Mari filosofi români creştini ortodocşi: Vasile Băncilă

Filosofia creştin-ortodoxă dacoromână întruchipează tot ce e sublim în trăirea mistică a celui ales de Dumnezeu să-I reflecte Harul, Bunătatea, Adevărul, Veşnicia, Libertatea, Autoritatea, Dreptatea, Divinitatea, Dragostea şi mai ales Frumuseţea. În funcţie de măsura jertfei supreme a Neamului, care îşi atribuie dăruirea totală,  Dumnezeu îl înzestrează cu cele mai alese Daruri pentru a-şi consacra vocaţiile şi misiunile divine: pedagogia, preoţia, poezia, teologia, filosofia, monahismul, arta… Nu este ca la catolicii desprinşi din Ortodoxie la 1054, cu teoria harului prisositor, ori cu cea a indulgenţelor, în care cotizezi pentru mântuire sau cotizează alţii pentru tine, ci este un răspuns la măsura dragostei ortodoxului dacoromân la infinita Dragoste a lui Dumnezeu, pe care i-o atribuie clipă de clipă în orice moment al trăirii. Aşa se explică Epocile de mare cultură, de-a lungul mileniilor când Jertfa dacoromânului a fost deplină şi când Dumnezeu a înnobilat Neamul cu cei mai aleşi Fii ai creaţiei în toate domeniile, mai ales în cele ale vocaţiei şi misiunii divine.

Bunul Dumnezeu, ştiind încă înainte de Creaţie Sa, că Mama Fiului Său, Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina în care Se va Întrupa Iisus Hristos, va fi din Seminţia preaaleasă pelasgă, adică traco-scito-geto-daco-română, a înzestrat-o ca cea mai Frumoasă Naţiune, ca Soarele de pe cer, în care să înmugurească, în care să înflorească, în care să rodească, în care să se zămislească cei mai de seamă Conducători, cei mai demni Sacerdoţi, cele mai dârze Căpetenii, cei mai jertfitori Fii ai ţărânii precum Iarba verde cea mai încercată şi cea mai des călcată…, cei mai inimoşi Poeţi, cei mai înflăcărate Mame, cei mai mistici Filosofi, cei mai smeriţi Duhovnici, cele mai frumoase Fecioare, cei mai remarcabili Rapsozi, cele mai luminate Genii, cei mai inventivi Artişti, cei mai prolifici Scriitori, cei mai cutezători Voievozi şi cei mai cucernici Vlădici. Această inesplicabilă bucurie cu care Dumnezeu şi Fecioara Maria şi-a încins Dacia Mare, nemuritoare a Lor cu un chimir de mare preţ-veşnicia, explică Darurile Creatorului: Frumosul în toate şi Frumuseţea întru totul. Frumosul ca Dar divin este Frumuseţea în sine, sofianică, conferită celor Aleşi în care se reflectă făgăduinţa acelei bucurii covârşitoare a harului Duhului Sfânt: în conştiinţă, în asceză, în mistică, în jertfă, în artă, în cruce, în creaţie, în filocalie. Frumosul primit, primenit într-o inimă curată, înveşmântat într-un suflet ales este de fapt o străfulgerare a unui fior serafic, asemeni inimii când atinge o aripă de Înger, ori firul de iarbă care a înflorit în urma paşilor Sfintei Fecioare MARIA. Frumosul dăruit aleşilor dacoromâni, ca o stare de spirit a naturii lor, crează fascinaţia ce se reflectă în înţelepciune, risipindu-se pentru a dobândi Frumuseţea.

Toate lucrurile, fenomenele, acţiunile, fiinţele care vin în comunicare cu Filosoful creştin-ortodox le pătrunde şi le exprimă sensul lor, dar numai Frumuseţea o cântă.

Dintr-o fulguire de Paradis, dintr-o străluminare de har, dintr-o zguduire de extaz, dintr-o atingere de înger, dintr-o binecuvântare a lui Hristos, dintr-un prisos de jertfă mistică a Neamului a odrăslit marele filosof brăilean Vasile Băncilă, care a împletit Frumosul într-o nouă percepţie a creaţiei ortodoxe, dincolo de limitele diversităţii ei.

