A mai murit un bătrân și a mai rămas o casă pustie în satul meu! A mai murit o bătrână și altă casă pustie s-a adăugat pe listă. A murit unul și l-au găsit după o săptămână în casă. A murit una cu telefonul în mână, cu televizorul aprins. Spera să poată să-și anunțe copiii de departe, sau să-i vadă la televizor! Mulți închid ochii, suspinând că nici ultima dorință nu li se poate împlini, aceea de a-și vedea copiii lângă ei în ultimele clipe. Poezia lui George Coșbuc e mai actuală decât oricând, căci ea traduce suspinul și șoapta atâtor bătrâni: „Așa vrea, poate, Dumnezeu,/Așa mi-e datul sorții,/Să n-am eu pe băiatul meu/La cap, în ceasul morții!”
Cauți un om să lucrezi ceva cu el și nu găsești. Cei care ar mai vrea să muncească nu mai pot; cei câțiva care ar mai putea, nu vor. O brumă de ajutor social îi face pe câțiva să „declare grevă”. Cârciumile funcționează în plin, de dimineață până după miezul nopții. Oameni ca brazii se distrug de pe o zi pe alta, înghițind băuturi îndopate cu chimicale. Familii se destramă din cauza alcoolului. Copii sunt tot mai puțini. În școală cântă cucuvelele. Pământurile sunt nemuncite. Nu mai are cine să le muncească, nu mai pot să le muncească, fiindcă prețurile lucrărilor au depășit posibilitățile celor mai mulți. Animalele sunt tot mai puține. Câmpurile care altădată erau încărcate de recolte de toate felurile, de pomi și de lume, de vite și de cântece, astăzi sunt pustii. Te mănâncă șerpii și și te aude nimeni țipând.
Generațiile de mijloc sunt duse departe, peste hotare, iar altele peste mări și peste țări. Au luat cu ele și copiii, și bucuriile, și jocurile, și cântecele, și prosperitatea, și speranțele. Copiii de departe învață în școală și în societățile în care trăiesc alte limbi. Doar acasă mai vorbesc limba română. Copiii lor nu vor mai ști limba română. Își vor aduce aminte că bunicii lor povesteau că au venit dintr-o țară numită… România! Despre revenire la locurile natale, despre o restabilire a românilor tineri la ei acasă, în România, e greu de vorbit. De pe ecranele televizoarelor și nu numai, ,„profeții” vremii noi au grijă ca să modeleze tinerelor generații o mentalitate neîntâlnită în istoria Neamului: disprețul față de tot ce-i român și românesc, pe de o parte, mirajul depărtărilor, pe de altă parte. Corespondez cu români plecați demult de aici și le plâng de milă, înțelegând cât suferă la anii bătrâneții, când simt mai mult ca oricând șubrezeniile vârstei, gheața străinătății și lipsa acută a unui „Acasă”.
Seară de seară, de aproape treizeci de ani, privim la televizor un circ de mahala, cu certuri ca la ușa cortului, cu arestări și dușmănii, cu „descoperiri senzaționale”, din care aflăm că unul a furat mai mult decât altul din vistieria țării, că una câte una din bogățiile țării ia drumul străinătății. Auzim de tot felul de contracte și convenții păguboase pentru Țară. Parcă am fi blestemați să avem parte mereu de negociatori fără pic de patriotism, de dragoste de Neam și de Țară. Mințile cele mai luminate se duc departe să lucreze pentru alții.
Străinii au cumpărat pământurile cele mai bune ale țării, firmele străine folosesc mâna de lucru ieftină de la noi, pentru a acumula bogății peste bogății. Industria noastră a fost calificată drept „morman de fier vechi” și a fost dată la fier vechi. Acum cumpărăm de la alții de la avioane până la ace cu gămălie. Piețele gem cu fructe și zarzavaturi aduse din toată lumea, numai din România nu. Rar vezi câte o băbuță cu câte ceva de pe acasă, vrând să vândă ca să-și ia o pâine. Îi trebuie însă multe acte, analize, condiții pe care nu le poate împlini și din cauza asta stă pe la colțuri și roagă pe unul, pe altul, să-i cumpere și ei ceva din marfă.
Școlile s-au desființat de prin sate. Mai este câte una în satul de centru al comunei. În fiecare an profesorii tremură de teamă că-și vor pierde locurile de muncă, fiindcă nu se realizează numărul minim de copii, pentru a se întruni clasele necesare. Programele școlare se schimbă tot mai des. Cobai suntem cei vârstnici, cobai sunt și copiii. Experimente peste experimente fac ca superficialitatea să caracterizeze pregătirea intelectuală a copiilor. Am prins școala „veche” și școala „nouă”. Pentru mine școala a fost muncă, multă muncă. Astăzi trebuie să fie distracție. Lecțiile să devină o joacă, profesorul un artist, care să știe să-i distreze pe copii și în felul acesta să le trezească atenția. Facebook-ul a devenit profesorul numărul unu al celor mai mulți dintre copiii noștri. În loc de discipline care să le fie necesare în viață, în pregătirea lor ca oameni și creștini, li se introduce educația sexuală începând cu grădinița. Tot mai multe eleve devin mame încă de la 12 ani. La asta suntem pe primul loc în Europa!
Populația țării scade mereu, de la un an la altul. Peste cinci milioane au plecat în străinătate. Ne concurăm cu Siria în privința emigrării, numai că în acea țară este război de mulți ani. Cei rămași se împuținează pe cale naturală, cu fiecare deces, cu fiecare accident, cu fiecare crimă, cu fiecare sinucidere! Am mai pierdut populație în vremea marilor conflagrații, în special în Primul și al Doilea Război Mondial. Au murit în ele peste un milion de fii ai nației, dar locul lor a fost ocupat în câțiva ani de tinerele generații ce s-au ridicat. Au murit mulți prin pușcării, prin lagăre, dar golurile s-au completat repede. De data aceasta locul celor plecați nu mai poate fi ocupat de alte generații tinere, fiindcă ei pleacă împreună cu copiii, ori pleacă să-și nască pruncii pe alte meleaguri și rămân acolo definitiv. Aici cine va ocupa spațiile rămase pustii? Arabii? Africanii? Chinezii? Doamne ferește!
În fața lui Dumnezeu neamurile, popoarele, nu sunt adunături de indivizi, turme de oameni. Fiecare neam își are o misiune în istorie. El se naște, crește, se dezvoltă, își împlinește misiunea și apoi dispare. Poporul, Neamul este ca un mecanism, ca un motor. Fiecare membru al lui este o piesă. Unul e volan, altul roată, altul șurub, altul șaibă sau garnitură. Nimic nu e în plus, nimic nu e în minus după iconomia divină. Ori, dacă din Neamul acesta au fost aruncați la tomberon, prin avorturi oficiale, în ultimii treizeci de ani, peste douăzeci de milioane de prunci, au emigrat în țări străine peste cinci milioane, cum mai poate să meargă bine mecanismul acesta românesc? Câte genii, câți oameni capabili, câte creiere luminate, nu am pierdut numai în felul acesta? Încercați să luați din motorul unei mașini jumătate din piesele care-l alcătuiesc și apoi porniți-l. Merge, nu?
Auzim mereu de ședințele forurilor superioare ale țării. Oare, se știu acolo aceste probleme? Vrea cineva să facă ceva pentru a nu lăsa Neamul să se risipească și Țara să nu se destrame?
Europa, Europa, cât te-am dorit și cât ne-ai dezamăgit!
Lasă un răspuns