Templul – mormânt din Movila Shushmanets – „Valea Regilor traci” (Bulgaria)

Mormântul traco-getic de la „Movila Shushmanets” este o capodoperă a arhitecturii tracice. Arheologii presupun că acesta a fost construit inițial ca templu, în secolul al IV-lea î.Hr., și a fost folosit mai târziu ca mormânt. Ca și arhitectură, templul – mormânt are un coridor de intrare lung și larg, apoi o anticameră, urmată de o cameră semi-cilindrică susținută de o coloană elegantă. Scheletele a patru cai și doi câini au fost descoperite în anticameră, aceștia fiind sacrificați la înmormântarea nobilului traco-get. Caii sunt patru, ca și cele patru colțuri ale pământului întins, lat, iar câinii sunt cei care vor păzi intrarea în mormânt și dincolo de viață, pe tărâmul umbrelor. Sala centrală are o formă circulară, susținută de o coloană dorică frumos finisată și lustruită, care se termină cu un disc mare, simbolizând probabil soarele, ce este astfel fixat sus pe boltă. Coloanele mormântului reprezintă credințele traco-getice despre univers și despre mitul creației (Vechea Religie Pământeană Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali). Arheologul Georgi Kitov a descoperit mormântul în 1996. În urma cercetării sale s-a stabilită că templul – mormânt din movila „Shushmanets” a fost construit în secolul al IV-lea î.Hr. și a fost ulterior folosit ca mormânt. Nu are analog în Peninsula Balcanică, ca arhitectură, cu coloanele sale aflate atât în anticameră (coloană Dorică cu capital Ionic) ), cât și în camera de înmormântare. În cazul unic la acestei coloane ce combină două stiluri arhitecturale zise ca grecești, spre deosebire de coloana ionică și cea corintică, coloana dorică stă direct pe stylobat, neexistând între acestea nicio treaptă intermediară. Coloana se subțiază în sens ascendent și este prevăzută, în secțiune transversală, cu niște adâncituri concave semirotunde, numite caneluri. Coloanele se termină prin capitelele cu decorația specifică, cea mai simplă dintre toate ordinele grecești. Aici avem un amestec de stiluri foarte interesant. Dacă coloana este dorică, capitelul este ionic, având exprimate două fețe ca principale, ceea ce dovedește că, spre deosebire de cel doric, conceput a fi perceput din toate direcțiile în mod egal, el s-a născut în interiorul unor porticuri.

Capitelul ionic este decorat cu coarne de berbec, sau simbolul „lumea făcută sul”, la ceas de sfârșit de lume. În camera de înmormântare noțiunea de structură a Universului este elaborată în detaliu. În mijlocul anticamerii se ridică acea coloană impresionantă care se termină cu un disc mare – simbolul Soarelui (din capul stâlpului, a coloanei, a obeliscului din Egipt; ținut cumva acolo fixat, cu eforturi, pentru că lipsa sa poate aduce moartea). Templul-mormânt traco-getic este situat în regiunea numită „Valea regilor tracilor”, aflată la sud de orașul Shipka, la aproximativ 200 de metri nord-est de un alt mormânt traco-getic. Site-ul a fost descoperit de arheologul Georgi Kitov în anul 1996. Mormântul este construit din blocuri de piatră mari, bine formate, iar podelele și pereții sunt prelucrate cu finisaje din ipsos. Pereții camerei au trei zone vopsite diferit și reflectă punctele de vedere ale traco-geților asupra construcției lumii – lumea subterană, cea reală și cea cerească. Tot astfel, există 7 câmpuri verticale (a.s.v. simbolismul numărului 7), separate de șapte semi-piloni cu 10 caneluri verticale (a.s.v. simbolismul numărului 10; Zece; IO; Dece). În mijlocul camerei converg ca și fiind conectate la coloana care se termină cu un disc mare, 15 blocuri radiale, ca niște raze – un posibil simbol al Soarelui Neînvins.