Vasile Băncilă şi-a plămădit în inima sa largă cât mărinimia unei Vetre strămoşeşti, un crâmpei admirabil de lume dacică purtată permanent în sufletul său frumos. „Rădăcina sufletului nostru, pentru a vorbi într-un limbaj popular, e străbătută de instinctul religios. Seva fiinţei noastre vine dintr-un loc, unde religiozitatea îşi are ungherele ei cele mai tainice şi mai consistente.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.III, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006, p. 357)

Darul Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă care, a dat Ortodoxiei naţional-universale altă dimensiune a spiritului întru Frumos, uimeşte, surprinde, fascinează, înfioară printr-o armonie îmbietoare a înţelesului existenţial, esenţial, ca o îndrăgostire de har, ca o înlănţuire de lumină. Frumosul în creaţia filosofului Vasile Băncilă trece din sfera aritmetică, urcă peste piscul perceperii exhaustive sălăşluind în emoţia divină a încântării, a contemplării. Vasile Băncilă a smuls instinctul metafizic din desfătarea infinitului ridicându-l pe cea mai înaltă culme a religiozităţii misticii jertfelnice, de pe cerul Daciei Mari înspre Cerurile dumnezeeşti ale Fecioarei MARIA.

Dacă totul curge, cum remarca Heraclit, referindu-se la Creaţia divină, înseamnă că: Totul este Lumină! Totul este Cuvânt! Totul este Cugetare! Totul este Cântare!

Filosoful Vasile Băncilă a cunoscut Adevărul pentru a-L mărturisi, a înţeles Libertatea pentru  a trăi, a împlinit Iubirea pentru a dărui, a întâlnit Frumosul pentru a-l înfrăţi. Acestea au fost axa şi idealul vieţii şi Operei sale prolifice şi proeminente. Idealul în lumea noastră creştin-ortodoxă nu este un paradox, ci o antinomie împlinită, o paradigmă înfăptuită ce-şi exercită nobleţea.

„Trebuie păstrate idealurile, ne îndruma Petre Ţuţea, aceste paradoxuri în ordinea universală, caracterizate prin <<majestatea idealităţii lor>>, cum spune Chersterton.” (Petre Ţuţea, Filosofia Nuanţelor. Ed. Timpul, Iaşi-1995, p. 131)

Idealul nu este un cumul de amintiri ce se aşează peste om ca rodiri din Pomul Cunoaşterii, ci seva tumultoasă, astralică, ancestrală, limpede şi îmbietoare ce susură din Moşi şi Buni, Strămoşi şi Străbuni aşa cum se propagă ecoul pe crestele Carpaţilor atunci când MOŞUL cel Drag le grăieşte pustnicilor daci, cum străfulgera mistica marele isihast de la Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, Ghelasie Gheorghe.

„Noi Dacii/ Nu avem Zei,/ Avem ICOANA/ UNIRII Cerului cu Pământul…”(Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi. (Căutarea Originilor). Colecţia Isihasm-1999, p. 9). Idealul întru Frumos descătuşează sufletul Omului ales: îl face mai adânc, mai curat, mai profund, mai diamantin, mai cuprinzător, mai aprins, mai scântâietor, mai tulburător, mai tainic, mai mistic, mai isihast, mai ceresc, mai jertfitor, mai naţionalist.

„Naţionalismul a crescut la noi din pămîntul însuşi al ţării. De la umilul cărturar de sat, pînă la cel mai înalt învăţat de la oraş pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit, în fiecare epocă găsim apostoli de-ai naţionalismului pe toate treptele sociale.” (C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri. Ed. Minerva-1990, p. 138). Toţi Marii Filosofi Creştini Ortodocşi Dacoromâni sunt hărăziţi de Mântuitorul Iisus Hristos şi toţi au pe fruntea lor aura naţionalistă.

Ardeleanul Andrei Bârseanu, o figură proeminentă a naţionalismului creştin ortodox dacoromân, reflecta naţionalismul în adunarea de la Şimleu din 7 August 1908, prin scânteierile evanghelice ale lui Iisus Hristos, admirabil exprimate de George Bariţiu: „Aceea ce este apa pentru peşti; aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele; ce este lumina pentru vedere; soarele pentru creşterea plantelor; vorba pentru cugetare, aceea este naţionalitatea pentru fiecare popor.” (ibid., p. 139). Raportul credinţă-naţionalism asumat de Filosoful creştin ortodox include pământul Vetrei străbune ce transcende în Cerul de deasupra Patriei, imprimându-i astfel nemuritorului dacoromân coslujirea veşnică întru Dumnezeu, Neam şi univers. Idealul Frumosului pentru Filosoful creştin ortodox dacoromân se întrupează aşadar în naţionalismul dătător de viaţă de creaţie a Frumuseţii valahe.

