1100 de ani de excludere a românilor de la decizia politică a ţării lor se încheie la Alba Iulia în 1918 (2)

Ce au moştenit românii de la aceste secole întunecate ale Evului Mediu atât de longeviv în Transilvania, durând până la 1848-1849  şi prelungit în alte forme până la Marea Unire? În primul rând, şi „la vedere”, au moştenit sărăcia şi înapoierea economică, lipsa accesului la civilizaţie urbană, la tehnologii, la ştiinţă, la beneficiile medicinii, la prosperitate. Această situaţie a frânt destine şi talente, secol după secol. Au moştenit apoi –  poate cea mai cumplită moştenire – privarea de opere culturale care puteau fi create de poporul cel exclus de la drepturi politice şi naţionale, de la şcoli şi din oraşe, opere care ar fi putut sta în rând cu cele ale popoarelor civilizate ale Apusului, dacă nu ar fi fost înăbuşite atâtea talente. Avem astfel drept moştenire cruntă opacitatea privirii în urmă la fiinţa noastră naţională din aceste secole transilvane: nu ne putem cunoaşte strămoşii, atât genealogic (decât cam până la mijlocul  secolului al XIX-lea, astfel că suntem privaţi de dreptul elementar al omului la trecutul său), cât şi viaţa lor concret-istorică, aşa cum alte popoare au şansa de a vedea în trecutul lor, de exemplu englezii prin Geoffrey Chaucer (c. 1343-1400), Thomas More (1478-1535), William Shakespeare (c. 1564-1616), Henry Fielding (1707-1754), francezii prin François Villon (1431–1463), Rabelais (cca 1494 – 1553), Molière (1622 –1673), Racine (1639 –1699), Corneille (1606- 1684), Perrault (1628—1703), italienii prin Dante (1265-1321), Petrarca (1304 – 1374), Boccaccio (1313 – 1375), Tasso (1544–1595), Goldoni (1707 –1793), spaniolii prin Cervantes (1547 – 1616), Lope de Vega (1562 – 1635), Calderón de la Barca (1600 – 1681), germanii prin Goethe (1749–1832), Schiller (1759 – 1805), Olanda prin Peter Bruegel cel Bătrân (cca. 1525 – 1569) ş.a. O altă moştenire a secolelor întunecate este privarea de instituţii de educaţie mari, care creează civilizaţie şi desăvârşesc personalităţi.

În Transilvania domnea întunericul, în ţări occidentale au apărut universităţi încă din secolul al XI-lea: Universitatea din Bologna în 1088, Universitatea Oxford în 1096-1167 (care a dat până în prezent 26 de prim-miniştri ai Marii Britanii, zeci de laureaţi ai premiului Nobel şi zeci de şefi de state ale diferitor ţări), Universitatea din Paris – Sorbona din 1160-1250, Universitatea Cambridge din Marea Britanie din 1209, Universitatea din Salamanca, Spania, din  1218, Universitatea din Padova, Italia,  din 1222. Universitatea din Napoli  din 1224,  Universitatea din Valladolid din 1241, Universitatea din Coimbra, Portugalia, din 1290 etc. În timpul secolelor noastre întunecate au apărut în statele civilizate şi mari academii: Academie Francaise în 1635, Royal Society din Anglia în 1660 etc . În Transilvania, însă, domnea huzurul nobilimii. Un umanist maghiar transilvănean, János Apáczai Csere (1625 – 1659), cu şcoli în Apus, a dezavuat complet purtarea iresponsabilă din punct de vedere moral şi intelectual a nobililor maghiari, care nu se preocupau nici măcar pentru progresul limbii lor maghiare, nemaivorbind de interesul pentru accederea iobagilor lor la educaţie şi cultură.

