Şi toate acestea zboară în jurul nostru, fără să rămână în noi, fiind date imediat la o parte de următorul torent.“

La momentul sosirii sale în America, situaţia vieţii eclesiastice ortodoxe de acolo diferea radical de atmosfera în care crescuse în diaspora pariziană. Haosul jurisdicţional afecta toate palierele vieţii bisericeşti, inclusiv exprimarea liturgică. Particularismele lingvistice şi cultice făceau parte din recuzita ghetoizării etnice a ortodocşilor. Paul Meyendorff, succesorul lui Alaxander Schmemann (şi actualul titular) la Catedra de Liturgică de la Institutul Teologic “Sf. Vladimir”, detaliază tabloul: “Din moment ce mulţi erau foşti uniaţi, cultul lor era adesea latinizat. […] Stilul muzical varia de la stilul de operă al curţii imperiale ruseşti de secol XIX până la prostopenia carpato-rusă şi galiţiană. Ciclul bogat al slujbelor zilnice şi săptămânale era redus, la scară largă, doar la Liturghia duminicală, adesea suplimentată de o slujbă numită Obedniţă. Cum era cazul şi al celorlalţi ortodocşi din America, cuminecarea era primită în mod normal numai o dată pe an. […] Aşa-zisele “rugăciuni ale preotului” de la Liturghie erau recitate întotdeauna în linişte. Uneori, pentru a nu întârzia slujba, erau citite în avans ori chiar omise! Botezurile se oficiau în particular, doar cu participarea familiei şi a prietenilor, şi niciodată unite cu Liturghia euharistică. În seminare, pregătirea liturgică era limitată la detalii tipiconale, fără a se preda factori teologici sau istorici. Liturghia era doar ceva ce trebuia făcut pentru a îndeplini cerinţele formale ale Ortodoxiei” (Paul Meyendorff, “Fr. Alexander Schmemann’s Liturgical Legacy in America”, St. Vladimirâs Theological Quarterly, vol. 53, 2009, nr. 2-3, pp. 321-322). Insistenţa nicidecum întâmplătoare asupra acestei ample descrieri sugerează deja, în subtext, contribuţia schmemanniană uriaşă, actuală, providenţială la primenirea spirituală şi liturgică a Ortodoxiei americane.

Ca teoretician al Teologiei liturgice şi sacramentale, Alexander Schmemann a revitalizat studiul acestei discipline în şcolile teologice americane (nu doar ortodoxe) printr-un discurs academic, adresat cititorului şi contextului contemporan, prin efortul de întoarcere la sursele şi spiritul Tradiţiei creştine autentice. Introducere în Teologia liturgică, tradusă şi în limba română, rămâne o lucrare clasică, nelipsită din bibliografia obligatorie pentru aprofundarea Teologiei liturgice (chiar şi în unele şcoli catolice sau protestante). Însă cercetarea teologică văzută ca scop în sine era de neconceput pentru Alexander Schmemann!…

În lucrarea consacrată Tainei baptismale, Din apă şi din Duh, Alexander Schmemann propune reevaluarea locului Botezului în cadrul cultului. Botezul nu ar trebui înţeles exclusiv ca un ritual privat, ci şi ca un eveniment deschis întregii comunităţi creştine. Întrucât Liturghia euharistică reprezintă manifestarea deplină a Bisericii locale şi a comuniunii în Iisus Hristos, încorporarea unui nou membru în Biserică ar trebui reintegrată în Liturghie, aşa cum se practica în primele veacuri creştine. Schmemann pledează pentru săvârşirea Tainei baptismale în Biserică şi în cadrul Sfintei Liturghii, împotriva practicii răspândite pe atunci în comunităţile americane de a celebra Botezul acasă ori într-un cadru restrâns.