Nu am vizitat și Movila Shushmanets, când am fost în Valea Regilor Traci. Primul mormânt la care am oprit a fost cel al lui Seuthes al III-lea (Săuță). Seuthes a fost regele Odrysilor, neam aprig de traco-geți. Mormântul său a fost descoperit în 2004, iar arheologii au fost uimiți să găsească în interior coroana de aur a regelui, o diademă, un pocal de aur și capul sculptat al regelui chiar în fața intrării în mormânt. Acest mormant are trei camere dintre care una este rectangulară ca un sarcofag, construită din blocuri de piatră ce cântăresc fiecare peste 60 de tone. În mormânt se pătrunde printr-un culoar lung și răcoros, perfect amenajat pentru vizitare. După o „Poartă de piatră” pe care apare chipul Soarelui sau Zeul Apollo (poartă are zece „butoni” la partea superioară, dar mai are 10 și la partea inferioară, pentru că douăzeci (20) reprezintă un POL. Noi numărăm unu-doi-trei… până la zece, apoi spunem unu-spre zece (ca și când ne întoarcem „la izvoare” (10, IO, Dece), doi-spre-zece, până la nouă=spre-zece, apoi douăzeci = un POL. De aceea IO are o semificație importantă), se trece în cel de al doilea spațiu, care este unul circular și are „pe boltă” un posibil „Soare cu nouă raze” („când unul se învârtește, celelalte nouă curg”). Urmează camera-sarcofag, care este climatizată și întreținută cu sfințenie.

Iată două movile – mormânt ce fac trimitere la aceeași simbolistică. La acestea putem adăuga bolta pictată a Mormântului traco-getic din Kazanlak (Bulgaria) ce are formă rotundă (cerul și tunelul ce ne atrage din ce în ce mai tare (Poarta Stelară?); cealaltă față a Soarelui?), așa cum sunt toate altarele geto-daco-tracice. Soarele înseamnă căldură și viaţă, începutul şi sfârşitul. Soarele este simbolul arhetipal care se regăseşte în toate culturile lumii. Încă din timpurile primitive, oamenii şi-au dat seama că fără Soare nu poate exista viața. Ei s-au închinat la Soare, considerându-l  izvor al vieţii şi al morţii. Cultul astrului zilei este în centrul miturilor solare, a religiilor uranice şi a fost divinizat şi pe teritoriul ţării noastre încă din vechime. Soarele este nemuritor, el moare la asfinţit (sau se luptă cu tenebrele), dar învie întotdeauna dimineaţa. De aceea este întruchiparea veşniciei şi a renaşterii reprezentat cel mai des prin simboluri ce denotă perpetuarea, continuitatea, infinitatea. De altfel, astrul zilei este prezentat prin simboluri specifice cum ar fi discul, discul înaripat, roata, carul, ochiul, crucea în cerc, svastica etc. şi cel mai des este asociat laturii masculine. Soarele mai este reprezentat printr-un leu (Forța Vieții), un spic de grâu, iar aurul este corespondentul acestuia între metale şi roşu printre culori (prețul sângelui). Iar acestea sunt doar câteva dintre simbolurile atribuite de om Soarelui. Nu de puţine ori, simbolistica Soarelui a născut mistere şi a pus imaginaţia contemporanilor noştri la lucru. Din cele mai vechi timpuri, Soarele a devenit simbolul regalităţii, al dinastiilor conducătoare care la noi s-a păstrat până în zilele noastre.

