Cât (ne) costă CULTURA în România?

Într-o declarație a fostului președinte al Comisiei Europene (20120, Jose Manuel Barroso sublinia printre altele faptul că „viziunea mea despre cultură nu o privește ca pe un instrument; ca știință, cultura este o cale de împlinire a oamenilor, …nu trebuie redus totul la bani, bani, bani sau câștigătorul ia totul”. E o viziune simplă, dar totuși spune multe. Cu siguranță nu necesită să căutăm opinii, păreri, gânduri și viziuni ale oamenilor și personalităților de marcă din domeniul culturii naționale și universale despre ce înseamnă cultura pentru ei și semenii lor.

România este stat membru al Uniunii Europene, a lumii civilizate. Este o țară cu o cultură valoroasă, bogată și cu perspective demne de încredere în funcție de cine, cum, pentru cine și cu ce obiective o gestionează. Avem modele de bună practică de cum să gestionăm o instituție publică de cultură, un ONG cultural, un eveniment cultural în sfera publică, dar mai ales privată.

S-au găsit soluții tot timpul, dacă s-au pus la masă oameni de specialitate (studii, cu experiență…), implicați în actul cultural și angajați în sistemul public instituțional cu putere de decizie în domeniul cultural. De preferat era de fiecare dată ca și cei din a doua categorie să fie cel puțin absolvenți sau să dețină minime cunoștințe și să dețină în curricula personală experiențe profesionale în domeniul cultural, sigur experiențe pozitive, de management și de coordonare cel puțin. Experiențele cu recunoaștere internațională din domeniul specific funcționau și funcționează întotdeauna ca și garanții suplimentare pentru un nou posibil model de succes pentru cultura din România.

De mai mulți ani, conștientizăm faptul că în România, lucrurile n-au evoluat strategic în direcția bună, în direcția de mai bine făcut, gestionat și valorificat în aproape nici una din domeniile importante ale vieții de zi cu zi a fiecărui cetățean.

Cultura deși părea că renaște după momentul de cotitură sau schimbare de după anii ’90, cu ochiul liber citim și ne minunăm de faptul că mai degrabă a dat doar naștere la creaturi, modele și capcane din care se pare că nu se iasă ușor cu o singură scară, care și ea la capete este asigurată de noii născuți în tandem cu mai vechii lor tovarăși sau părinți. Cultura în România s-a adeverit a fi o lume doar a cunoscătorilor, respectiv a nou născuților vremurilor noastre și a mai vechilor lor tovarăși și părinți. Pentru ei Cultura a devenit mai ceva decât o industrie, o pădure, un domeniu al nimănui, dar mai ales „al nostru”.

DE CE să ne intereseze CULTURA? Nu se taie sau fură pădurile țării, nu se pun pe butuci industriile patriei, nu se distrug drumuri și poduri, nu pleacă nimic din țară… CULTURA este a noastră, dar TOTUȘI se distruge ÎNCET și SIGUR cu noi pe lângă ea. Se distruge sub privirile noastre, a noastră a tuturor care de cele mai multe ori nu facem altceva decât sporadic ne trezim comentând și scriind comentarii fără a urmări răspunsurile, reacțiile, fără a repeta întrebările… fără a căuta rezultatele propuse ca și obiective…

Cultura nu înseamnă doar bani. Dar cultura din România pierde și foarte mulți bani, pentru că banii sunt cheltuiți fără discernământ, majoritatea instituțiilor responsabile își pontează doar prezența fizică, generează și întrețin consumatori, neproductivi și fără rezultatele cerute de o societate care vrea să cunoască mai multe despre mai multe și care se regăsește printre societățile civilizate, nu-i așa, exact cum spuneam la început.

Cultura din România nu generează plus valoare, decât rareori. Cultura trebuie să fie mai ceva ca o pădure care generează oxigenul vieții, cultura trebuie permanent să ofere modele, idei, spații, perspective pentru noi și noi generații.

