Liviu Vișan, poetul cu o floare de mac la butonieră

Liviu Vișan, este colonel (r) de infanterie, scriitor, jurnalist, Președinte al Societății Scriitorilor Militari și Director al Bibliotecii Militare Naționale. Ca militar infanterist a simțit mirosul reavăn al pământului patriei și parfumul de rouă al dimineților devreme. Poate acest fapt l-a făcut să se aplece asupra mesei de scris și să consemneze tot ceea ce simțea și trăia. Astfel a devenit autorul a mai multor cărți de poezie și proză, dintre care amintim volumul „Tarot cu icoane”, apărut la Editura Semne în anul 2017. Liviu Vișan s-a născut în anul 1953 în localitatea Balotești din județul Ilfov, în apropierea capitalei noastre. Pentru că dragostea de rigoare și de bărbăție îl caracteriza, s-a înscris și a  absolvit Școala de Ofițeri de Infanterie de la Sibiu în anul 1978.

Spirit scrutător, și-a dorit să cunoască mai multe despre rostul omului pe acestă planetă albastră și a urmat în continuare Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, absolvind-o în anul 1989. Dar pentru că toate acestea se cereau și scrise, puse în pagină, a urmat și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în anul 1995. Datorită activității sale prodigioase, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România în anul 2014. Acum are o vechime de peste 30 de ani în presa militară, deținând funcția de redactor-șef al revistei de literatură și artă „Viața militară”. A fost recompensat de-a lungul carierei sale literare cu mai multe premii și distincții pentru creație, dar și pentru activitatea culturală, printre care „Medalia de aur”, oferită de Asociația Italiană „Sentimente latine”.

Și ca o dovadă a clarviziunii cu care redescoperă realitatea noastră aparent banală, poetul Liviu Vișan, cuprins de nostalgia plaiurilor natale și de magia copilăriei, lasă rima versului să alerge peste câmpuri și peste timp,  scriind aceste slove despre Balotești:

BALOTEȘTI

Satul obosește spre sud

mai departe cu-o toamnă de mine,

pe sub lacrimi negre de dud

cine mai vine la cine?

.

Sub policandre de tei

mă atinge-n oglinda cunoașterii

capătul funiei

legate de clopotul nașterii

.

Lacul are fața în cer,

plânsul ploii suportă

un lujer stingher

de pelin ce-mi trece chiar prin aortă

.

Satul obosește spre sud,

neliniștea ierbii o tac

pentru-o clipă s-aud

cum tata se-ncheie la piep cu un mac.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*