Totuşi, cea mai profundă urmă a impactului fostului decan de la Institutul Teologic “Sf. Vladimir” asupra vieţii eclesiastice americane este, fără îndoială, legată de Sfânta Liturghie şi de practica euharistică. Părintelui Schmemann i se datorează în mare măsură revitalizarea celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, rostirea cu voce tare a rugăciunilor preotului, promovarea limbii engleze în cult, dar, mai ales, revenirea la împărtăşirea frecventă a credincioşilor, apel care i-a consumat o energie nebănuită la amvon, la catedră, în scrierile, chiar şi în interpelările sale din Sinodul american. Impactul primului manifest euharistic schmemannian, Postul Mare, poate fi intuit din simpla statistică a vânzării acestei cărţi pe piaţa americană: în anul 1968 era prima carte editată de St. Vladimir’s Seminary Press, cu un stoc iniţial de 3.000 de exemplare, epuizat în mai puţin de trei săptămâni; alături de alte două lucrări ale sale, Pentru viaţa lumii şi Din apă şi din Duh, Postul Mare conduce şi astăzi, după patru decenii, în topul best-seller-urilor editurii newyorkeze.

Un sondaj realizat în anul 1992 de Paul Meyendorff – în calitate de secretar al Bisericii Ortodoxe din America – în rândul clerului acestei instituţii dezvăluia cifrele provizorii ale unei moşteniri prematur şi, finalmente, imposibil de cuantificat: “rezultatele erau uluitoare: 80 la sută [dintre clerici, n.n.] citeau o parte sau toată anaforaua liturgică cu voce tare; 95 la sută încurajau împărtăşirea frecventă; 39 la sută oficiau Botezurile unite cu Liturghia euharistică” (P. Meyendorff, “Fr. Alexander Schmemann’s Liturgical Legacy…”, p. 325).

Pentru cititorul interesat de o incursiune concretă, tulburătoare în viaţa şi gândirea Părintelui Alexander Schmemann, lectura Jurnalului său (tipărit de Editura Reîntregirea în anul 2004) oferă cea mai intimă întâlnire cu omul, preotul, decanul care îşi imortaliza, în cele zece caiete de însemnări zilnice descoperite în biroul său, gândurile sau aşteptările, bucuriile şi dezamăgirile. În prezentarea de faţă, ne vom opri la două mărturii „oculare” ale unor personalităţi marcante care l-au cunoscut îndeaproape. Mai întâi, iată cum îl descria Sophie Koulomzin, „femeia ortodoxă a secolului XX”, care i-a fost profesoară în Franţa şi apoi colegă în America, la „Sf. Vladimir”: „Mi-l amintesc de când era un băieţel de opt ani, elev într-o clasă la care predam marţea şi sâmbăta în şcoala noastră din Paris. A fost înzestrat şi sclipitor şi un liturgist remarcabil, dar aş zice că adevăratul lui geniu stătea în abilitatea de a vedea şi recunoaşte noi nevoi, noi situaţii şi să reacţioneze faţă de ele într-un mod cu adevărat profetic. A fost un campion al cauzelor noi, dar nici o cauză nu era mai importantă pentru el decât cea a persoanei umane implicate individual. Grija pastorală pentru persoana umană nu a fost niciodată afectată de rolul important pe care l-a avut în stabilirea unor noi politici bisericeşti. Cred că nu a existat niciodată vreo persoană “neinteresantă” pentru el. De asemenea, a fost destul de incapabil să se conformeze la imaginea tradiţională a preotului ortodox clasic, pios. Simţul umorului l-a însoţit mereu şi, ocazional, a oferit prilej de ofensă tradiţionaliştilor ruşi, dar a fost calitatea care i-a permis să se adreseze noii generaţii şi să facă vie credinţa creştină şi plină de sens pentru aceasta. A fost un orator remarcabil, evitând toată retorica religioasă obişnuită, iar neaşteptatul, neobişnuitul, răsturnările simple ale discursului său au câştigat atenţia şi înţelegerea auditoriului său” (Sophie Koulomzin, Many Words: A Russian Life, St. Vladimir’s Seminary Press, Crestwood, New York, 1980, p. 297).