Un copac tăiat este o distrugere monstruoasă, o pierdere imensă pentru o generație sau mai multe, dar dispariția unei personalități culturale, a unei opere de artă, a unei cărți, a unui manuscris, a unei clădiri, a unei idei cu concursul nostru conștient și inconștient al tuturor este o crimă asumată împotriva umanității. La fel și necunoașterea, nevalorizarea publică, uitarea și distrugerea acestora.

Au fost distruse sau lăsate să se distrugă clădiri de patrimoniu, instituții funcționale care așteptau doar un nou concept managerial, o viziune clară și transparentă pe termen mediu lung, permanent supuse dezbaterilor, îmbunătățirilor și noutăților. Personalități în viață, talente batjocorite în țară și apreciate și adoptate în afara ei, au fost uitate sau nu au mai insistat să se manifeste cu talent în sferele culturale românești, decât sporadic când nu mai rezistau batjocurii la care este expusă… Cultura mai ales.

Instituțiile naționale prioritare formării culturale au fost și sunt supuse aproape în mod exclusiv pervertirii modernismului fără limite, uitându-se de rolul, responsabilitatea și obiectivele de bază, stipulate la fondare. Modernismul fără limite distruge nemilos peste tot și recostruiește pe altfel de modele, dar mai ales acolo unde nu mai există nici un corp imun care să facă legătură cu ce a fost și este valoros, duce inclusiv la dezrădăcinare, discontinuități, inclusiv identitare.

Modelele, soluțiile și exemplele în varii domenii devin de succes în țările și zonele de adopție mai ales dacă se așează în contact cu valorile locale, regionale, naționale și păstrează și valorifică la maxim plus valoarea acestora. De cele mai multe ori acestea din urmă au dat și dau unicitate și excepționalism pozitiv curentelor și tendințelor universale. Dar condiția primordială este să (mai) existe și să fie (re)cunoscute și apreciate în primul rând de cei cărora le aparțin, chiar și prin relaționare spațială.

Incompatabil cu secolul la care ne raportăm, dar nefiresc nici pentru ultimele două secole – când spiritul civic, atitudinea și reacția acestuia au salvat principii sau au dus la nașterea de noi principii constructive societății umane, sigur cu sprijinul și implicarea personalităților marcante ale vremii și instituțiilor pe care le reprezentau la momentul alunecărilor periculoase – este faptul că citim, vedem, participăm, observăm și apoi ne culcăm pe o ureche, analizăm ani în șir și comentăm de cele mai multe ori doar ca să fim văzuți din când în când cel puțin prin lumea virtuală.

Presa scrie. Presa se informează și informează. Presa descrie, formează, chiar și deformează. DAR în primul rând face să apară informații și situații. La calitatea (măsura) valorizării informațiilor din presă contribuie exclusiv cititorul prin filtrele si interesul pe care-l acordă prin prisma cunoștințelor și informațiilor deja deținute pe subiect. Rezultatele demersului și activității mass mediei sunt întărite și potențate și de contribuția cititorului activ. Pentru cultura din România avem printre altele și cazul Bibliotecii Naționale a României. De foarte mulți ani se scrie despre această instituție națională de cultură. Și nu se scriu lucruri generale. Se scriu și descriu tot mai multe situații, contexte, evenimente care riscă (au riscat se pare și multe au devenit stări de fapt) să devină cutume profund încetățenite în gestionarea realităților din această instituție.

