Clipa cea mai sinceră a Centenarului

Un act de distincție aparte și poate cel mai discret gest de cinstire a făuritorilor Marii Uniri de la 1918 îmi pare a fi așezarea statuii Reginei Maria în capitala României. Fără politicieni și discursuri bombastice, fără publicitate sau măcar prezența vreunui post tv, dar – mai trist, ba chiar blamabil – fără niciun reprezentant al Casei Regale, pe malul Dâmboviței, lângă Parcul Izvor, a fost înălțată, în cea mai însorită zi a acestei toamne întârziate parcă dinadins, prima statuie din București a Reginei Maria. A fost poate cel mai sincer și mai potrivit omagiu adus în acest an celor ce au împlinit visul României nu expansioniste, ci firești. Și un act, printre puținele, care ne-au reamintit așa cum se cuvine, clipa astrală de acum o sută de ani din istoria românilor.

Regina Maria, alături de eroina Ecaterina Teodoroiu, care și-a dat viața în luptele de pe Jii, cele mai luminoase personalități feminine ale acelor vremuri, rămâne emblematică în istoria noastră prin devotamentul și dăruirea ei. Regina nu a luptat la Mărășești sau la Oituz, dar și-a primejduit viața îngrijând și îmbârbătând răniții în bătălii iar apoi a luptat, cu înțelepciune, dârzenie și cu mai multe izbânzi decât mulți alți corifei ai Unirii de la 1918, pentru cauza românească în bătăliile păcii care s-au purtat după Marele Război pe frontul politico-diplomatic european.

„Voi, românii, nu vă prețuiți așa cum s-ar cuveni, nici faptele, nici oamenii de seamă!”, ne-o spun mereu mulți străini, iar mie câțiva ambasadori acreditați după 1989 la București (ai Braziliei, Poloniei, Coreei de Sud, fostei Iugoslavii…). Dar pe deasupra vacarmului politic și civic, sau în străfundul apelor freatice curate ale patriei, o comuniune cu marii noștri înaintași rămâne indestructibilă.

Sub auspiciile salutare ale Primăriei și primarului Sectorului 5, sculptorul cu nume autentic ardelenesc și simțire neaoș românească Anton Rațiu a săvârșit o reparație istorică mult așteptată și cerută imperios de adevărul – și el istoric – de a avea, cât va stă piatră pe piatră în aceste locuri, un chip al Reginei Maria dăltuit în bronz într-în colțișor ceva mai liniștit al unei capitale încă haotică și învălmășită care va deveni, până la urmă, una cu adevărat europeană.

Nu e o statuie gigantică, una care să copleșească peisajul, precum alte monumente ale Victoriei, de pe alte meridiane, care parcă mai mult amenință decât glorifică triumful, prin mii de tone de bronz și de rocă. Este simbolul unei victorii drepte, rod al unei pregătiri răbdătoare și îndelungate, care îndeamnă la meditație și speranța că, într-un final, Dreptatea și Binele înving.

La inaugurare, când pânză albă se lăsa încet de pe statuie, parcă era vestmântul-uniformă al reginei-infirmiere care cobora de pe statura celei care mângâia și săruta pe frunte răniții și bolnavii de tifos exantematic ai marii încercări. Pentru câteva clipe, Regina Maria părea să fi revenit la viață, pentru a fi printre noi în momentul centenar solemn. După care a intrat, la timp, în nemurire.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*