Ortodoxia Filosofului creştin Vasile Băncilă reprezintă dreapta sa credinţă, iar credinţa străbună a Neamului asumată prin jertfa trăirii sale mistice fie în creaţie, fie în carcera politică, reprezintă însăşi fiinţarea fiinţei sale naţionaliste. Cuvântul este rostirea divină a Logosului Dumnezeiesc Care, pune pecetea pe orice creaţie sublimă a artistului de orice gen: poezie, filosofie, teologie, filologie, a artistului artist prin excelenţă, ca sacerdot întru slujirea Frumosului. Ortodoxia în trăirea naţionalistă dacoromână nu mai rămâne pur şi simplu o doctrină, ci transcende în plenitudinea vieţii ca VIAŢĂ a Neamului, a cunoaşterii lui în esenţă.

„Pentru orice tânăr român actul apartenenţei la comunitatea de viaţă naţională implică cunoaşterea comunităţii ca entitate biologică şi spirituală. Nu apărem în lume la întâmplare şi nici nu evoluăm independent de mediul în care am apărut. Când pierdem însă această stare de conştiinţă a interferenţei dintre individ şi comunitate anulăm, mai întâi fiinţei proprii, dreptul de a benificia de toate valorile materiale şi spirituale ale comunităţii, iar mai apoi alterăm biologic şi spiritual comunitatea, devenind factori de disoluţie, vrednici fiind de osândă şi în plan istoric şi în plan etern.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

Fiinţa cugetului Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă se înteţeşte prin funcţiile persoanei admirabile ale sintezei gândirii sale, ce transpare ca un miracol de o dimensiune pură, de o înălţime spirituală ortodoxă, de o trăire teologic-liturgică ce arde permanent ca o Aură verde pe altarul Icoanei Frumosului din Omul timpului dacic nemuritor şi din spaţiul serafic valah transcendent.

„În mişcarea omului în timp şi spaţiu-în istoria lui-am în vedere, spune inegalabilul Petre Ţuţea, termenii: cauzalitatea-începutul-finalitatea-sfârşitul-timpul-finitudinea şi epoci, punctând spaţiul, desfăşurarea din primordii, etapele aparenţei purtând pecetea <<dominaţiei primordiale>> (Sf. Ap. Pavel), calea către adevăr (metoda), modelul platonic ideal trezit maieutic sau inspirat…, dogma axioma şi norma, transcendentul şi imanentul…” (Petre Ţuţea, Bătrîneţea Şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 7)

Cele 13 volume ale Operei-Capodopere a gândirii ortodoxe eminamente fascinante primite în dar de la marele prieten bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti, din totalul provizoriu al celor 16 volume apărute, sau care vor mai apărea ale brăileanului de Aur Vasile Băncilă, însumează 5885 de pagini. Dacă acceptăm că cele 3 volume ar însuma doar 1000 de pagini, munca titanică, laborioasă, erudită prin elocinţa Brăileanului s-ar apropia la 7000 de pagini, poate chiar depăşind cifra aceasta astronomică, ca măsură a  jertfelniciei, a vocaţiei, a misiunii şi a iubirii sale.

Diversitatea tematicii sale nu constrânge Ideile la stadiul de enunţ, de meditaţie. Ele trec prin filtrul prolegomenei, tezei, sintezei, catehezei, paradigmei, paideii: de la Etică, Ideal, Eminescu, Ortodoxia, Sensul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, Adolescenţa, Caracteristicile vârstelor, Religia iubirii şi Pestalozzi, Autohtonizarea filosofiei, D-l Rădulescu-Motru şi doctrina Personalismului energetic, Religia şi şcoala, Natura eului şi rolul acestuia, Călătorie în Evul Mediu, Corespondenţa lui Spiru Haret, Glasul unui profesor, Lucian Blaga, eseist, Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern, O carte românescă despre sfânta Tereza de Lisieux, Crăciunul copiilor, Sensul culturii şi „culturalizarea” satelor…, şi tot aşa cu zeci de sute de teme.

Filosofia adevărată, precum poezia divină trebuie să curgă ca vibraţia unui înger, ca lacrimile sublime ale unei inimi arzătoare, ca fiorurile din strunele magnificei vioare, ca vraja farmecului unei Romanţe de demult.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*