Şi astfel vine momentul de graţie 1 Decembrie 1918, când părea că „a răsărit, nu un soare, ci toţi sorii secolelor trecute”. S-a revărsat spre Alba Iulia „cel mai curat suflet al unui popor”, pentru a-şi clădi, de astă dată cu propria-i voinţă, statutul unei vieţi democratice şi libere, pentru a „jura credinţă civilizaţiei umane” şi pentru a înlătura orice privilegiu şi exclusivism etnic în cârmuirea politică a ţării lor. „Drapelul” de la Lugoj scria: „Am înviat! Suntem şi vom fi! De aci înainte este depus prezentul şi viitorul nostru în mâinile noastre”. O voinţă de nestăvilit a hotărât ştergerea pentru vecie  a „veacurilor de avânt zdrobit şi de speranţe împiedecate” (N. Iorga). Uriaşul clocot sufletesc al celor prezenţi la Alba Iulia şi al celor rămaşi acasă voia să răscumpere „veacuri întregi de suferinţe”. Spre Alba Iulia se îndreptau din toate colţurile Transilvaniei, cea umilită de atâtea secole nedrepte, coloane de români îmbrăcaţi în cele mai frumoase straie pe care femeile românce le-au croit cu suflet şi artă din generaţie în generaţie. Era „la Alba Iulia-n cetate” o mare de oameni, ţărani îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, după portul din fiecare zonă etnografică, coborând de la Iza şi Apşele de peste Tisa, până la Timiş şi Cerna, din Apusenii lui Iancu, din Crişana, din ţinutul Năsăudului, din Ţara Oltului (Ţara Făgăraşului) şi Braşov, de pe Mureş şi Târnave, din Orăştie, din ţinuturile someşene, din Satu Mare, Arad, Zarand, Beiuş, Haţeg, Lugoj, Caransebeş, Ţara Bârsei, din Mărginimea Sibiului, din ţinutul Pădurenilor, din cel al Huniazilor, din Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc, din Câmpia Ardealului, din zona Clujului şi a Turzii, din Valea Gurghiului şi a Beicii, din Ţara Silvaniei, din ţinutul Bistriţei etc. Atunci a fost văzut acolo “cel mai frumos tablou din istoria unui neam de ţărani”. O mare de drapele tricolore, pancarte indicând locurile de origine, mulţimea aşezată în rânduri nesfârşite în bună rânduială, cântecele naţionale “Deşteaptă-te Române”, “Pe-al nostru steag e scris Unire” şi “La arme” – iată tabloul unei veritabile fresce naţionale. Drumul spre Cetate era străjuit de moţii din Apusenii lui Avram Iancu, înarmaţi şi îmbrăcaţi în straie albe, ca nişte columne. Trist este faptul că au rămas cu visul neîmplinit o serie de delegaţii participante la Alba-Iulia, cum sunt cele din Bătania, judeţul Cenad, din Giula şi Chitihaz, judeţul Bichiş – localităţi rămase în Ungaria; apoi Apşele şi Slatina de peste Tisa – azi în Ucraina; Vârşeţ (cu unsprezece delegaţi la Alba-Iulia), Voievodinţ, Deliblata şi Biserica Albă – rămase în Serbia.

Toţi martorii oculari au fost uimiţi de maturitatea şi demnitatea politică şi naţională a făuritorilor actului Marii Uniri, a mulţimii prezente la Alba Iulia, de faptul că românii „sunt un popor vrednic de mari acte istorice”. Vasile Goldiş spunea că „Niciun neam nu a dovedit maturitatea atât de perfectă şi iubirea de neam pe care a dovedit-o la 1918 poporul român”. Secretul miracolului românesc de atunci trebuie căutat, totuşi, în pleiada de mari intelectuali, impresionantă ca număr şi ţinută morală şi politică, pe care i-au avut şi în care au crezut românii atunci, de la modelatori de suflete (Octavian Goga, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Ioan Lupaş, Ion Agârbiceanu ş.a), la oameni politici (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Pop de Băseşti – „badea George”, Vasile Lucaciu – „Leul de la Şişeşti”, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Teodor Mihali, Ghiţă Pop, Simion Mândrescu, George Moroianu,Victor Deleu, Silviu Dragomir, Vasile Stoica, Amos Frâncu, Emil Haţieganu ş.a.). Poetul Al. Vlahuţă scria atât de frumos că „îndărătul strălucitei biruinţi pe care o sărbătorim au stat legiunile de mucenici, toată oastea nevăzută a trecutului nostru”.