În perioada civilizaţiei pelasge, a hiperboreenilor, zeul Apollo („Polul lui A”) avea închinate temple multe şi foarte mari în care marmura şi aurul erau elementele de bază ale construcţiilor. Dacii considerau Soarele ca fiind primordial, binefăcător şi dătător de viaţă, iar simbolul astrului zilei se regăsea la ei pe multe obiecte: scuturi, harnaşamente, bijuterii, coifuri etc. „Dacii cunoşteau şi foloseau un calendar solar considerat cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197 zile, faţă de 365,242198 la care a ajuns astronomia modernă. Calendarul dacic de la Sarmisegetuza permitea numararea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuşi în formă de cerc.” Şi pentru daci totul începea de la Soare. Ei considerau că Anul Nou începe la data echinocţiului de primăvară, în luna martie, dată la care Soarele începea să recapete puteri şi ajuta natura să renască. În luna martie, odată cu revigorarea Soarelui, totul era luat de la început: anul nou, muncile agricole, tunsul oilor şi urcatul turmelor la munte, mineritul, pregătirea armatei. Practic, viaţa renăştea odată cu Soarele. În semn de respect pentru binefacerile aduse, dacii închinau Soarelui sanctuare circulare. În timp, majoritatea domnitorilor români, din toate regiunile ţării, au adoptat în blazoanele, sigiliile sau stemele lor şi simboluri ale Soarelui, acesta regăsindu-se chiar şi azi în stema României. Soarele are o însemnătate deosebită şi în cultura populară românească. Bătrânii vorbesc şi în zilele noastre despre „Sfântul Soare”. De altfel, religia creştină abundă în simboluri şi credinţe Solare adoptate din perioada păgână. Acestea s-au suprapus şi s-au amestecat cu crezurile creştine. Cel mai la-ndemână exemplu este legat de construcţia bisericilor care au altarele orientate spre Est, adică spre răsăritul Soarelui. Un alt exemplu este Crucea care, în ancestral, simboliza Soarele (îl și fixează, așa cum fixează și planeta). Romulus Vulcănescu a scris în „Mitologie română” despre cultului solar practicat de geto-daci. El a arătat că simbolul solar era format în păgânism dintr-un cerc având o cruce înscrisă, sau dintr-un cerc cu o cruce excrisă.

Ultimul însemn, în care crucea depăşeşte perimetrul cercului, mai este denumită azi şi „crucea dacică” şi o putem regăsi foarte des pe sculpturile maramureşene, mai ales pe troiţe (pentru că geto-dacii considerau că și omul are sarcina sa în evoluția lumii și trebuie să și-l asume). De asemenea, simbolurile solare sunt prezente şi în arhitectura caselor ţărăneşti. În Bucovina, Soarele este sculptat pe stâlpii, uşile şi grinzile caselor considerându-se că aduce noroc şi fereşte casa de rele. Cele mai des întâlnite simboluri sunt rozeta, cercul, punctul, roata cu crucea în ea, morişca sau rombul. Aceleaşi simboluri, dar mai des morişca, se regăsesc şi pe casele olteneşti sau transilvănene. Obiceiul de a sculpta simboluri solare s-a păstrat până în zilele noastre şi se regăseşte pe diverse obiecte: lăzi de zestre, furci de tors, pietre funerare, unelte, tacâmuri etc. Şi, bineînţeles, straiele populare conţin broderii, iar vesela din lut picturi cu diverse simboluri ale Soarelui. Toate acestea nefiind o modă, ci o moştenire străveche. Soarele s-a păstrat prezent şi în cultura populară mai ales prin balade (balada „Soarele şi Luna”) şi legende (Legenda Ciocârliei, Legenda Florii Soarelui, Legenda Cicoarei etc). Dar foarte des se regăseşte Soarele şi în colindele populare care, majoritatea îşi au originea în perioada păgână. Cel mai răspândit obicei tradiţional de la noi legat de Soare, mărţişorul, este după cum spunea şi poetul George Coşbuc, „simbolul soarelui primăverii”. În credinţa populară, banul de argint ce se atârna de şnurul mărţişorului semnifica Soarele prin rotunjimea lui. George Coşbuc mai spunea că: „mărţişorul este un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui. Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, şi îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire”.

