Obrazul însângerat…

În zilele de 6-7 oct. s-a desfășurat referendumul pentru familie. Pregătirea lui a început în urmă cu trei ani, când trei milioane de români au semnat listele pentru declanșarea acestui referendum. Timp de trei ani un vagon de hârtii cu semnături s-a plimbat de pe un birou pe altul, până când parlamentul a votat că e de acord cu referendumul, iar Curtea Constituțională s-a pronunțat că această inițiativă cetățenească este legală, este constituțională. Poate că dacă ar fi fost vorba de o lege care să favorizeze pe cineva sus-pus problema s-ar fi rezolvat mult mai repede! Dumnezeu să răsplătească pe toți cei care s-au ostenit să strângă acele semnături, pe cei ce au semnat că sunt de acord cu referendumul și pe cei ce au participat la vot!

Pregătirea pentru referendum a fost îndoielnică. Oamenii de bună credință au făcut tot ce au putut ca să popularizeze această inițiativă și să pregătească alegătorii. Nu același lucru a făcut cea mai mare parte din presă, în special cea vizuală. Până în ultimele momente ale campaniei electorale au fost posturi și crainici de televiziune, care au îndemnat insistent populația să nu iese la vot sau să voteze pe „NU”. Pentru ca să fie mai credibili, au politizat problema, susținând că în spatele familiei sunt ascunse alte interese, în special salvarea unor mărimuri condamnate la închisoare, modificările la Codul Penal, Codul de procedură penală și multe alte aspecte complet străine de problema adevărată. Mai mult, după ce am așteptat trei ani, ne-am trezit cu o grabă neînțeleasă. În câteva săptămâni a trebuit organizat referendumul!

„Bomboana pe colivă” a constituit-o însuși textul de pe buletinul de vot. Ceva mai confuz ca acesta nu putea să fie: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României în forma adoptată de Parlament?” Referendumul se adresa oamenilor cu drept de vot din toate categoriile sociale și de cele mai diverse niveluri intelectuale. Întrebarea de pe buletinul de vot trebuia să fie „bob numărat”, pe înțelesul celui mai simplu votant. Aș fi vrut să văd ceva de genul: „Sunteți de acord să se înscrie în Constituție că familia este unirea dintre un bărbat și o femeie?” Orice confuzie ar fi fost eliminată din start, participarea ar fi fost mult mai numeroasă, iar pentru „DA” ar fi votat aproape toți. Cui ar fi dăunat aceasta? Orice învățător sau profesor, când vrea să-și ajute un elev, îi pune întrebări clare, simple, scurte, pe înțeles; când vrea să-l încurce, îi pune întrebări încâlcite, fără noimă, ca să nu zic tâmpite.

Reacția alegătorilor a fost inteligentă, prudentă, matură. Altfel spus, poporul și-a arătat neîncrederea în mai-marii lui și n-a vrut să se lase păcălit. În realitate, nu putea fi falsificat referendumul, fiindcă în spatele acelei întrebări ședeau un vagon de documente care priveau familia, ci nu altceva. Și, totuși, poporul nu a crezut! Personal m-am implicat cu toată puterea în pregătirea acestui referendum, în sensul că, verbal și în scris, am explicat  tot ce se putea explica și am îndemnat pe toți cu drept de vot să meargă și să voteze „Da”, fiindcă votează pentru familiile lor, pentru copiii și nepoții lor. În felul acesta nu am făcut politică, ci mi-am urmat crezul meu, menirea și datoria mea de preot, fiindcă familia nu este numai o instituție civilă, ci și valoare fundamentală a vieții creștine. Cununia este o Sfântă Taină, alături de Sfânta Împărtășanie și celelalte Sfinte Taine.

Cei mai mulți cu care am discutat au fost de acord să meargă la vot și să voteze „Da”. Au fost interesante multe din răspunsurile și afirmațiile celorlalți pe care i-am îndemnat la vot, dar n-au vrut să se ducă. Unii au manifestat o pornire furibundă față de tot și de toate: „- Nu vreau să mai știu nimic de țara asta și de legile ei, care apără pe hoți!” Unii erau complet neîncrezători în instituția parlamentului, dar profund patrioți: „- De unde știu eu că n-au votat să dea Transilvania ungurilor și acum ne ducem noi și votăm că suntem de acord. Nici papa de la Roma nu ne-o mai dă înapoi!” Alții dovedeau indiferență totală: „- Nu mă interesează, nu mă duc la vot!” Au fost și din cei ce s-au cramponat de lucruri minore: „- Nu mă duc la vot, fiindcă pe mine nu m-au chemat la chermeza pensionarilor!”  Alții au votat, dar au fost complet confuzi: „- Am pus ștampila pe „NU”, fiindcă nu sunt de acord să scape cutare de închisoare. Dreptatea-i pentru toți!”

Prezența la vot a fost îngreunată mult de faptul că în mediul rural nu au fost  secții de vot în toate localitățile, iar oamenii au trebuit ca să meargă câțiva kilometri până la urna de vot. Când se votează pentru președinte, pentru parlament, pentru primar sau europarlament, situația se schimbă. Atunci apar ca din pământ o mulțime de binevoitori, care asigură transportul alegătorilor gratuit. Ei sunt membrii unor partide interesate, posibili consilieri  etc. De data aceasta nimeni nu s-a ostenit să facă un transport măcar. În sate majoritatea populației este îmbătrânită, săracă, cu sănătatea șubredă, fără mijloace proprii de transport și nu-și poate permite să plece la drum lung pe jos.

În ciuda piedicilor de tot felul și propagandei anti-referendum făcută de presa vândută intereselor străine neamului românesc și religiei creștine, au ieșit la vot aproape patru milioane de cetățeni cu drept de vot. Mai trebuiau ceva mai mult de un milion pentru ca referendumul să fie validat. Așa că totul a căzut!

Începând din seara zilei de 7 octombrie, după ce s-a întrevăzut rezultatul, cât și în zilele următoare, au fost căutați vinovații de eșec. Ne-am trezit că se pornește o campanie nebună împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Ea era vinovată pentru toate relele din lume. Se cerea demisia patriarhului, mai urma împușcarea preoților și bombardarea bisericilor. Deși referendumul a fost susținut de toate cultele din țară, nu am auzit pe cineva acuzând vreun alt cult. Ba, dimpotrivă! La un post de televiziune era acuzată Biserica Ortodoxă că a mobilizat alegătorii și i-a îndemnat la vot, dar pentru același lucru era lăudat un cult neoprotestant din Bihor.

În dimineața zilei de duminică, 7 oct. mă aflam în altar. A venit nepoțelul meu de aproape cinci ani, foarte agitat: „- Tataie, tataie, știi pe cine am visat?” „- Pe cine, taică?” „- Pe Doamne-Doamne!” „- Oare, și cum L-ai visat?” „- Era ca-n icoana noastră, dar avea o rană mare în obraz și-i curgea sânge mult-mult!” „- Și ce zicea?” „- Nu zicea nimic, tataie! Se uita la mine și tăcea!” „- Și tu ce-ai zis?” „- Nimic, tataie! Nu puteam să vorbesc! Ne uitam unul la altul!” Dacă aș fi avut talent la pictură, aș fi încercat să pictez acest tablou: Mântuitorul însângerat privind un copil și prin el o generație întreagă, care va suporta consecințele acestui referendum. L-aș fi intitulat: Referendum – 2018 – România.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*