Zăcămintele de sare din Transilvania, exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid, s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra celui de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil (roci piroclastice) de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului (cazul localităților cu vechi exploatări de sare menționate mai sus). La Turda ciuperca de sare are o înălțime de circa 1.200 m (cercetată prin foraje relativ recente). Dovezi arheologice sigure ale exploatării sării la Durgău-Turda există din perioada preromană, respectiv geto – dacică (50 î.Hr. -106 d.Hr.). Romanii ce au cucerit o parte din Dacia (în perioada 106-274 d.Hr.) au exploatat nu numai aurul, dar și sarea, la Durgău, în camere piramidale de 17-34 m adâncime și 10-12 m lățime.
În afara masivului de sare de la Durgău, romanii au exploatat si masivul de sare învecinat de la Băile Romane (în zona ștrandului actual). Volker Wollmann în monografia sa asupra mineritului subliniază prezența în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificații romane. Castrul roman Potaissa a apărat exploatările de sare de la Turda. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri. După retragerea romanilor în anul 274, până în secolul al XI-lea, nu există dovezi certe că extracția sării ar fi continuat. În primul document cunoscut până în prezent cu referire la sarea de la Turda, emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menționată vama ocnelor de sare de la Turda (Torda) într-un loc de lângă râul Arieș „qui dicitur hungarice Aranas (Aranyos), latine autem Aureus” („în locul ce se cheamă pe ungurește Aranyos, iar pe latinește Aureus”). Acest punct de vamă era situat în preajma fostului pod roman (folosit în tot timpul Evului Mediu, până la finele sec. XVIII), pe amplasamentul așezării fortificate de mai târziu numită Szentmiklos (Sf. Nicolae). În cursul secolului al XIII-lea este pomenită explicit existența ocnei de la Durgău-Turda. Astfel, la 1 mai 1271, se dăruia capitului Episcopiei de Transilvania „ocna de sare de la Durgău-Turda (Dörgö-Torda)”. În timpul stăpânirii maghiare a Salinei de la Turda din secolele XV-XVIII, au fost deschise la Durgău un număr de 4 ocne ogivale subterane: Mina Katalin, Mina Horizont (Nagydörgö = Durgăul Mare), Mina Felsö-Akna (Obere Grube = Ocna de Sus, Grosse Grube = Ocna Mare, Karoline = Carolina) si Mina Joseph (Iosif).
Instaurarea puterii habsburgice (austriece) în Ardeal la sfârșitul secolului al XVII-lea și creșterea necesităților materiale ale societății, determină ca, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, importanța acordată ramurilor industriei extractive (inclusiv exploatarea sării) să crească simțitor. Mina de sare de la Durgău-Turda intră implicit sub administrația directă austriacă. În timpul stăpânirii austriece a Salinei de la Turda din secolele XVII-XIX, au fost deschise la Durgău un număr de 5 ocne subterane: Mina Terezia (inițial după Sf. Terezia de Ávila, ulterior după împărăteasa Maria Terezia), Mina Anton (după Sf. Anton de Padova), Mina Cojocneană (Kolozser), Mina Rudolf (redenumită în 1889, după sinuciderea prințului austriac Rudolf, în Szent Miklós / Sf. Nicolae, după care a reluat vechiul nume Rudolf) și Mina Ghizela. În anul 1690 au început lucrările de deschidere a Minei Terezia, în formă de clopot. Au urmat alte 2 ocne de sare în formă de clopot (Anton si Cojocneană), apoi 2 ocne cu profil modern trapezoidal (Rudolf și Ghizela). În anul 1857 galeria de trasare a noii mine Ghizela a interceptat neașteptat o veche lucrare minieră necunoscută. Scopul și datarea acestei vechi lucrări (probabil un puț) este incertă (perioada romană sau Evul Mediu timpuriu). Informații interesante referitoare la exploatarea ocnelor de sare turdene sunt documentate în anul 1767, prin apariția la Cluj a lucrării mineralogului iezuit Joanne Fridvaldszky. El înfățișează astfel situația ocnelor și a tăietorilor de sare de la Turda în acel an: Salina de la Turda numără cinci ocne mai importante, dintre care prima se numește Superior, a doua Inferior, a treia Colosiensis, a patra S.Theresiae, iar a cincea S.Antonii. Diametrul bazei ocnei Superior număra 85 m (45 de stânjeni și două picioare), iar înălțimea 104 m (55 de stânjeni și două picioare). Sarea din această ocnă era curată și doar rareori conținea un ușor amestec cu pământ, era săpată de 87 tăietori (fossores), ajutați de 18 voluntari (volontes). Diametrul ocnei Inferior avea 68 m (36 de stânjeni și șase picioare), iar înălțimea 100 m (53 de stânjeni). În ce privește calitatea sării, ocna Inferior nu se deosebea cu nimic de ocna Superior, lucrările fiind executate de 75 de tăietori și 18 voluntari. Ocna Colosiensisavea un diametru de 76 m (40 de stânjeni) și înălțimea de 111 m (59 de stânjeni). În această ocnă lucrau 63 de tăietori împreună cu 12 voluntari. Ocna S. Theresiaenumăra 30 de tăietori și 15 voluntari, avea diametrul bazal de 50 m (26 de stânjeni) iar înălțimea de 66 m (35 de stânjeni). Cea mai nouă ocnă S. Antonii avea dimensiuni pe măsura celorlalte. Mineralogul Fridvaldszky a amintit existența unei ocne mai mari și mai vechi care, din cauza pericolului de a se surpa, a fost închisă în data de 19 iunie 1762 (azi: lacul nr. 2 Durgău). Harta Iosefină din anii 1769-1773 arată că la Turda existau atunci 5 ocne de sare (Carolina, Iosif, Terezia, Anton și Cojocneană). În anul 1780 existau la Turda 5 ocne ogivale de sare. Exploatarea sării din Salina Turda a fost sistată definitiv în anul 1932, din cauza dotării tehnice primitive, a randamentului scăzut și a concurenței altor saline ardelene. În anul 1932 existau la Salina Turda următoarele mine de sare (de la sud spre nord): mina Iosif (1740-1900); mina Rudolf (1864-1932); mina Terezia (1690-1880); mina Ghizela (1857-1932) și mina Anton (începutul sec.XVIII-1862).
