Nu, nu este „un accident al democrației”, cum ne zise „Oha”… Pentru că nu „democrația” a descălecat premierul țării din arborele analfabetismului funcțional într-un post cheie, nu democrația a impus personaje cu o slabă pregătite în funcții decizionale, nu democrația a strâns toate cozile de topor la un loc, practic la răscrucea unui punct de destin al Neamului Românesc. Democrația este ea însăși o victimă a unui (alt)fel de accident… A unei variante politice a metodei „accidentul”… În care victime suntem noi, spoliați, ridiculizați, alungați, iar democrația este doar „ruda” folosită ca momeală. Iar lucrurile s-au „potrivit” și pentru că nu am ținut legătura așa cum trebuia cu democrația. Ba, am lăsat-o să ne fie înstrăinată, răpită, traficată în bordelurile politice din stabilimentele de guvernare.
Și totuși, vinovățiile noastre se opresc aici.
Președintele a vrut poate să pună un punt pe „i”. Doar că i-a lipsit acel „i”. Impostură, indiferență, idiosincrazie… Căci, să vii acum să deplângi prezența unei ciudățenii feminine, a unui cabinet de primate dintr-un politicianism epigon, a unui partid, ba chiar a unei mari părți a clasei politice dâmbovițene ca fiind consecința unui „accident al democrației” este penibil. Doar a luat „mortul” și l-a împins într-un alt loc vizibil. Atât. Și înseamnă că nu am învățat nimic din ceilalți patruzeci de ani trăiți într-un accident. Unde democrația nici măcar nu a fost prezentă, deci poate chiar aveam o scuză.
Or, să ajungem astăzi să avem un guvern de „bobi” și „dăscălești”, nici măcar trasat nouă din „bobii” vrăjitoarelor UE, un executiv de nebărbați în stat conduși de o „acade(a)miciană” (!) ce se conturează imitativ pe imaginea unor figuri sinistre ale istoriei noastre, Pauker și E. Ceaușescu, sigur, sub rezerva imposibilității de a consemna astăzi o minte diabolică similară, nu reprezintă „un accident al democrației”, ci o lipsă de minimă teamă în fața repetării trecutului. O lipsă a instinctului de protejare a binelui unei națiuni. Dar și o speculare a unei majorității care trăiește încă sub semnul căciulilor trase peste urechi, așteptând, chiar și fără pungile cu nimicuri, ca alții să decidă pentru ea. Pentru că nu nimicul le lipsește, se descurcă și fără el, ci taman coloana vertebrală. Deșirată și aproape tranșată de mult prea mulți ani încoace de măcelarii politici și executivi ai României.
Ratarea Centenarului, afundarea în penibil în fața unor clăpăugi și alcoolici (neanonimi) care conduc Europa, ratarea unui moment istoric de transfer al mesajului României Centenare către viitor, prin preluarea calificată a președinției Consiliului Uniunii Europene, oferta unui alt stat membru, la sugestia unor „prieteni” de stat și „grănițuiri” revanșarde, de a ne înlocui neputința managerierii afacerilor europene timp de șase luni, rapoartele și criticile venite dinspre alte state nu reprezintă „accidente”. Sunt petele albe lăsate de umorile pe care le-au deversat veneticii prin gura unui cal troian tot mai străveziu, împins în față de armadele de cozi de topor, „ghidat” de căpăstru de trădători de neam și țară.
Problema nu o reprezintă preluarea președinției Consiliului UE. Pentru că nu pregătirea acesteia va constitui un labirint al analfabetismului funcțional pentru noi, ci adaptarea la provocările ce vor urma. Și are nu vor lipsi. Pentru că marile cozi de topor ale Europei vor profita de prezența fraților mai mici în ale trădării, și ne vor strecura multe capcane. Pentru că activând la timona Consiliului după opisuri bifate formal în țară, ca pregătire de mandat, și fițuici, mai ales!, cu „rezolvări” strecurate de alții, s-ar putea să ne așezăm în rolul unor agenți ai lobby-ului agresiv al unor părți anti-europene, ai promotorilor agendelor iredentiste dar și de război economic al geostrategiilor ruso-ungare.
Lasă un răspuns