Prima dată sigur a fost curiozitatea, interesul legitim al presei (ce mai face și desface instituția cutare? sau managerul ei sau…), supărarea, frustrarea, subiectivismul implicit al vreunui angajat, interesul și nevoia altui angajat, presiunea sau influența unui binevoitor – instituție sau persoană (sau mai multe), testarea instituției tutelare privind vigilența instituției subordonate și a angajaților ei, foști și actuali angajați nemulțumiți, au urmat… procese în instanță, penale și verbale… politicieni supărați… miniștrii, prim-miniștrii, procurori…

Dar au urmat articole mai consistente, parcă mai directe, mai documentate și argumentate. Au continuat altele cu declarații deschise, cu documente suport. Au apărut între timp și inițiative jurnalistice mai închegate privind activitatea acestei instituții. S-au conturat subiecte clare, au apărut verdicte ale justiției în diferite cazuri, contestate sau încă necontestate cu documente oficiale existente …și apărute în presa națională, clasică și online. Autorii acestor articole deja apărute beneficiază de comentarii și de corespondențe și transmiteri de documente din partea terților implicați direct sau nu în viața instituției Bibliotecii Naționale a României. Documentele încep să apară în presă, unii încearcă să urmărească câte un fir pe teren sau prin corespondențe întâlniri, alții se opresc sau sunt încă opriți. Majoritatea cazurilor, situațiilor sunt identificabile public, cu acces liber, pentru curioși și interesați …. adică pentru tot mai mulți.

Astfel am putut afla din presă până acum cu nume, prenume și documente înregistrate – obținute oficial, deținute și publicate (conform legii acestea sunt accesibile dacă sunt cerute de către cei interesați, adică nu sunt secrete…) în urma diferitelor contexte, despre problemele instituției cu: tezele de doctorat (modul de funcționare a Depozitului Legal, cazuri clasate dar neclare conform documentelor…); patrimoniul național gestionat sau negestionat conform legii (ex.: achiziții de cărți, achiziții din diferite fonduri financiare naționale și internaționale, prin licitații de mobilier/rafturi neconforme sau nepotrivite ca și funcționalitate, motiv pentru care se cunoaște faptul că milioane de cărți (în Biblioteca Națională a României) încă sunt ținute în pachetele sub forma cărora au fost mutate din fostul sediu, de peste cinci ani; lipsa unor autorizații ce țin de siguranță și securitate (ISU); angajările de manageri cu sau fără calificări conform legii; interimate manageriale nesfârșite, dar practice pentru cei interesați din interiorul și exteriorul instituției; concursuri de angajări procedural organizate, dar totuși fără angajări concrete sau altele mai exclusiviste cu candidați pe sprânceană sau surpriză; filialele (Alba Iulia și Craiova) prețioase dar cu probleme grave de gestionare a patrimoniului național, tacit și permanent rostogolite ca probleme de la o conducere la alta; angajări și reangajări la sediul central și la filiale pe criterii cel puțin interesante jurnalistic și investigațional; plângeri penale și documente ignorate privind gestionarea patrimoniul cultural național… existent.

Despre multe s-a vorbit, multe au fost documentate și altele par și devin tot mai documentabile.

În cazul de față vă supun atenției doar câteva documente și un text de corespondență – care dacă ar fi căutate și solicitate jurnalistic, temeinic și susținut ar da curs unor dezvăluiri demne de presa națională responsabilă și profesionistă și de instituțiile naționale abilitate să o susțină în demersurile ei, într-o Românie care are nevoie de reconstrucție din temelii prin cunoașterea deplină a realităților ultimele decenii – care completează un demers mai vechi (la fel de documentat) și ridică noi întrebări despre modul în care se desfășoară activitatea complexă și importantă de la filiala Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, activitate derulată mai recent sub foarte atenta și activa coordonare a corpului de conducere a Bibliotecii Naționale a României, mai ales în ultimii trei-patru ani (citez un corespondent anonim). Dar asupra acestor aspecte încă planează o enigmă indusă, inclusiv în rândul angajaților atât de la nivel național, cât și local, care rămân neinformați, dezinformați, timorați, presați și chiar amenințați … fără vreo atitudine conform legii.

Din toată analiza documentelor și informațiilor obținute din mass media națională, regională și locală și în urma corespondențelor inițiate și continuate, a întâlnirilor, discuțiilor și vizitelor realizate pe acest subiect am constatat că Filiala din Alba Iulia ascunde lucruri demne de luat în considerare și cercetate pas cu pas.