Salina Turda s-a redeschis în anul 1992, dar doar în scop turistic și curativ, și este vizitabilă tot timpul anului. În anul 2017 se puteau vedea fostele mine Iosif, Rudolf, Ghizela și Terezia. Demne de văzut sunt și utilajele medievale de extragere a sării bine conservate din mină (unice în Europa), cum ar fi fierăria, crivacul și moara de sare. De asemenea, Altarul (cioplit în peretele de sare) și Scara Bogaților (o scară lucrată filigranat în lemn). Cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în anul 2009 s-au desfășurat lucrări ample de amenajare a Salinei Turda, în scop turistic și curativ. Inaugurarea a avut loc în ianuarie 2010, după doi ani de lucrări și șase milioane de euro investiți. Salina Turda deține în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar și o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare ce aruncă lumini stranii pe pereții salinei. Între 2012 – 2014 a fost executat un tunel de legătură între mina Terezia și mina Iosif, în lungime de 50 m, în scopul includerii în circuitul turistic și a minei Iosif, nedeschisă până acum accesului public.
În urmă cu ceva timp, cei de la „Business Insider” au catalogat salina Turda ca fiind cea mai frumoasa locație subterană din lume, pe bună dreptate de altfel. De asemenea, la nivel mondial, salina Turda e printre cele mai spectaculoase 22 de locuri de vizitat din lume. Cu alte cuvinte, e un loc pe care trebuie neapărat să-l vizitați dacă ajungeți în zona Clujului. Din punct de vedere al izvoarelor istorice, primul document care a atestat existența salinei a fost semnat în 1271 de către cancelaria maghiară. Facem un salt în timp și amintim că salina a fost închisă vreme de 42 de ani, din 1950 și până în 1992, timp în care a servit ca depozit de brânzeturi, sau ca adapost antiaerian, dar fără ca ea sa fie întrebuințată vreun pic în scop terapeutic sau turistic. Mina Iosif este cu siguranță cea mai interesantă. Are o formă conică și o adâncime de 112 metri, cu o lățime la bază de 67 de metri. Datorită formei conice, se prea poate ca și simpla vorbă să producă un ecou, fenomen destul de interesant, mai ales atunci când sunt mai mulți oameni. Mina Terezia este de asemenea spectaculoasă, întrucât prezintă un lac cu apă sărată (cu o adâncime de până la 8 metri, unde turiștii se pot plimba cu barca – ceea ce am făcut și eu) și o cascadă, alături de multe stalactite și stalagmite de sare. Mina Rudolf este destinată în special sportivilor, căci are nu mai puțin de 172 de trepte. Sigur, există un lift transparent pentru toate cele 13 etaje, însă e mult mai spectaculos de urcat și de coborât pe scări, mai ales că în dreptul fiecărui etaj este marcat anul în care s-a extras sarea în zona respectivă.
Pe lângă Salina Turda trebuie să menționez și Salina Slănic din Prahova, care este CEA MAI MARE SALINĂ DIN EUROPA. având la bază 32 de metri și o înălțime de 45 de metri. Suprafața totală este de 78.000 metri pătrați, 2,9 milioane metri cubi de sare fiind excavați din mină. Istoria spune că moșia Slănic a fost cumpărată de spătarul Mihai Cantacuzino în jurul anului 1685 și că exploatările au început în 1688 pe Valea Verde, iar câțiva ani mai târziu și pe Baia Baciului. Apoi Ocnele Mari (jud. Vâlcea), Târgu Ocna (jud. Bacău), și Praid (jud. Harghita). Acestea sunt adevărate comori pe care pământul românesc ni le oferă aprope necondiționat.
Lasă un răspuns