Conştiinţa naţională ajunsese la apogeu. Zicea Octavian Goga în anii cei grei de la sfârşitul secolului al XIX-lea că: “Pe boltă, sus, e mai aprins,/ La noi, bătrânul soare,/ De când pe plaiurile noastre/ Nu pentru noi răsare…/”. Trebuia, deci, ca bătrânul soare să răsară şi pentru noi, nu numai pentru opresorii de veacuri ai poporului român. Toate naţiunile puternice ale Europei şi-au realizat unitatea naţională, mai devreme sau mai târziu. Marea Unire s-a făcut pentru ca naţiunea română să fie mai puternică, să aibă o identitate, să nu piară fără nume şi rost şi poporul să nu sufere crunta opresiune etnică şi socială. Prin Marea Unire s-a urmărit crearea unui scut de demnitate şi libertate naţională a poporului român în cadrul unei graniţe fireşti; s-a urmărit eliberarea din sclavia de veacuri, pentru a se putea dezvolta şi a nu mai fi înăbuşite atâtea talente. Vrednicia uriaşei generaţii a Marii Uniri este dovedită şi de marile instituţii create apoi, cu care s-ar putea mândri oricare naţiune civilizată. Este vorba de universităţile de rang internaţional de la Cluj, Cernăuţi şi Chişinău; de primul Institut Speologic din lume, creat de Emil Racoviţă la Cluj; de Muzeul Limbii Române de la Cluj; de teatre şi opere naţionale de primă mărime, înfiinţate în capitalele provinciilor alipite la Patria Mamă; de academii de înalte studii agronomice, de academii comerciale, de Şcoala de Arte Frumoase de la Cluj, de numeroase alte institute de cercetare. Au înflorit o literatură şi o artă plastică demne de marile creaţii ale umanităţii. De asemenea, au fost construite mari catedrale ortodoxe în centrele oraşelor, inclusiv la Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, la Târgu Mureş, Cluj etc.

Făuritorii Marii Uniri au atras atenţia că noi, românii, nu trebuie „să devenim din asupriţi asupritori”. Din start se vede că generaţia 1 Decembrie 1918 credea într-un stat unitar românesc ce acordă ceva cuiva, pe teritoriul naţional, şi nu într-un stat  destrămat, care asistă cum unii îşi acordă singuri – aşa cum înţeleg extremiştii – „drepturi” şi „libertăţi”, pentru a purifica anumite zone de români. Declaraţia de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 prevede clar o „deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”. Dar vedem apoi că această deplinătate este prevăzută în cadrul României, nu în autonomii teritoriale pe criterii etnice. Iuliu Maniu spunea la Alba Iulia, în 1920: „Să dăm posibilitatea tuturor neamurilor cari locuiesc cu noi dimpreună ca şi ele să se dezvolte, să se simtă libere, să se simtă acasă la noi”. Aşadar, se preciza clar o locuire „cu noi dimpreună” a acestor neamuri, pe un teritoriu naţional al României, „la noi”, nicidecum „la ele”, adică în teritorii al României purificate de români.

Românii transilvăneni aveau la momentul 1918 un lung exerciţiu de civilizaţie în vatra lor de locuire, exerciţiu care include răbdare, speranţă, construcţie şi nu violenţă. La Alba Iulia, în zi destul de geroasă de început de decembrie 1918, românii au realizat paşnic cel mai însemnat act al exerciţiului lor de civilizaţie milenar: eliberarea de secolele nedrepte şi făurirea unităţii naţionale pentru a putea participa  şi ei liberi la decizia politică  a ţării lor, atât de importantă pentru croirea propriului destin. (sfârșit)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*