Ferparul unei fleici de anticultură

În Anul Centenarului suntem „vânduți” pe post de fleică azvârlită pe un grătar sub care ard tăciunii încinși de focurile lor secuiești „de veghe”… Și nu va fi nicidecum ultima „satiră” pe care ne-o vor afișa zeflemitor veneticii dimpreună cu nenumăratele lor slugi, nelipsitele cozi de topor, înainte de ultima suflare acestui an nesărbătorit… Ne vor lua la rând toți marii înaintași, prin așa-zise opere culturale prin care își pot masca batjocura la adresa fiecărei fibre din ființa noastră național identitară… Ba, înainte de a apuca să ne tranșeze sub formula cefelor de porc pe grătar alte figuri din panoplia noastră națională, vor renunța la această mascaradă culturală și ne vor ataca fățiș toate reperele.

Nu vor mai avea nevoie de asemenea lucrături culturale pentru că reacția noastră anemică, de acum și de trei decenii încoace, va fi spus totul. Și nu vor mai cheltui bani pentru a face tot felul de improvizații, pentru a merge pe linii oricum tot mai puțin ocolite, ci vor începe să își ia singuri părțile din fleica la care jinduiesc atâția și atâția venetici.

Dacă mizerabilul spectacol unguresc despre Mihai Viteazul, vândut sub afișul de împachetare a țării noastre ca pe o bucată de carne aproape pregătită și sa(r)tirizând, pentru că acolo nu este o fină ironie ci o bardă de jigniri idioate și grosolane la adresa Istoriei noastre, prin mâzgălirea cu tocul unei cizme de ceardaș a unei noi imagini, „reinterpretate”, a figurii domnitorului, ar fi fost pus în scenă de o trupă de bufoni de la Budapesta am fi avut o scuză pentru „abstinența” noastră de a ne striga revolta. Dacă ar fi fost vorba de o trupă de țigani unguri care a trecut granița, întinzându-și corturile pentru a „juca” această mizerie culturală, am fi spus că este un gest de inamiciție diplomatică. Nu ne-am fi așteptat ca slugoii de la București să reacționeze, să trimită o scrisoare de protest Externelor de la Budapesta, să cheme ambasadorul Ungariei la explicații, fie și formal, ori să aștearnă două rânduri, la fel de formale, pe post de „sesizare” pe adresa Consiliului Antidiscriminare.

Dureros până la descărnare este însă faptul că mizerabilul scenariu unguresc a fost jucat în parte de actori români… Sigur, ar mai fi o speranță în faptul că mai multe instituții de cultură au refuzat să găzduiască imbecilitatea „grofică”, aceasta găsindu-și locul de „premiere” la aceia care se simt atât de discriminați și suferă atât de mult de pe urma anti-semitismului încât i-au primit într-o sinagogă. Ba, culmea admirației jidano-ungurești, nu i-au pus pe actorași să intre acolo cu vestita kippă. Pentru că era un adevărat gest de amiciție să găzduiască o inamiciție atât de mârșav croită și promovată. Ce spun liderii comunității evreiești? Ce spune președintele Iohannis care, cam în același interval de atac venetic, acorda „Steaua României” șefului parlamentului israelian?!… Nimic. Dar oricum nu contează pentru că exact asta ne interesează chiar pe noi din ceea ce se va mai alege de prin teascul în care ne sunt zdrobite reperele de identitate. Nimic. Nici măcar o mână de vreascuri din care, poate mai târziu, să mai recuperăm ceva din ceea ce nu a fost maghiarizat atât de științific.

Mesajul piesei de teatru este vitriolant și doare pentru că există atâta tăcere din partea noastră… Și culturală, și civică, și politică… Actorii nu s-au delimitat de foitajele cu iz de figuranți culturali de la teatrul din Târgu Mureș care au acceptat (Cât de fomiști să fiți voi oare? Peste limita „culturală” a unui actoraș de duzină?), Ministerul Identității altora, că nu reprezintă de fel cultura și identitatea noastră națională, nu a tras nici măcar o linie pe borderoul prin care o instituție din subordinea sa a finanțat proiectul „cultural”, iar politicienii români așteaptă cu un kurtoskalacs în fundul gâtului ca zgomotele, mai mult ale presei, să se stingă de la sine.

Au fost atâtea proiecte culturale dedicate Centenarului care nu au primit nici măcar firmituri de la zisa subscrisă de finanțare Administrația Fondului Cultural. Că nu au fost bani suficienți, că nu au contat proiectele pentru cei ce au decis în acultura și anticultura lor națională ce este reprezentativ pentru a fi finanțat cu bani de la bugete, că banii s-au împărțit pe oficine și sucursale de sinecuri, toate acestea făceau parte din programul de guvernare… Dar să finanțezi o mizerie iredentistă, și multe alte proiecte se găsesc printre rândurile de ferpar cultural a Centenarului, și nimeni să nu răspundă, este mult prea mult…

Și chiar dacă răul făcut nu poate fi atenuat nici măcar de un curajos scenariu „similar”, dar cu adevărat satiric, despre, de exemplu, eroul ungurilor, Arpad (arpacaș!), totuși merită jucată o asemenea piesă, nu?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*