Documentul (memoriu) cu nr. 2157 din 20 aprilie 2017, documentul (decizie) nr. 332 din 16 mai 2017, documentul nr. 3800 din 8 mai 2017, documentul nr. 4752 din 6 iunie 2017 înregistrate la Ministerul Culturii / Identității Naționale și la Biblioteca Națională a României și textul unei corespondențe din perioada aprilie – mai 2016 (ca o măsură de siguranță solicitată de către expeditorul acestei corespondențe, au fost scoase numele, prenumele și datele de corespondență electronică – conținutul fiind mai mult decât elocvent, identificarea subiecților putând fi rezultatul unui act jurnalistic firesc și la îndemână) realizată de către 2 angajați ai Bibliotecii Naționale a României sunt cât se poate de elocvente pentru a ridica semne de întrebare cel puțin cu privire la modul și condițiile în care se desfășoară activitatea în general în cadrul instituției naționale de prim rang cum este BIBLIOTECA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI și mai ales la această Filială din Alba Iulia.

Documentele și informațiile parcurse până în prezent și întregite de o serie de vizite în teren pentru documentare relevă transpunerea în realitate a unor povești care circulau și circulă la nivel local, cu sprijin național necondiționat de pe toate palierele închipuite și neînchipuite. TOTUL pare să se învârtă de mai multe decenii în jurul modului de gestionare a patrimoniului național mobil și imobil, sigur printre cele mai valoroase atât numeric, cât și individual din Biblioteca Națională a României și mai ales din Filiala Biblioteca Batthyaneum.

Personajele par să provină din mai toate domeniile de activitate naționale și locale, respectiv instituții: administrație locală (primărie), centrală (ministere: MCIN – miniștrii, secretari de stat, directori, inspectori, MAI – poliție locală, centrală, MAE – ambasade, Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor), instituții de siguranță națională, instituții de cultură locale și naționale, tribunale, judecătorii (judecători, procurori…) și bineînțeles personalități ai vieții culturale și politice naționale (posibil pasionați de cultură și patrimoniu).

Există totuși și personaje cheie, sigur cunoscute deja opiniei publice din România ca și categorie, personaje locale în jurul cărora s-au coagulat și se coagulează grupuri -grupulețe cu interese care mai de care mai practice și convertibile.

Printre cele mai relevante personaje pentru subiectul nostru sunt printre alții:

– un fost profesor de istorie, devenit bibliotecar și șef la Filiala din Alba Iulia, apoi rector al universității din localitate

– un alt bibliotecar și șef al Filialei reținut de presa vremii pe subiectul copierii Codex Aureus (manuscris care se găsește în Alba Iulia)

– o bibliotecară ajunsă prin transfer, cea mai longevivă angajată din prezent (parcursul lin al acestui angajat este foarte interesant de urmărit, deoarece decenii întregi s-a mulțumit sau a fost mulțumită cu același statut lipsit de promovări și de alte neliniști, …)

– o fostă profesoară de liceu, devenită mai întâi bibliotecar, ulterior conservator și șef al Filialei. Este personajul în jurul căreia s-a construit istoria locală cunoscută sau necunoscută sau prea bine cunoscută la nivel local și național. Este de fapt persoana identificată în mediul cultural și politic local mai ales, cu instituția în sine, instituția locală, adică Filiala Bibliotecii Naționale a României. A apărut în calitate de membru în comisii naționale, a primit certificări rapide și prompte de la comisii naționale de acreditare în situații tumultuoase din punct de vedere instituțional. Angajările repetate, în condiții excepționale și speciale, unice la nivelul Bibliotecii Naționale sunt mai mult decât relevante pentru personalitatea puternică și importantă de care manageri ai instituției și-au legat sau nu prelungirea interimatelor…

Legăturile și relațiile dintre cei enumerați mai sus transced palierul profesional și personal strict. Au avut de-a dreptul efecte coagulante bruște, contrar unor relații reci și principiale afișate public, sigur doar când importanța situației o cerea (o cere).