Cea de-a doua mărturie vine însă din cu totul altă direcţie: timp de două decenii, Radio Libertatea a difuzat, pentru ortodocşii din fostul lagăr comunist al URSS-ului, predicile duminicale ale celui ce se identifica vag drept “Părintele Alexander”. În anul 1971, când A. Solzhenitsyn recunoştea sub vocea radiofonică pe decanul de la Institutul Teologic “Sf. Vladimir”, autorul rus laureat al Premiului Nobel afirma: “Vreme îndelungată, cu încântare spirituală, am ascultat în serile de duminică, ori de câte ori a fost posibil, predicile părintelui Alexander (numele său nu a fost niciodată anunţat) de la Radio Libertatea. Şi am fost uimit cât de genuină, cât de contemporană şi de ce înalt nivel este arta lui de a predica […]. Nici o notă de falsitate, nici o iotă de retorică, fără vreun recurs gol la formă sau la ritual obligatoriu care provoacă disconfort pentru ascultător şi pune, atât pe predicator, cât şi pe acesta, în situaţii jenante. Întotdeauna o gândire adâncă şi sentiment profund […]. Şi atunci, destul de recent, mi s-a “descifrat” că este Părintele Alexander Schmemann”.

A fost un mare misionar ortodox într-o lume dominată de alte valori şi idei şi un restaurator fidel al cultului răsăritean în conţinuturile sale autentice. Contribuţia părintelui Alexander Schmemann nu se rezumă însă la numărul lucrărilor de referinţă semnate, altminteri impresionant, ci îi depăşeşte cu mult opera.

Părintele Profesor Alexander Schmemann (1921-1983), fost profesor şi decan al Seminarului Teologic Sf. Vladimir de la Crestwood (New York, USA) ne-a lăsat în această carte, reeditată în condiții de foarte bună calitate, un strălucit comentariu la Sfânta Liturghie. Acest comentariu este înainte de toate personal: trimiterile la istoria Liturghiei sunt rare şi imprecise iar referirile la Părinţii care au comentat Liturghia (Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Gherman al Constantinopolului, Sf. Nicolae Cabasila, Sf. Simeon al Tesalonicului în special) sunt aproape inexistente. Părintele Alexander a terminat de scris această carte cu o lună înainte de moartea sa. Este în parte şi testamentul său spiritual,în care, în urma unei vaste experienţe ca profesor de teologie liturgică, dar şi ca preot slujitor,împărtăşește cititorilor săi ortodocşi, dar şi celor catolici ori protestanţi, ceea ce consideră esenţial pentru modul în care Liturghia trebuie să fie înţeleasă şi trăită astăzi.

Principalele momente şi aspecte ale Liturghiei sunt evocate în douăsprezece capitole intitulate după cum urmează: „Taina Adunării”, „Taina Împărăției”, „Taina Intrării”, „Taina Cuvântului”, „Taina credincioşilor”, „Taina Aducerii”, „Taina Unităţii”, „Taina Înălţării”, „Taina mulţumirii”, „Taina aducerii aminte”, „Taina Duhului Sfânt”, „Taina Împărtășirii”.

Gândirea Părintelui Alexander Schmemann este foarte adesea critică referitor la anumite deviaţii liturgice din catolicism şi din protestantism, și, de asemenea, şi față de unele schimbări nefericite pe care Liturghia ortodoxă le-a suferit în secolele recente, în principal din cauza influenţei occidentale. El a denunţat, în special, două concepţii şi practici care marchează astăzi Liturghia ortodoxă: o concepţie ierarhică a rolului clerului şi poporului la liturghie şi un pietism individualist care caracterizează adesea practica liturgică a credincioşilor. Un scop, clar perceptibil, ghidează autorul de-a lungul întregii cărţi: acela de a reda Sfintei Liturghii dimensiunea fundamental comunitară (fie că este între cler şi credincioşi, fie între credincioşii înşişi) pe care o avea la începuturi.

