În mai multe rânduri am subliniat participarea preoților la Primul Război Mondial, moment decisiv în lucrarea de pregătire a Marii Uniri a Românilor de la 1 Decembrie. Redăm mai jos descrierea activității și jertfei unuia dintre preoții participanți la marea conflagrație mondială. Am găsit aceste însemnări în presa vremii și am prelucrat textul cum m-am priceput, ca să fie cât mai accesibil și convingător pentru cititorii noștri. Iată-l:
Noiembrie 1916. Toamna era în toate drepturile sale. Un cer mohorât, cu nori groși, cenușii și apăsători mărea tristețea acelor zile.
Ploaia rece burnița și frigul pătrundea până la oase. Pe străzile Bucureștiului vedeai tot mai mulți cerșetori, bolnavi și neputincioși cerând milă și pomană. Sărăcia însă era atotstăpânitoare în casele celor mai mulți, așa încât fiecare căuta să supraviețuiască el însuși împreună cu familia sa. În astfel de vremuri grele generozitatea era floare rară.
Bucureștiul era asediat de trupele germane. Armata noastră se retrăsese în mare parte spre Moldova, forurile conducătoare de asemenea. Doar Mitropolitul Primat Conon Arămescu-Donici rămăsese în capitală, ca păstorul între oile sale la vreme de cumpănă, restriște și jale.
În Spitalul Colțea erau toate paturile ocupate. Ba în unele zăceau chiar câte 2-3 bolnavi. Mulți dintre ei fuseseră însemnați pe front cu schije, cu gloanțe și cu răni adânci, ale căror urme aveau să nu se mai șteargă niciodată.
Într-un salonaș din partea de sud a clădirii suferea din greu Părintele Nicolae Armășescu. Originar din Tomșani jud. Vâlcea, păstorise până la începutul războiului cu cinste turma ce-i fusese încredințată. Când ceasul de primejdie sunase pentru țară, Părintele Armășescu a răspuns prezent și s-a alăturat fiilor săi duhovnicești plecați pe câmpul de luptă. A făcut parte din Regimentul 2 Vânători de Munte.
Părintele Nicolae era numai suflet pe front. Parcă ar fi avut șapte vieți în pieptul său. Pretutindeni era prezent, la căpătâiul muribunzilor și bolnavilor, pe câmpul de luptă adunând pe cei răniți. Peste tot găsea o vorbă de încurajare, o glumă chiar, așa încât devenise iubit de toți soldații și stimat de ofițeri.
Într-o zi, când se dădeau lupte dramatice pe văile și crestele munților, regimentul Părintelui Armășescu se afla, ca de obicei, în primele rânduri.
Moartea și viața se învălmășeau fără contenire, asemenea pământului care amesteca în el sânge și carne de om. Nimeni nu mai credea că va vedea ziua următoare, dar nimănui nu-i era frică. Luptau toți, care cum putea, cum îi era ordinul și arma, și văzduhul tot era o învălmășire de fum, de schije, de obuze, de gloanțe și pietre împroșcate. Un fum gros ca o ceață de pe Valea Dunării îmbrățișa totul, dând aspectul sumbru de iad pământesc. Fiecare palmă din trupul țării trebuia apărată cu prețul vieții. Nimic nu putea să fie prea mult, când era vorba de apărarea Patriei.
Părintele Armășescu, alături de câțiva brancardieri de la crucea Roșie, pătrundeau până pe linia frontului și adunau răniții. Nimic nu-l înfricoșa. Știa că are un Dumnezeu și o Patrie și ceea ce face el e sfânt. Viața sa nu mai conta, într-atât îi copleșiseră sufletul său milos suferințele groaznice ale răniților și mutilaților.
Dintr-un tranșeu s-a auzit deodată un urlet supraomenesc, care a acoperit pentru câteva clipe vaierul luptei. Părintele Armășescu n-a pregetat să alerge în direcția țipătului. În prima linie, într-un tranșeu, scăldat în sânge, se zbătea un soldat, fecior din Topșanii Vâlcii. Un obuz îi sfârtecase trupul ca pe-o zdreanță, împărțindu-i-l în două. Conștient, totuși, Ionică l-a recunoscut pe Părintele Nicolae. A mai apucat să-i mai zică doar: ,, Grijește-mă, Părinte!” N-a mai așteptat părintele să-i zică muribundul a doua oară, că a scos repede Sfânta Împărtășanie din buzunarul de la piept și și-a făcut datoria. Înainte de a-l atinge aripa morții, Ionică a apucat să primească Sfânta Împărtășanie, dar în clipa următoare un obuz s-a prăbușit lângă Părintele Nicolae, retezându-i și lui picioarele și mutilându-i rău restul trupului.
Acum se găsea de câteva zile în spital, fără speranță de scăpare. A rugat o călugăriță-infirmieră să-l anunțe pe colegul său, Preotul Constantin Diaconescu de la biserica Delea Veche. Acela îl cunoștea cel mai bine pe Părintele Nicolae, așa că a venit degrabă. Fuseseră colegi de seminar. Părintele Armășescu fusese premiantul clasei, bun prieten, bun coleg, blând, harnic, inteligent.
Părintele Diaconescu a intrat în salonul în care-l aștepta Părintele Nicolae cu sufletul pâlpâind de emoție și cu lacrimi grele în ochi. Nu l-a lăsat să și le verse Părintele Nicolae. Ca unul care știa că nu mai are mult de trăit, i-a făcut semn să se apropie. ,, – Părinte Costică, mă iartă c-am să te rog ceva! Acasă le aveam pe toate, dar aici nu am nimic din cele de cuviință pentru îngropăciune. Fii bun și adă-mi dumneata un rând de veșminte mai vechi și îngrijește-te să mă îngropi după cuviință. Preoteasa și copiii mi-s departe, sub stăpânire vrăjmașă. Dacă-i vei întâlni vreodată, spune-le că am murit gândindu-mă la ei. Mă doare mai mult sufletul decât trupul la gândul că Țara este călcată în picioare, dar mare e Dumnezeu! Mă voi duce și eu în curând la El, acolo sus, și-L voi ruga să ne mântuiască Țara de robia vrăjmașului….!”
A încercat Părintele Diaconescu să-l încurajeze, să-l consoleze, dar degeaba. Glasul îi pierise Părintelui Nicolae.
La câteva zile, la Sărbătoarea Sfinților Arhangheli, o căruță cernită ducea spre Cimitirul Ghencea trupul neînsuflețit al Părintelui Nicolae Armășescu. L-au îngropat alături de alți 993 ostași căzuți pentru întregirea Neamului.
Lasă un răspuns