Să fii angajat la Filiala Biblioteca Batthyaneum, nu la Biblioteca Națională în primul rând (deși sună absurd căci toți angajații sunt sub contract cu Biblioteca Națională) a fost tot timpul un atuu si aducea beneficii mari, funcții, trebuia doar să ai răbdare și atitudini potrivite cu grijă.

Din documentul-analiză se poate afla faptul că în instituția din Alba Iulia, în ultimii ani au mai fost angajați alte 4 persoane. Fără doar și poate după noianul de documente și informații din jurul subiectului nostru activitatea Filialei Biblioteca Batthyaneum, n-am rezistat tentației și am aflat câte ceva despre acești noi angajați: doi cu doctorat, unul doctorand și altul cu masterat. Avem un cuplu (soț-soție), nimic de altfel suspect, deoarece între timp am aflat că biblioteca națională are peste 15 astfel de cupluri, inclusiv managerul interimar în funcție. Avem doi tineri, care printre calitățile profesionale au și alte calități relaționale speciale cu doamna profesoară de liceu (bibliotecar, conservator), respectiv sunt foști elevi, discipoli odinioară și poate actualmente foarte apropiați, câștigând astfel încrederea acesteia pentru două posturi speciale în cadrul instituției tutelate și personalizate. Unul dintre elevi pare să fi fost foarte important pentru peisajul de viitor al filialei ținând cont de informația din textul corespondenței „cauza noastră este nobilă și proiectele de viitor foarte mari”. Și soția (cuplu) a avut relații instituționale cu doamna profesoară de liceu, colaborând mai mulți ani prin intermediul unor proiecte culturale județene. În rest tinere speranțe dacă au avut acces la angajare !!!

Și totuși ce se petrece la Biblioteca Națională, ce se petrece la Filiala Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia ?

Conform celor câteva documente și texte transmise și a celorlalte cunoscute sau sigur existente se întâmplă ceva foarte important și încâlcit în lege la Alba Iulia și la nivel național (și nu se-ntâmplă de acum câțiva ani). Dovadă stau personajele, rolul, scopul și perspectivele acestora, de la prim-ministru, miniștrii, judecători, procurori, manageri, directori, angajați simplii ai Bibliotecii Naționale sau simplii dar garantați.

Este destul să se pornească pe firul roșu al cronologiei și mandatelor miniștrilor culturii de după anii ̒ 90. După este doar un joc de lego sau puzzle jurnalistic bine intenționat.

Posibile personaje cheie pentru subiectul fierbinte care stă să erupă în cel mai scurt timp (întrebarea este cine va „fura startul subiectului” în mass media) ar putea fi: Foștii manageri interimari: Elena Tîrziman, Claudia Șerbănuță, Octavian Gordon, Ioan Ciubâcă, Ioan Marius Eppel, Maria Răducu; Foști și actuali directori: Petruța Voicu, Marcel Enuș, Ileana Șerbănescu, Nicoleta Rahme; Foști și actuali șefi servicii, birouri: Anca Andreescu, Doina Hendre Biro, Gabriela Pisică, Ileana Dârja, Claudia Lungu, Daniel Voicu, Aurelia Perșinaru, Marinela Covaci, Nicoleta Corpaci, Constantin Ștefan, Ioan Dorin Botezatu, Roxana Șorop; Simplii angajați: Gabriela Dănilă, Zsolt Vasile Grigoruț, Anamaria Grigoruț, Iosif Cristian Mladin, Loys Gherasim, Delia Chiru, Gabriel Ene

În prezent citim și aflăm că la Alba Iulia se desfășoară un nou inventar, inventar surd ca și pereții clădirii care adăpostește printre cele mai mari valori culturale ale României. Oare patrimoniul național inventariat și documentele ce ne spun …. ?

ÎNTREBAREA rămâne: Cât (ne) costă CULTURA în România?

Dosar de Dan Marinca

2 Responses to Cât (ne) costă CULTURA în România?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*