Acest proiect, lăudabil de altfel, conduce autorul de multe ori să îşi forţeze argumentarea.

Nu este corect, de exemplu, să se vorbească de o con-celebrare între slujitori şi popor (p. 4) sau de o „con-slujire a fiecăruia cu toţi” (p. 8), să se afirme că „nu clerul este cel care oficiază”, ci că „toţi până la unul sunt consacraţi și toţi slujesc” (p. 90), că funcţia principală a preotului slujitor este de a „dezvolta, menţine şi exprima unitatea poporului lui Dumnezeu” (p. 97). Nu este corect nici să se prezinte sinaxa „ca actul principal şi fundamental al Liturghiei” (p. 5) sau Liturghia drept „Taina Adunării” (p. 97), nici de a prezenta Euharistia ca fiind „în primul rând darul şi împlinirea unităţii credinţei şi dragostei” (p. 151). Pe de o parte, Părintele Alexander Schmemann pierde din vedere faptul că harul hirotoniei îi conferă preotului un loc şi o funcţie speciale (dacă fiecare credincios este „împărat, preot şi profet”, el nu e preot la fel ca preotul, nici nu este profet ca profeţii Vechiului Testament…) ; el pierde în special din vedere funcţia mijlocitoare a preotului şi faptul că acesta este o imagine a lui Iisus Hristos – afirmă şi susţine teologul francez Jean Claude Larchet.

Pe de altă parte, el pierde din vedere faptul că Liturghia euharistică este mai înainte de toate o actualizare (mai degrabă decât o comemorare în sens strict) a jertfei lui Hristos, care Îşi jertfeşte trupul şi varsă sângele Său pentru mântuirea credincioşilor, care primesc astfel o împărtășire cu credinţă: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care Se frânge pentru voi pentru iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Preotul îi cere lui Dumnezeu, în continuarea rugăciunii euharistice ca acest Trup şi acest Sânge să fie „celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor”. Reamintesc, de asemenea, în acest sens, prima frază din Explicarea Sfintei Liturghii a Sfântului Nicolae Cabasila: “Săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine și vin în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop, sfințirea credincioșilor, care, prin acestea, dobândesc iertarea păcatelor și moștenirea împărăției cerurilor”.

Dorinţa de a elimina distincţia între altar şi naos sub pretextul că aceasta reflectă o relaţie ierarhică a clerului şi poporului (cf. p. 56) — voinţă care s-a tradus, în anumite biserici din Europa Occidentală şi America de Nord din partea preoţilor influenţaţi de această carte, prin eliminarea dverei (sau perdelei) situate în spatele uşilor împărăteşti, uneori chiar prin scoaterea uşilor împărăteşti înseşi şi alteori a iconostasului în întregime — reflectă o pierdere regretabilă a sensului simbolic al spaţiului eclesial (după cum recitim, prin contrast, în primele capitole din Mystagogia Sfântului Maxim, sau în comentariul Sfântului Gherman al Constantinopolului). În mod similar, autorul vrea să vadă în Intrare „intrarea poporului lui Dumnezeu” (p. 56, 68, 69) pierzând din vedere simbolismul hristic al acestui rit, imaginea venirii Sale în lume şi înălțarea către Împărăţia Cerurilor, cu El şiîn El, a oamenilor pe care El i-a mântuit. Contrar afirmaţiilor părintelui Alexandre (p. 55), acest simbolism hristic nu este de origine recentă: îl regăsim deja în cele mai vechi comentarii liturgice, în special în Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Autorul are dreptate să evidenţieze greșeala citirii „în taină” de către preot, a Rugăciunii euharistice, practică necunoscută de Biserica timpurie, şi să pledeze pentru citirea cu voce tare (ceea ce fac din ce în ce mai mulți preoți) . Dar el merge, evident, mult prea departe atunci când afirmă că „se poate spune fără a exagera că [din cauza asta] lucrarea harului a dispărut din Liturghie” (p. 186), ca și rolul preotului însuşi care devine neglijabil – remarcă acelaşi autor francez Jean Claude Larchet!…