Și tot în același studiu mai spunea George Coșbuc: „Ţăranii pun copiilor mărțișoare ca să fie curați ca argintul și să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele și cine nu le poartă are să se ofilească. Poporul mai știe că mărțișorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu așa ca podoabă ori ca jucărie.” Tot George Coşbuc ne explică de ce se poartă mărţişorul: „scopul purtării lui este să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Hristos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, şi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curaţie de suflet.“ Adorarea Soarelui se întâlneşte şi în unele dansuri populare. Cel mai bun exemplu este hora care prin dispunerea ei în cerc imită rotunjimea Soarelui. Deşi este un dans simplu şi destul de monoton, hora este considerată sacră pentru că în ea nu sunt primiţi decât cei mai curaţi oameni. Pe vremuri, cea mai sacră horă era cea a căluşarilor, iar în ea jucau doar feciorii care nu puteau părăsi căluşul timp de 3, 5 sau nouă ani. Originile horei se trag tot din perioada când pe teritoriul ţării noastre domina cultul Soarelui. La Bodeşti-Frumuşica a fost descoperit un obiect de cult ceramic reprezentând o horă formată din şase femei, aparţinând Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Hr.). Această dovadă indică faptul ca hora a apărut cu mai mult de 5000 de ani în urmă.  Cultul lui „Sol Invictus” are afinităţi cu mithraismul şi creştinismul în cult și dogme, simbolism, purificare prin botez, respectarea zilei a 7-a, naşterea unui mântuitor la 25 decembrie etc.

Totuşi între cele trei culte au existat şi diferenţe generate de originile diferite şi mutaţiile divinităţii persane şi creştine în secolele 2-3. Organizarea sacerdotală a fost diferită, au existat tipuri de temple diferite şi raportări diferite la statul roman. „Sol Invictus” stă la baza unei reforme religioase ample. Politicile religioase ale lui Elagabal și Aurelian au vizat ţinte importante, precum transformarea religiei într-un liant puternic al Imperiului. La rândul sau, cultul solar este treptat părăsit în favoarea unei alte religii orientale, creştinismul, care se prezenta drept compatibilã cu credinţele deja formate, asimilând multe elemente din toate cultele preexistente. Dacă mergem „la origini”, acolo unde a mers și Deceneu, vom vedea că mitul cosmogonic are o importanță majoră în religia vechilor egipteni. Exista credința că totul provine din haosul primordial Nun (cataclismul cosmic periodic). Nu este vorba de creație din nimic, ci de organizarea haosului preexistent (fixarea a ceea ce a fost amestecat, la care se adaugă noile forme de viață). De asemenea, numeroase mituri povestesc creația lumii dintr-un animal, o pasăre (cum este Mama Gaya Vultureanca, sau Cerbul Sharabha, la geto-daci) sau dintr-o floare (de exemplu: pruncul soare a ieșit din floarea de lotus la începuturi). Crearea lumii este adesea identificată cu crearea soarelui (sau reapariția sa, după un timp de întuneric total), egiptenii fiind un popor solar. O altă credință este că nămolul Nilului, încălzit de soare, a născut oamenii și ființele (de aceea erau considerați negrii; a.s.v. imaginea negrilor de pe stemele Țărilor Românești, ca Fii ai lui Negru Vodă). Creația oamenilor din lacrimile soarelui este o alta. La Heliopolis se spunea că Thot a creat prin puterea cuvântului. Ptah era văzut la Memphis ca zeul creator. A creat prin cuvânt, sau prin logos. La Theba, Amon-Râ era zeul creator. O altă concepție îl are pe Atum drept creator solitar al universului prin autofecundare. Potrivit unei alte cosmogonii, Atum era creatorul tuturor divinităților. Din el s-a născut primul cuplu de zei: Shu (aerul) și Tefnut (vidul), din care au apărut Geb (pământul) și Nut (cerul). Cosmogoniile egiptene sunt împărțite și în următoarele trei clase: heliopolitană, hermopolitană și memphită. La Helipolis exista un loc numit „colina de nisip”. Acesta reprezenta „colina primordială”. Hermopolis era cunoscut pentru lacul din care se spune că a ieșit lotusul primordial. Din lotus a ieșit copilul sfânt, sămânța primilor zei. Cosmogonia memphită vorbește despre Ptah, care a făcut să existe zeii. Apoi zeii, prin corpurile lor vizibile, au intrat în fiecare plantă, piatră, în orice lucru ieșit din pământ (ca Forță a Vieții).

Dacă faceți legăturile necesare, veți vedea punțile ce există între culturile și cultele antice ale tuturor popoarelor acelor vremuri. Templul – mormânt din Movila Shushmanets – „Valea Regilor traci” (Bulgaria) este un loc în care spiritul poate să călătorească și să vă dea răspunsuri la întrebările ce încă nu le-ați formulat, sau poate… (G.V.G.)