Mult prea multe zale…

Dacă nenumitul gând i s-ar fi „îndreptat către tinerii” de la Colectiv precum coama de pavian de la început de mandat, atunci mai bine că „mesajul” nu a ajuns la ei… Pentru că mai dureroasă decât neghiobia duduii, e fudulia. Fudulie ce nu a ieșit în evidență la început, dar de când s-a obișnuit cu „peisajul”, pentru că tot ceea ce se întâmplă – social, economic și chiar politic-, în jurul ei rămâne, pentru ea, biet exemplar de zombii guvernamental, doar un „peisaj”, i-a asprit privirea, dar nu de gânduri…

Este rece, nu empatizează, nu simte nimic din ceea ce se întâmplă cu adevărat important în jurul ei. Iar dacă cineva i l-ar lua pe „condamnat” din preajmă, i-ar bloca ecranul telefonului pe „lipsă mesaje de urgență”, lumea i s-ar rostogoli… Pentru că nici măcar el, Livache-atotprezentul, nu-i poate fi mereu în preajmă, consilierii fiind și ei mereu prinși pe picior greșit de „stângăciile” doamnei fustă-de-pavian. Și totuși, ea, așa, ca o stinghie de lemn lipsită de suflu, ruptă din scrinul cu moaște guvernamentale, nu s-ar prăbuși! Pentru că nerodul are întotdeauna un salvator mecanism de conservare, rudimentar, e drept, dar funcțional. Și aidoma viețuitoarele de la baza piramidei, mereu se retrage în „coconul” protector. Scoică, melc, cochilie sau, în cazul de față, un interior „nemobilat”, lipsit de orice gânduri, reacții, senzații, afinități…

Ar intra într-o stază de așteptare, reușind să decupleze lumea exterioară, oricum agățată cu un fir firav de mintea și preocupările ei, și ar viețui așa… Vorba aceea, a viețuit la Bruxelles, poate să „supraviețuiască” și aici! Măcar câteva clipe până, fie este împinsă în afara spațiului indiscret al întrebărilor și, mai ales, al mimicilor celorlalți, trasă la mal precum o „dragă” eșuată, dar nu că ne-ar fi „dragă”, căci ea chiar este greoaie și mereu aflată sub minima linie de plutire a coeficientului de test Pisa al unui elev submediocru, trasă de o parte de grabă precum o dragă mereu încărcată cu nimicul de pe nisipurile mișcătoare ale așteptărilor ce ne sunt oferite, fie ar apărea protectorul politic. Cu răspunsuri sau gesturi repezite precum ale unui epigon bufon al unei alte onomatopee „academizate” dintr-un alt timp…

Acum, aparent, a fost doar iar luată pe nepregătite… „Colectiv”?… Cum să răspundă ea „colectiv” când era doar ea, nu?! Or, poate a fost vreun giumbușluc de întrebare, să o prindă presa iar în corzi?… Așa că a purces la ieșirea din ring, dar nu fără fudulia devenită deja aroganță. Și care abia acum începe să ne doară.

Pentru că, dacă era doar sărăcia de duh  scos din lampa de penitenciar al condamnatului, ar fi fost doar o altă criză a unei mult prea întârziate vârste a analfabetismului funcțional. Doar că, nefuncțională la gramatică, logică și date istorie (măcar ălea esențiale, măcar ălea nimerite cu marjă de veacuri, duduie!), dar, chiar așa, o știi măcar imnul țării?, o știi în ce țară se află?, nepriceperea aia amuzantă la început în forma-i de carapace dură, greu de spart vreodată, fie ea și cât nuca în peretele sorții noastre, de vreun dascăl, fetișul ignoranței și neghiobiei a devenit adevărată fudulie falică. Pentru că atât au putut machia la ea… Pe exterior. Strat de pavoaz în fard de tencuit sărăcia noastră. Pe dinăuntru, o crasă neghiobie nu a putut fi „acordată” în alt gen, și a devenit doar cu mult mai evidentă. Acum, sub forma fuduliei. Curând, poate prea curând, tupeu…

Și nu că i-ar fi lipsit, dar abia acum începe a primi dezlegare pentru a deveni și purtătoare publică de tupeu. Că astea merg mână în mână, ca la Livache: ignoranță, neghiobie, aroganță, tupeu…

„Colectiv”?… Pesemne, nici ea nu știe de e a fugit din fața unei întrebări care nu avea nevoie nici măcar de vreun răspuns complicat. Ci de o tresărire reală de emoție…

Dar a primat reacția de pavian… A fugit în „coconul” ei din care a ieșit cu vorbele altora. Cuvinte atât de seci, atât de nepotrivite în coșciugul lor de ferpar de urgență, atât de reci și îndepărtate de emoția unei drame, nu a unei singure generații, ci a mult prea multe zale-generații înlănțuite pe vecie de o tragedie, încât mai bine ar fi rămas acolo, mută și paviană, nu fudulă și maimuțărită…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*