Se poate, de asemenea, regreta că Părintele Profesor Alexander Schmemann sub pretextul de a consolida dimensiunea comunitară a Liturghiei, devalorizează participarea personală a credincioşilor. Şi a spune că „creştinismul constă nu în aceea că el dă fiecăruia posibilitatea desăvârșirii personale” (p. 14) este acceptabil doar dacă este să denunţe o înţelegere şi o practică moralistă, pietistă şi individualistă a Liturghiei (a se vedea şi pp. 115 şi 150) legate, în anumite situaţii, de o concepţie consumeristă despre Biserică (a se vedea p. 119), dar nu este acceptabil dacă se neagă rolul esenţial al Liturghiei, prin harul care este acordat, în progresul spiritual şi mântuirea fiecărei persoane (şi rolul pe care îl joacă, corelativ, pregătirea „ascetică” a fiecărei persoane pe care insistă puternic, de exemplu, rugăciunile de dinaintea împărtășaniei); or, tocmai în acesta din urmă se încadrează Părintele Alexander Schmemann, care mai târziu denunţă faptul că „împărtășirea este văzută ca o modalitate de a obţine harul, ca un act de sfinţire personală” (p. 66) – potrivit afirmaţiilor teologului ortodox francez Jean Claude Larchet.

La acest punct, am putea citi de exemplu, Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi Explicarea Sfintei Liturghii a Sfântului Nicolae Cabasila, şi vom vedea, în schimb, legătura profundă dintre desfăşurarea Liturghiei şi dezvoltarea vieţii duhovnicești personale a creştinului, încât Sfântul Maxim dezvoltă comentariul său pe baza unei stricte corespondenţe. Dacă este regretabil faptul că în unele parohii credincioşii sunt ortodocşi de facto, mai degrabă o sumă de indivizi decât membre ale unui singur trup, fiecare rugându-se pentru el însuşi şi participând la Liturghie înt-un mod individualist, comportându-se de parcă alții nici nu ar exista, poate fi similar deplâns faptul că în alte parohii există o pierdere de sens a relaţiei strânse a liturghiei cu spiritualitatea (şi viceversa) şi că viaţa eclesială s-ar fi transformat într-o formă particulară de viaţă asociativă în care preotul a devenit organizatorul şi animatorul. În ceea ce priveşte ultimul punct, excesele unor parohii ortodoxe francofone legate de Frăţia ortodoxă bazate pe tezele părintelui Alexandre au fost recent criticate de Jean-Louis Palierne în cartea sa Mais où donc se cache l’Église orthodoxe? La trop longue errance des Français (Dar unde se ascunde Biserica Ortodoxă? Prea lunga rătăcire franceză, L’Age d’Homme, 2002; a se vedea mai ales secţiunea ce începe cu capitolul intitulat „Mitul comunitar”, p. 41-48) – Jean Claude Larchet.

Subliniind, de asemenea, pe bună dreptate, că parohia nu trebuie să fie aplecată doar spre sine, părintele Alexandre pare totuşi să piardă sensul a ceea ce înseamnă Biserica locală atunci când afirmă că „parohia se împărtășește din plinătatea bisericească și devine Biserică numai în măsura în care se transcende pe sine ca parohie” pentru a se uni cu alte parohii, parohia nefiind decât „o parte a Bisericii” (p. 101).

Cu toate că teza pe care Părintele Alexander Schmemann încearcă să o impună este ca o prismă ce denaturează, prin exclusivismul şi caracterul său prea sistematic, ansamblul comentariului, pot fi găsite în acesta din urmă, după ce-l vom fi citit cu rezerve şi îi vom fi corectat excesele, numeroase înţelesuri profunde din care vom avea mult de câştigat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*